SUB PECETEA STRANIULUI

Artur Silvestri

Prof. Dr. Const. MIU

În abordarea fragmentelor de epos criptic, „ce captează un mister natural nedesluşit”, aşa  cum îşi consideră Artur Silvestri în Epilog (p. 52) textele ce alcătuiesc volumul Apocalypsis cum figures (Editura Carpathia Press, 2005) trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la inhabitarea sacrului în profan, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autorul posedă ştiinţa încifrării sacrului, fie de sorginte magică, fie fantastică, iar hierofaniile nu sunt relevate, ci – în maniera lui Blaga – sunt adâncite în mister, fiind învăluite de vraja nepătrunsului ascuns. Ca atare, graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „Ea se gândi că trăieşte ca într-o halucinaţie, dar nu voia să se mai trezească.” (Apocalypsis…, p. 16). În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „…grădina unde călcase, cu picioarele desculţe, prin rouă, îl aştepta acum pustie, îngheţată, însă el îşi aminti că acolo fusese fericit şi singur.” – s.n. (Ibidem, p. 22) sau în alt loc: „…dar sărbătoarea primăverii de aici avea câte un semn şi pentru ei. Îşi aminti, demult, cum rupea, cu palmele mici şi nerăbdătoare, colacii rumeniţi, cu o inimă de zahăr, stropiţi cu vin sângeriu, descântat; pâinea lor sacră prefăcuse vinurile în vegetaţii de vis, în ţări înverzite, pe care nu le mai ştiau, memorie a grâului îngălbenit de soarele pentru ei abstract, urmă de viţă-de-vie muribundă, strugure zdrobit cu degetul tremurător.” – s.n. (Mileniu în păduri, p. 43-44).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar şi fantastic. Iată cum sunt ilustrate aceste „trepte” în textele lui Artur Silvestri:

  • „I se părea că abia ieri plecase de aici şi că acum doar se reîntoarse după o absenţă scurtă.” (Apocalypsis…, p. 20).
  • „Părea că nici măcar lumina nu mai înaintează şi că pentru totdeauna în jurul lui va rămâne acea culoare ştearsă care făcea lucrurile să devină parcă fluide şi să zboare.” (Jogging, p. 33).
  • „Parcă mergeau de multă vreme într-o lume parcă părăsită ori poate populată doar cu forme cenuşii, neclare, ca nişte năluci.” (Peter în aprilie, p. 37).
  • „De sus până jos lumea se vedea străvezie, cerul pur îi părea ireal şi fără sfârşit.” (Mileniu în păduri, p. 42).
  • „Rămase o clipă aşa, fără dorinţe, şi i se păru că apele se învolburează deodată, înfierbântate, ca nişte cozi rele de şerpi.” (Ordinul vrăjitoarelor, p. 46).

Pe aceeaşi dihotomie, finalul din Jogging aminteşte de aceeaşi tehnică uzitată de către Mircea Eliade în unele din prozele sale – retragerea personajului în atemporal şi aspaţial: „Depăşise violetele campanule, însângeraţii maci, trecea peste grămezi de ierburi, peste popoare de insecte (…), urca măguri şi le cobora, înainta prin ceţuri reci (…), ameţit de puterea momentului, de năluci, fermecat de mirosuri, de culori aţâţătoare, de memoria lui care începuse, fără să-şi dea seama, să se desfăşoare înapoi, din ce în ce mai înapoi, înspre acolo unde totul devenea vechi, fără vârstă, ca o pădure impenetrabilă ce nu se modifică în sute de ani, ori ca o stană de piatră, unde cu greu s-ar mai putea recunoaşte un chip.” (p. 34).

Lirismul dozat cu parcimonie potenţează inefabilul, realul glisând spre imaginar, aceasta fiind o altă caracteristică a scriiturii lui Artur Silvestri:

  • „Bătea vântul şi acele lui scoteau, printre copaci, lungi plânsori.” (Apocalypsis…, p. 19).
  • „…de aici, lacul se vedea până departe şi, de undeva, de după copaci, soarele nevăzut lăsa peste ape cărări argintii…” (Mileniu în păduri, p. 43).
  • „Lacul trăia pentru Lena şi pentru singurătatea ei şi geometria solitudinii marilor navigatori făcea lumea să fie atunci mai puternică decât însăşi ideea de veşnicie.” (Ordinul vrăjitoarelor, p. 47).
  • „Pe lângă ea creşteau ierburile înverzite şi, din pământul acoperit de frunze străvechi, ieşiră, ca într-o magie a lumii dezlănţuite, florile.” (Veneţia fără Izodora, p. 49).

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului  şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…) Luă stiloul de pe masă (…) şi începu să scrie…” (p. 7, 8). Pentru scriitorul-creator, notarea senzaţiilor ca şi a imaginilor percepute este asemănătoare cu schiţele pictorului, iar metamorfozarea lor în operă literară are ceva enigmatic: „Începuse să le noteze în caietul unde, la fel ca şi pictorii de odinioară care îşi făceau caietul de schiţe ca să folosească vreodată ceva (…) ceea ce credea că apare de la sine şi se naşte (…) poate enigmatic.” (Mesagerul, p. 30).

Stările sufleteşti nedefinite sunt însoţite de o muzică lăuntrică. Numai un spirit elevat – aşa cum este scriitorul – protagonistul din Fugit nox – poate percepe o asemenea realitate: „Încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu, după o vreme, doar melodia lor legănată (…) Apoi, i se păru că începuse să le audă (…) nu reuşi să-şi dea seama de unde venea muzica aceea de flaute (…) Acum ajunsese să o asculte mai atent şi să o distingă în zumzetul sunetelor întâmplătoare ce veneau de pretutindeni. Părea că se adunaseră undeva flaute diferite…” (p. 11).

În Perpetuum mobile, pasajele descriptive plasează realul la marginea imaginarului, încât se conturează o lume stranie: „…în Golf, luna era plină, stranie (…) O priveau cum se apropie, fascinaţi de forma ei perfectă şi de mărimea ei neobişnuită de parcă distanţele s-ar fi apropiat, ori o altfel de realitate i-ar fi înconjurat deodată. Lumina însăşi începuse să capete o irizare stranie, mai bine zis, o concreteţe anumită şi o consistenţă inexplicabilă.” – s. n. – (Arătarea zeului, p. 14). Dincolo de impresia unui déjà vu, imaginile sunt în aşa fel înfăţişate, încât graniţa dintre imaginar şi real este estompată, unul glisând în celălalt, şi invers: „O mai văzuse şi altădată, această lumină (…) Poate odinioară, demult, într-un trecut care i se părea tot atât de imaginar ca şi vieţile anterioare, pe care, cândva, le va fi trăit (…) Undeva, la depărtare indefinită, străluceau luminile pâlpâitoare, ca nişte lumânări, ale unui sat ori ale unui oraş. Lumini să fi fost? Ori torţe? Ori lumânări? Şi ce adunare de oameni şi de case nevăzute, dar poate doar bănuită, să fi fost aceea?” (p. 14).

Dar nu numai imaginile, ci şi sunetele sunt stranii. Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea perpetuă, devine animat, venind parcă dintr-o realitate paralelă. Aşa se întâmplă în Semne de nisip: „Dar peste câteva fracţiuni de secundă – fără să-şi dea seama dacă începuse de mai demult sau poate revenise într-o cu totul altă realitate decât cea pe care o trăise ori poate o închipuise – auzi cum vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită, mişca toate acele mii de pălării de pânză…” – s. n. (p. 18).

În Cuvântul înainte la Perpetuum mobile, Artur Silvestri dezvăluie că epica acestui volum „arată o anumită percepţie a timpului” (p. 6). În cartea de care ne ocupăm, sunt detectabile două categorii temporale: una exterioară – târziul înserării, care face ca proporţiile să fie percepute deformat ( „…era târziu, începuse să se însereze. Poate soarele sângeriu, îndepărtat, alungind umbrele în aşa fel, încât totul părea să capete alte dimensiuni, să-l fi înşelat şi să-l fi făcut să-şi piardă sentimentul timpului care trece.” – Cuvinte din dicţionar, p. 23) şi alta interioară – ora misterioasă, când dominant devine straniul, indefinitul: „Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci.” (Fery-boat, p. 16). Datorită acestei categorii temporale, thanatosul este cel care se insinuează, imaginea (sau imaginarul închipuit ca realitate) convertindu-se într-una a eului asaltat de gândul morţii: „Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul, într-un triumf al morţii…” (p. 16).

Spaima – sora bună a Thanatosului – este surprinsă cum se insinuează în forul interior al protagonistului din Apocalipsa, după Antim, fiind pusă în legătură cu un timp al diluviului: „Ploua demult, de câteva ore (…) Prin sticla ferestrelor (…), ploaia se vedea stranie şi îndepărtată şi aproape ireală, ca o cădere continuă de perdele de ape, rotindu-se de sus în jos (…) Spaima. Se ivise treptat şi fără să i se bănuiască pasul uşor, aşa cum este pasul unui fur, când se apropie, la adăpostul nopţii. Întâi o presimţire în apăsarea din piept, (…) nod aşezat în gât fără motiv, senzaţie de sfârşeală, ca şi cum nimic nu ar mai fi fost posibil şi nimic nu se mai putea face de aici înainte.” (p. 20).

 

Lasă un răspuns