DEZBATERE PUBLICĂ: Întrebare  la un Dicţionar de Teorie Literară: Care sunt limitele compilaţiei?

dictionar-de-teorie-literara-aliona-grati-editura-arc

Vlad Caraman

Un dicţionar presupune o muncă migăloasă, obositoare, cu un rezultat menit să dăinuie cel puţin câteva decenii, până la apariţia altui „anahoret” al scrisului care să vină cu nuanţări şi completări în stare să înnoiască tiparele unor definiţii comune. Este şi o altă cale de scriere a unui dicţionar? E o întrebare care ne-a sugerat-o nou apărutul Dicţionar de teorie literară. 1001 de concepte operaţionale şi instrumente de analiză a textului literar, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Arc, 2018, autoare Aliona Grati.

Картинки по запросу Dicţionar de teorie literară. Aliona Grati.

Cartea este voluminoasă, are peste 500 de pagini şi se adresează, cum aflăm din Cuvânt-înainte: „… elevilor, studenţilor, masteranzilor, profesorilor, bibliotecarilor, scriitorilor, esteticienilor şi intelectualilor de diferită formaţie”. Întrebarea care apare mai întâi ţine de originalitatea unui asemenea tip de lucrări şi, în special, a acestui dicţionar, care se adresează unui spectru atât de larg de utilizatori. Cât de original poate fi în general un dicţionar? Poţi să scrii altfel despre, bunăoară, epitet, după ce există o definiţie clară care circulă cu mici variante în diverse dicţionare? Aceleaşi dicţionare dovedesc că da, se poate, dacă ai o viziune nuanţată asupra epitetului şi ştii să ţi-o argumentezi judicios. O abordare onestă presupune şi preluarea definiţiei cunoscute, DAR, fireşte, cu indicarea sursei. La urma urmei, o definiţie de dicţionar e o muncă de documentare şi elaborare a unui autor sau grup de autori concreţi, nu e folclor anonim, care circulă din gură-n gură.

Dicţionarul Alionei Grati oferă cititorului şi definiţii reajustate, îmbogăţite de autoare cu detalii şi exemple noi. Dar nu mereu se întâmplă aşa. Partea originală a cărţii este umbrită mereu de compilaţii la hotar cu plagiatul sau trecute direct în furt intelectual. Sunt definiţii, formulări, exemplificări, care le repetă întocmai pe cele din alte cărţi, fără a se indica sursa de unde au fost preluate. Autoarea îşi asumă, sub nume propriu, definiţii şi exemple, elaborate de alt/alţi autor(i).  Explicaţiile unor termeni, curente, fenomene literare conţin fraze preluate întocmai sau cu mici schimbări de topică, sau cu înlocuire de sinonime. Acest lucru nedumereşte din mai multe motive: mai întâi, autoarea este cadru didactic universitar şi cercetător ştiinţific, cu un parcurs academic de mai mulţi ani, este doctor habilitat în filologie, perfect familiarizată cu deontologia ştiinţifică. Apoi, dicţionarul este destinat elevilor, studenţilor, cărora li se oferă nu doar definiţia unui termen, dar şi o metodă de lucru. Un exemplu de urmat. O mostră de „rigoare ştiinţifică”, de circulaţie neonestă a ideilor.

N-am să mă refer la întregul eşafodaj compilatoriu al cărţii. Mă voi limita să dau doar câteva exemple convingătoare, cum ar fi rescrierea, de Aliona Grati, a frazelor lui Ovidiu Drimba, fără indicarea sursei.

În Dicţionarul Alionei Grati, de-o pildă, citim o reflecţie despre curentul Realism:

„… Flaubert denunţă romanul care caută cu orice preţ să susţină deschis o teză (socială, morală, religioasă etc.), tendenţiozitatea având, după el, un efect de vulgarizare. Grija supremă a scriitorului trebuie să rămână calitatea artistică a construcţiei, a formei şi expresiei operei literare, proporţionarea perfectă, armonioasă a părţilor, zugrăvirea unor personalităţi de excepţie. Frumosul artistic este în sine moral, util spiritualmente, de aceea scriitorul trebuie să fie în primul rând un artist, un estet”. (Grati, p. 414).

Astfel definit apare la Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale (vol I, vol II). Editura Saeculum, I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1998.

„Flaubert începe prin a denunţa romanul care caută cu orice preţ să susţină o teză (socială, politică, morală, religioasă etc.). Tendenţiozitatea ostentativă – deci atitudinea care transformă mijlocul în scop – vulgarizează arta. Grija supremă a scriitorului trebuie să rămână calitatea artistică a construcţiei, a formei, a expresiei. Dar, prin aceasta, scriitorul va atinge şi un ideal moral: căci frumosul artistic este spiritualmente şi util, prin urmare moral. Romancierul realist va urmări deci să devină un scriitor-artist”. (Drimba, vol. 2, p. 244).

Sau despre alt curent, Renaşterea:

Mişcare culturală … „având ca temelie ideologică principiul liberei dezvoltări a personalităţii omeneşti, salvarea ei de rigorile dogmelor, prejudecăţilor şi superstiţiilor religioase. Renascentiştii cultivă încrederea nelimitată în forţa omului şi în posibilităţile lui morale, intelectuale şi creatoare, refuză ascetismul şi promovează valorile umane, îşi exprimă admiraţia pentru „păgânismul” antic”. (Grati, p. 422).

şi, definiţia lui Ovidiu Drimba:

mişcarea „are drept temelie ideologică principiul liberei dezvoltări a personalităţii omeneşti, eliberată de rigorile dogmelor, prejudecăţilor şi superstiţiilor religioase; încrederea nelimitată în forţa omului şi posibilităţile sale morale, intelectuale, creatoare în orice domeniu; capacitatea sa de a acţiona şi a modifica lumea şi viaţa; refuzul ascetismului şi aprecierea exclusivă a vieţii materiale şi a valorilor pur umane; în fine – promovarea spiritului critic, combativ şi esențialmente laic, admirând „păgînismul” antic”. (Drimba, vol. 1, p. 201).

În definiţia Clasicismului, autoarea, compilând fraza lui Drimba, echivalează, din neatenţie, probabil, „eleganţele stilistice”, ca atribut al raţiunii clasiciste, cu „excesele stilistice”, improprii acestui curent:

 „Nu „natura” cea  fizică sau exterioară interesează, ci ansamblul de elemente ce constituie psihologia umană în datele ei esenţiale. Principiul director al artei clasice trebuie să rămână raţiunea, controlul şi cenzurarea  fanteziei, sensibilităţilor şi a exceselor  stilistice”. (Grati, p. 91).

„Materia artei este „natura”, prin aceasta înţelegând însă nu natura fizică sau lumea exterioară, ci ansamblul de elemente ce constituie psihologia umană, în datele sale principale, esenţiale (…) principul director al artei (deci şi al literaturii) trebuie să rămână raţiunea, a cărei funcţiune este judecata, controlul şi cenzurarea fanteziei, sensibilităţii, eleganţelor stilistice”. (Drimba, vol. 1, p. 320).

Şi câteva mostre de prelucrare mai abilă a informaţiei preluată de la Drimba:

 „Balzac afirmă că noua literatură trebuie să facă apel la utilizarea largă a detaliilor din realitatea contemporană, şi nu din istorie sau imaginaţie”. (Grati, p. 414).

***

„Pentru Balzac, noua literatură trebuie în primul rând să facă apel la utilizarea largă a detaliilor, care, însă, spre deosebire de modul romanticilor, „vor fi împrumutate realităţii contemporane, nu istoriei, nu imaginaţiei”. (Drimba, vol. 2, p. 242).

Sau:

„Potrivit doctrinei c., pentru a deveni un mare scriitor, creatorul trebuie să respecte mai multe condiţii. În primul rând, să fie un geniu, mai apoi, să-şi însuşească o tehnică desăvârşită şi să cunoască temeinic câteva reguli”. (Grati, p. 91).

***

„Prima condiţie pentru a deveni un mare scriitor este, desigur, geniul. (…)  trebuie să-şi însuşească şi o tehnică desăvârşită (…), cunoaşterea temeinică a unor reguli de creaţie”. (Drimba, vol. 1, p. 321);

Printre autorii frecventaţi de autoarea Dicţionarului în cauză este şi Gheorghe Crăciun: (Gheorghe Crăciun, Introducere în teoria literaturii. Ediţie revăzută şi adaptată pentru învăţămîntul la distanţă, anul I, semestrul I (cap. 1-7) şi semestrul al II-lea (cap. 8-14). Note de curs (https://vdocuments.mx/teoria-literaturii-55c60d14800fc.html).

„În Antichitate, la Aristotel şi Horaţiu, p. desemna totalitatea normelor referitoare la arta compoziţiei în versuri”.  (Grati, p. 387).

***

„În Antichitate, la Aristotel şi Horaţiu, el (termenul – n.n.) desemnează totalitatea preceptelor şi normelor referitoare la arta compoziţiei în versuri”. ( Gh. Crăciun, p. 88).

În regăsim și pe Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei, Timişoara, Editura Aeticus, 2003.

„În Arta poetică, Horaţiu recomandă divizarea pieselor de teatru în cinci a., normă preluată ulterior de dramaturgii clisicismului. Molière respecta norma celor cinci a.”. (Grati, p. 13).

***

„Horaţiu, în Ars poetica recomandă divizarea pieselor de teatru în cinci acte, normă preluată de dramaturgii clasicismului. Molière, de pildă, respectă norma celor cinci acte”. (Tatomirescu, p. 8).

Sau:

Un vers a. (un adoneu) este cel cu care M. Eminescu îşi încheie strofele în Odă (în metru antic): „Sin-gu-ră-tă-ţii”, „Ne᾽n-du-ră-toa-re”, „A-pe-le mă-rii”, Pa-să-rea Phoe-nix”, Mie redă-mă”. (Grati, p. 16).

***

în «Odă – în metru antic» de M. Eminescu, fiecare strofă safică se încheie cu un adonic / adoneu: Singurătăţii; Ne-ndurătoare; Apele mării; Pasărea Phoenix şi Mie redă-mă”.. (Tatomirescu, p. 10).

În definirea figurilor de stil, cel mai des Aliona Grati apelează la definiţiile şi exemplele lui (Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975) iarăşi, fără a indica sursa preluării. Sunt multe, din lipsă de spaţiu, includem doar câteva mostre:

ANADIPLOZA:

„Figură sintactică constând în reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice la începutul celei următoare, numită şi reduplicaţie, geminaţie, repetiţie. A. creează în text o simetrie de tipul (…x/x…). De ex.: „Cine face bine, bine găseşte” (Folclor), „Vine! vine! vine! şi-n sfârşit se-arată/ Şi-n sfârşit se arată vornicul Moţoc”. (Grati, p. 29).

***

figură care constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice, imediat (sau aproape imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice următoare: …X/X…: „Cine face bine, bine găseşte” (Pop.), „Vine! Vine! Vine! şi-n sfîrşit se-arată/ Şi-n sfârşit se arată vornicul Moţoc”. (Dragomirescu, p. 35).

EPANADIPLOZĂ:

figură sintactică care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unui grup de cuvinte la începutul şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice; altfel spus, repetarea aceluiaşi cuvânt în anaforă şi în epiforă, în cadrul aceleiaşi propoziţii, fraze sau aceluiaşi vers (x…x/ y…y […]  „Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu” (M. Eminescu, O mamă…); „Din haos, Doamne, am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”. (Grati, 154).

***

figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt (grup de cuvinte) şi la sfîrşitul, şi la începutul unei unităţi sintactice sau metrice; altfel spus, repetiţia aceluiaşi cuvînt şi în anaforă, şi în epiforă, în aceeaşi propoziţie, frază sau vers: x…x/y…y […]„Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu” (…) „Din haos, Doamne, am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”. (Dragomirescu, p. 50).

APOKINU:

Figură sintactică de inversiune care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, altfel spus: două cuvinte cu un determinant comun […] „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină… ”. (Grati, p. 45).

***

figură care constă în folosirea unei părţi de propoziţie subordonată la două cuvinte regente, astfel spus: două cuvinte cu un determinant comun […] „Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” (Eminescu). (Dragomirescu, p. 112-113).

PARONOMAZĂ:

Figură sintactică ce constă în folosirea unor paronime în acelaşi enunţ, în aşa fel încât similitudinea sonoră dintre cuvinte produce surpriza unei relaţii semantice aparente, care îndreptăţeşte enunţul. Unele paronime pot avea  chiar radical comun: „Traduttore traditore” sau „Cine-mparte parte-şi face”. (Grati, p. 368).

***

figură de stil bazată pe paronimie şi care constă în folosirea unor paronime în acelaşi enunţ, în aşa fel încît similitudinea sonoră dintre cuvinte produce surpriza unei oarecare relaţii semantice aparente, care ar îndreptăţi enunţul; mai ales că unele paronime pot avea chiar radical comun: „Cine împarte parte-şi face”. (…) „Traduttore traditore”. (Dragomirescu, p. 175).

DEPRECAŢIE

figură retorică de compoziţie care consta, la origine, în implorarea zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri sau pedepse. D. a fost preluată de unii poeţi moderni, plăsmuind rugăciuni către divinitate şi exprimând suferinţe cu intensitate. Ex: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie:/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”. (Grati, p. 129).

***

figură de stil care, la origine, consta într-o implorare adresată zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri ori a unei pedepse. […]  Figura a fost preluată şi utilizată de unii poeţi moderni, plăsmuind rugăciuni către divinitate, iar aproape de timpurile noastre, pierzându-şi caracterul religios, deprecaţia a fost folosită ca să exprime mai mult intensitatea suferinţei […]

„Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor:

Din valul ce ne bîntuie

Înalţă-ne, ne mîntuie,

Privirea adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară

Marie!”. (Dragomirescu, p. 70).

EMFAZA:

figură de insistenţă care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar  unui enunţ întreg o importanţă deosebită […]. Ex: „Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună/ (…)/ – De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti”. (Grati, p. 150).

***

figură de stil care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar unui enunţ întreg o importanţă deosebită […] 

„De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rînd, el este Domnul Ţării Româneşti”. […] 

„Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună”. (Dragomirescu, p. 71).

ZEUGMA:

Figură „care constă în utilizarea unei părţi de propoziţie (predicat verbal exprimat prin adjectiv, compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere logic” […] „Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti” (T. Arghezi, Psalmi). (Grati, p. 525).

***

figură „constînd în folosirea unei părţi de propoziţie (verbul predicat, un adjectiv-atribut, un compliment circumstanţial) într-o relaţie gramaticală cu mai multe cuvinte din propoziţie dintre care numai cu unele poate fi justificată din punct de vedere strict logic” […]

„Ca-n oglindirea unui drum de apă,

Pari cînd a fi, pari cînd că nu mai eşti”.  (Dragomirescu, p. 197).

Deşi aş putea continua, mă opresc aici cu întrebarea: ce crede comunitatea ştiinţifică despre astfel de practici? Le consideră ştiinţifice şi le încuviinţează? Pentru oamenii de ştiinţă, un furt intelectual nu e acelaşi lucru cu un furt din buzunarul celuilalt? Apropo, de MILIARD!

 

Vlad Caraman, dr. conf. univ.,

Şeful Catedrei de Istorie şi Teorie Literară a

Facultății de Filologie, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”