IPOSTAZE ALE FRUMOSULUI UMAN  la Marin Preda

Marin Preda

Prof. Dr. Const. MIU

Potrivit studiilor de estetica ortodoxiei, frumosul uman are caracter spiritual. Sf. Atanasie cel Mare opinează că „între modul de viață al omului și frumusețe lui spirituală există o strânsă legătură.” (Mihail Diaconescu, Prelegeri de Estetica Ortodoxiei, volumul I – Teologie și estetică, Editura Porto-Franco, Galați, 1996,    p. 121).

În romanul Moromeții, Catrina, cea de-a doua soție a lui Ilie Moromete, trece drept o femeie evlavioasă, cu frica de Dumnezeu. În tinerețe, avusese și ea păcatele ei. Fusese măritată cu un flăcău, care nici nu făcuse armata și de care – spune naratorul – „nimeni nu-și mai aducea aminte”. Murise repede, „făcând apă la plămâni” și lăsând-o în plin război pe Catrina cu o fată. La scurt timp, începe să lipsească nopțile de la casa socrului. Se află că se încurcase cu primarul, de la care va avea un băiat. După terminarea primului război mondial, când s-a făcut reforma agrară, primarul „îl trecu pe bărbatul ei printre eroii căzuți pe front și îi dădu un lot de opt pogoane, ca văduvă de război, iar copilul (…) îl luă el…”

Catrina va lua calea bisericii, după ce, măritată fiind cu Ilie Moromete (care intrase în noua familie cu trei băieți avuți cu Rădița, prima soție), născuse un copil mort și avusese visuri rele. O vecină o sfătuiește să recurgă la un ritual de purificare: „Sâmbătă spre duminică, te scoli devreme, te duci la cimitir, jelești acolo morții și dai de pomană; după ce ți-ai făcut datoria cu morții, te întorci acasă, până răsare soarele, aprinzi focul, dai de mâncare la copii, cureți casa (…) și după ce ți-ai făcut datoria și cu copiii, te speli și te primenești și te duci la biserică, Catrino. Acolo, la biserică, stai și asculți slujba! Și-ai să vezi pe urmă ce bine e! ” Cu timpul, Catrina va simți că are sufletul „însetat de Dumnezeu” (Mihail Diaconescu, Prelegeri de Estetica Ortodoxiei, volumul I – Teologie și estetică, Editura Porto-Franco, Galați, 1996,  p. 123),  semn că și-a spălat păcatele din tinerețe.

O altă ipostază a frumosului uman este Mrioara lui Adam Fântână. Aceasta îl îndrăgește de mică pe Niculae Moromete. Observând cum aceasta se pierde cu firea, numai la gândul că va da ochii cu Niculae, sora acestuia, Ilinca, afișază indiferență, sfătuind-o pe Marioara să facă la fel: „Și tu, ce ești proastă? (…) în locul tău nu m-aș uita la el (…) Să te măriți cu el și să-ți placă numai ție, iar el nu? Ce viață e aia? ” Replica fetei e dezarmantă, relevând frmusețea sufletului: „Îmi place de el, surată, ce să fac, răspunse Marioara. D-aia am stat așa mult în grădină, ziceam că să-mi treacă (emoțiile – n.n.) și când urcai adineauri scara pridvorului și îl văzui, mi se tăiară picioarele.”

În  Moromeţii, Marioara aparţine unui cuplu erotic liber, ea fiind cea care tânjeşte după Niculae al lui Ilie Moromete, băiatul neavând ochi pentru ea; sufletul acestuia vibra după Ileana lui Costică Roşu. Despre ea circula printre cei de seama ei următorul zvon: „…abia împlinise 14 ani, şi se duse la clic pe furiş (…), venise la ea o surată şi îi şoptise la ureche că la alde cutare e clic şi a vorbit ea cu un băiat să-l aducă şi pe Niculae şi acolo tot băiatul acela o să stingă lampa şi o s-o scoată pe ea cu el în tindă (…) Nu erau însă siguri de Niculae şi de-aia se hotărâseră să stingă lampa, ca să nu se vadă că băiatul n-ar vrea, ceea ce ar fi fost nemaipomenit, s-ar fi băgat de seamă că de fapt fata e aceea care vrea şi s-ar fi făcut în felul acesta de râs. Se şi făcuse, dar nu pentru mult timp şi nu intrase chiar în gura celor mari, ci tot a celor de seama ei care şi aceştia uitaseră repede întâmplarea, mai ales după ce se dovedise că acolo în paie nu se întâmplase nimic (nici măcar nu legaseră o vorbă) să se ducă pe urmă el singur pe la ea şi s-o fluiere seara să iasă la poartă.”  Dacă în cazul acestui „cuplu”, fata este elementul activ, în sensul că face prima demersurile, spre a intra în vorbă cu băiatul, în cazul cuplului Niculae – Ileana lui Costică Roşu, raportul se inversează: fata este elementul pasiv.

Într-un scurt „portret” realizat Marioarei, romancierul precizează ce „moştenise” ea de la părinţi: „Era o fată care nu crescuse prea mare, semăna la păr cu lipoveanul (Adam Fântână, tatăl fetei – n.n.), dar statura nu era a lui, ci a maică-si, ai fi putut lesne să-i dai 17 ani, deşi trecuse de 20 (…) Marioara mai moştenise de la maică-sa scârba pentru mânacre şi mai ales pentru băutură, era de mirare cât de puţin mânca ea la masă şi n-ar fi pus pe limbă o picătură de ţuică, s-o pici cu ceară, şi mai ales o limpezime a gândurilor şi a faptelor pe care tatăl ei nu o avea.”

În volumul al II-lea al romanului Moromeţii, Marioara află că Niculae – între timp ajuns activist de partid – fusese  trimis de mai marii de la raion să asiste la campania de strângere a cerealelor şi de predare a cotelor către stat, în satul natal. Este o ocazie pentru ea de a-şi revedea alesul inimii şi a sta de vorbă cu el. Merge acasă la Moromeţi, sub pretextul că vrea s-o vadă pe Ilinca, sora lui Niculae. În sinceritatea ei, Marioara îi mărturiseşte Ilincăi comportamentul, în momentul când a dat ochii cu Niculae: „Îmi place de el, surată, ce să fac, răspunse Marioara. D-aia am stat aşa mult în grădină, ziceam că să-mi treacă şi când urcai adineauri scara pridvorului şi îl văzui, mi se tăiară picioarele.”   La observaţia prietenei că prea îşi lasă sufletul dezgolit, în loc să nu-i pese dacă Niculae îi dă sau nu atenţie, Marioara se apără: „Păi pentru că al tău ţine la tine, surată, d-aia nu-ţi pasă (…) La toamnă te măriţi, şi eşti în vorbă cu el abia de un an, doi… Iar eu…”

Întrevederea avută cu Niculae nu e cum s-ar fi aşteptat ea; acesta nu o menajează şi îi spune fără ocolişuri că nu i-a dat vreo dată de înţeles că ar ţine la ea, iar lovitura de graţie pe care i-o dă e în momentul când îi mărturiseşte că pe Ileana lui Costică Roşu a iubit-o: „Ei, zise Niculae, hai să te văd, ce vrei de la mine (…) Că văd că te ţii de mine de ani de zile şi până şi pe Ilinca o găsi mila de tine că suntem în vorbă (…) Să nu zici tu că d-aia nu te-ai măritat tu până acuma că ţi-am spus eu vreodată măcar un cuvânt din care să înţelegi că trebuie să mă aştepţi (…) Crezi că dacă te uiţi la mine şi-ţi curg lacrimile, nu mai pot eu de lacrimile tale (…) Ileana barim m-a iubit şi am iubit-o şi eu pe ea (…) a fost prima fată care mi-a plăcut şi mie…”

Dacă în romanul Moromeţii  Marioara era o fire activă, întreprinzătoare, dorind cu orice chip să-l aibă pe Niculae Moromete, în romanul Marele singuratic  ea este o femeie pasivă, în sensul că având un copil de la alesul inimii sale se preocupă îndeaproape de educaţia acestuia. De altfel, Marioara este şi ea, în felul ei, o singuratică: înţelegătoare, ea nu i-a barat calea pe care Niculae şi-a ales-o. S-a mulţumit să-şi vadă de creşterea copilului, calificându-se între timp ca asistentă medicală. Aşa se explică faptul că acum ea nu-l mai caută pe Niculae la oraş ca altă dată. Cei doi se văd în comuna unde lucrează Marioara, ori de câte ori Niculae vine să-şi vadă băiatul şi să-şi plătească pensia alimentară. Sub aspectul acesta, putem spune că Marioara face parte dintr-un cuplu erotic liber. Curios este faptul că în ciuda existenţei copilului, care ar trebui să-l lege mai mult de Marioara, Niculae nu are intenţia s-o ia pe aceasta în căsătorie. Mai mult chiar, cu toate că ea speră că rămânându-i fidelă în dragoste lui Niculae, crezând în felul acesta că-i va face plăcere şi-l va determina să facă pasul hotărâtor spre întemeierea unui cămin, inginerul horticol nu o iubeşte pe această „cuminte Penelopă”:  „mă iubeşte Mariaora, dar eu n-o iubesc deloc şi nici nu mă flatează credinţa ei în mine, mai degrabă mă agasează, fiindcă doresc sincer să-şi găsească un alt bărbat şi să-şi facă rostul ei, ştiind bine că, în ciuda copilului, n-o să mă însor cu ea…”

În cazul Marioarei, Niculae îşi va exercita în mod indirect puterea de transfigurare: fata îi va imita nu numai ambiţia de a învăţa, spre a deveni cineva în viaţă, dar va împrumuta (ca şi Simina Golea) ceva din singurătatea lui, nutrindu-şi sufletul din speranţa că Niculae îi este sortit doar ei, numai că trebuie să înveţe de la viaţă să aştepte. Dar ceea ce o apropie pe Marioara de felul de a fi şi simţi al lui Niculae este modul cum înţelege ea dragostea. Ca şi acesta, ea nu are nevoie de prezenţa permanentă  a partenerului şi tocmai felul acesta de a iubi îi menţine sufletul mereu tânăr şi înfloritor: „Uite la ea cum se potriveşte cu mine, gândi el, uitându-se la Marioara, cum mă iubeşte fără să aibă nevoie să-i stau în casă sau în pat, sau să mă vadă mai mult de o dată pe lună (…) Iat-o, dragostea neîmpărtăşită o ţine parcă fată mare, în timp ce dacă ar trăi cu mine, cine ştie, s-ar ofili repede ca un trandafir în serie…”

Cea care va intui perfect psihologia Marioarei lui Adam Fântână este Simina Golea. „Dispoziţiile testamentare” pe care pictoriţa i le dă lui Niculae în privinţa acestei femei, la care dragostea are drept coordonate habitudinea şi încăpăţânarea, sunt deosebit de pregnante: „Am fost într-o zi pe la Marioara asta, căreia i-ai făcut din întâmplare un copil… Să nu cumva să te însori cu ea! Te iubeşte, dar la ea iubirea e compusă din obicei şi încăpăţânare (…) Tu ai avut un instinct sigur fugind de ea… Dragostea acestei femei e frumoasă de la distanţă şi absentă de aproape…” Concluziile finale formulate dezvăluie simţul realităţii pe care Simina îl posedă la cel mai înalt grad: „… dacă ajungi să îmbătrâneşti, tot mai bună poate fi ţăranca aceea încăpăţânată… Cu ea, cel puţin, vei putea fi, cred, măcar sigur că nu-ţi va reproşa viaţa trecută…”

Un alt suflet nobil este mama lui Victor Petrini, din romanul Cel mai iubit dintre pământeni. În cazul acestui personaj, există o adevărată conspiraţie tacită a celorlalţi membrii ai familiei sale, pe vremea când era fată de măritat: „Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins de complotul subtil al familiei funcţionarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirului, vorbind numai ea (…), ca să arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu.”

Peste ani, fiul îi va spune fără ocolişuri mamei că şi-a dat seama care a fost strategia ei în tinereţe, când era fată de măritat: „Crezi, mamă, că nu ţi-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mănăstire. Dar nici mănăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat, şi el tânăr…”

Revolta fiului împotriva mamei se va manifesta de timpuriu. Ieşirea de sub „zodia” mamei se manifestă printr-un gest violent din partea copilului: „Într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent nu o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură,, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă…”

Dacă în copilărie, fiul îşi manifestase revolta la nivelul gesticii, în adolescenţă, acesta şi-o va face cunoscută prin limbaj: „Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă.” (s.n.).

Ca şi Catrina Moromete, mama lui Victor Petrini e o femeie cu frica de Dumnezeu, apucând de tânără pe calea bisericii: „Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce anii trecând, ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului (…) Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se dezlegă totuşi limba şi păstrându-şi secretul  sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile altora…”

Abia pe patul de moarte, mama îşi va deschide sufletul şi va dezvălui de ce şi-a alungat soţul din patul conjugal. În disputa dintre tată şi fiu, acesta din urmă e de partea mamei: „Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia (…) e acum şi ea babă, mama e pe moarte, ai face bine să-i ceri iertare (…) eu te cred [că tatăl nu şi-ar fi înşelat consoarta decât după ce aceasta s-a înstrăinat de el sufleteşte şi trupeşte], dar uite că ea de aceea te-a părăsit… Îţi dai seama cât a ţinut la tine, dacă chiar şi pentru nişte săruturi, cum spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca femeie.”  Multă vreme, după ce şi-a alungat bărbatul, mama a aşteptat ca acesta să realizeze că a greşit şi să-şi ceară iertare, însă dacă se întâmpla aşa ceva, n-o făcea când era lucid: „Nu era zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc ce îl împiedica să-şi plece şi el fruntea odată şi să vină lângă patul meu să-mi spună doar atât: am greşit, iartă-mă! L-aş fi iertat, fiindcă eram şi eu tânără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea decât când era beat. ”

Mama şi fiul se aseamănă prin suferinţa răbdătoare: şi una şi celălalt au răbdat, suferind în tăcere, când au fost părăsiţi de tată, respectiv de Matilda. Mama îi va spune lui Petrini că sesizase de mult puterea de transfigurare pe care Matilda  o avea asupra sa: „Ai răbdat, cum am răbdat şi eu (…) de câte ori veneai p-aici, îţi vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nici când plecai de-acasă nu erai în stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te întorceai lângă ea. Până şi tac-tu băga de seamă şi mă întrebă: de ce n-o lasă el pe cotoranţa aia? Te apăram: o fi ţinând la ea!”  Petrini va înţelege această a doua suferinţă a mamei – semn de mare iubire pentru fiul nefericit: „Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda (…) fusese doar geloasă că o iubisem atât de tare pe Matilda (…) şi mai ales că după despărţire întârziam să mă căsătoresc…”  De altfel, cineva îi va spune lui Victor: „Doamna Petrini, mama dumneavoastră, a murit de tristeţe…” – semn că o cunoştea destul de bine pe această femeie. În roman, există o secvenţă cu valoare emblematică pentru acest personaj, care nu numai că s-a retras în sine, dar s-a închis în singurătate, dincolo de acest zid nu mai poate trece nimeni – mama îi apare lui Petrini în vis; faptul că aceasta refuză să-şi arate faţa şi să-i vorbească – fie şi în vis – îl face pe fiu să reflecteze adânc şi să încerce să-şi explice această preferinţă pentru singurătate: „…nu-i puteam vedea chipul şi ea nu voia să se întoarcă. O strigam: mamă! Mamă! (…) Eram încă sub stăpânirea visului (…) Mama era încă neîmpăcată, aşa cum murise?  Mi se mai întâmplase s-o visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi arate faţa şi nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că în singurătatea ei nu mă auzea. În singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Şi dacă în viaţă trăise la fel de singură? (…) Doamne, Dumnezeule, gândii, de ce numai prin moarte ajungem la înţelegere, când e iremediabil târziu?”

Un suflet nobil are și Niculae Moromete. Acesta, în momentul când își pierde virginitatea, are față de Ileana lui Costică Roșu, pe care o iubește cu sinceritate, un comportament ciudat: după consumarea actului sexual, băiatul devine noncomunicativ:  ”În loc să-i pară și lui bine că s-a iubit cu o fată, a amuțit și s-a făcut galben la față (…) Tăcea și parcă nici nu mă vedea (…) Câteva săptămâni, băiatul lui Moromete umblă tăcut și cu o expresie de suferință atât de neacoperită pe față, încât ai fi zis că cerea ajutormcelui cu care își încrucișa privirile încărcate de o tristețe grea.” Considerăm că în cazul lui Niculae, pierderea virginității înseamnă dispariția frumuseții sufletești, iar acest fapt se manipestă prin muțenie, fie ea și pentru câteva săptămâni.