INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ. A fost, de fapt, un holocaust la fel de barbar, asemeni celui german practicat în lagărele de exterminare

Oprisan
“A fost, de fapt, un holocaust la fel de barbar, asemeni celui german practicat în lagărele de exterminare, dar mascat de aparenţa lipsei condiţiilor civilizate de transport şi de impunerea că românii – şi, desigur, ceilalţi prizonieri de alte naţionalităţi – să refacă, prin muncă, ceea ce distruseseră prin război.
Şi totuşi, nimeni nu s-a sesizat de acest aspect şi nu a impus biruitorilor, fie şi numai plata pentru travaliul silnic în mine, în fabrici, pe şantierele de construcţii, pe câmp, în ferme etc., măcar la baremurile anunţate în presa rusă, conform dispoziţiilor ce ar fi fost date de însuţi Stalin.
A rămas doar un caz deschis, a cărui soluţionare urmează a fi dată abia la Judecata de apoi.
După cum reiese din convorbirile înregistrate precum şi din documentele publicate în ultimul sfert de veac, în afara capturării de către ruşi a unui însemnat număr de prizonieri români, în mod izolat, în luptele locale, atât în timpul retragerii lor în faţa armatelor germane şi a aliaţilor, cât mai ales în cursul ofensivelor din anii 1942+1944, cei mai mulţi ostaşi şi ofiţeri români au fost luaţi prizonieri în Est în grupe imense, care nu vor putea fi ştiute niciodată cu exactitate, respectiv în trei momente cruciale: în urma victoriei sovietice de la Cotul Donului/Stalingrad (decembrie 1942), în urma ofensivei ruse din Caucaz/Crimeea (1943) şi mai ales în preajma şi imediat după încetarea ostilităţilor antiruse, prin mesajul regelui Mihai I al României de întoarcere a armelor, rostit la 23 august 1944.
Dacă, după legile războiului, ostaşii şi ofiţerii români prinşi la Cotul Donului şi în Crimeea au reprezentat o captură normală – cauzată slabei noastre dotări militare şi neobţinerii ordinului de retragere spre a ieşi din încercuirea sovietică, de teama să nu-l supere pe Hitler -, numărul încă şi mai mare de priyonieri luaţi în Basarabia şi Moldova, în zilele de 23-27 august 1944 a constituit un abuz incalificabil, un sechestru al ostaşilor şi ofiţerilor care depuseseră deja armele, în virtutea apelului către ţară rostit de rege.
S-au tot luat prizonieri militari şi persoane civile până târziu, chiar în septembrie-octombrie 1944, când armata română lupta alături de cea sovietică în nordul Transilvaniei sau trecuse deja Tisa.
După estimările cele mai aproximative, întrucât un calcul exact nu poate fi efectuat, au fost luaţi prizonieri militari combatanţi şi militari care depuseseră armele cca 500.000 de inşi, mulţi dintre ei trecuţi în statistici drept dispăruţi sau morţi (între cei cca 1.200.000 de eroi pierduţi în perioada războiului).
Ţinem să observăm că în nicio statistică din lume nu figureză civilii luaţi prizonieri cu anasâna de sovietici şi duşi împreună cu ostaşii în pustiurile ruse sau cei împuşcaţi în cazul că nu şi-au dat bunurile (animale, căruţe, alimente etc.) sau chiar dacă le-au dat şi au făcut corvezile impuse nu le-au plăcut cine ştie din ce motive invadatorilor veniţi pe urmele hoardelor medievale.
Personal estimez pierderile de vieţi umane şi de prizonieri militari şi civili la cca 1.500.00-2.000.000 de oameni.”
Din volumul “INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ”
Ionel Oprişan
Editura SAECULUM I.O.
Bucureşti – 2014