Dumitru Matcovschi: mă ştiu trist ca o baladă

matcovschi

Tatiana Butnaru,

doctor în filologie

,,Coborator din dor şi suferinţi’’,eroul liric al lui D. Matcovschi,se identifică cu lumina launtrică a sensibilităţii sale artistice,pentru a exprima,,stări sufleteşti romaneşti’’[1,p.222],a cinsti strămoşii,baştina,părinţii.Poetul este copleşit de cîntecele de acasă, ,,mă ştiu trist ca o baladă”, o stare sufletească specifică, care se manifestă, în mod special, prin lirismul confesiunilor artistice. De aici survin rugăciunile sale pentru plai, meleag şi iubire, care în viziunea sa artistică autorului, atinge dimensiunile baladescului. D. Matcovschi vorbeşte prin gura Mioriţei şi a Meşterului Manole:

 

Limba maternă, floare eternă

De busuioc şi de dor –

Dor de ţărîne, de doine bătrîne,

De freamătul codrilor.

(Limba maternă)

 

Versurile depăşesc conturul unei simple mărturisiri, relevă o profesiune de credinţă de unde receptăm un dor nesfîrşit de viaţă, un crez filosofic rostit cu demnitate şi convingere, încadrat în modulaţiile codului estetic al poporului. La fel ca şi dorul, plaiul, adică ,,sfintele ţărîne”, capătă la D. Matcovschi o anumită semnificaţie, ce-i permite ,,să mioritizeze” nu numai împrejurările ce alcătuiesc un orizont spaţial de existenţă, dar şi sentimentele, trăirile omeneşti.

Pornind de la motivarea exterioară a dorului, scriitorii şaizecişti, în acelaş timp, şi D. Matcovschi pune mai mult accent pe semnificaţia lui metaforică şi deschide orizonturi noi de poezie în spiritualitatea românească.D. Matcovschi, poetizează ,,o ţară a dorului” unde ,,ca într-o baladă” readuce în lumină casa părintească ,,cu bob de grîu şi strop de rouă”. Poetul utilizează nişte imagini de factură folclorică pentru a evoca emotiv dragostea de baştină, el cîntă cu demnitate bărbătească ,,străbun pămînt” ,,crescut în suflet”, din care răsare spicul de grîu şi lumina dorului de ţară.

 

Crescut în suflet un pămînt,

Cel mai frumos pămînt din lume,

Cu veşnic dor, cu dulce nume,

Ca un luceafăr luminînd-

Crescut în suflet un pămînt.

(Crescut în suflet )

 

Văzut stilistic, motivul dorului de plai transpare drept o stare plenipotenţială, care însufleţeşte vituţile creatoare ale omului, îi inspiră optimism şi sete de viaţă, confirmă tendinţa lui nemijlocită de a se desăvîrşi prin dragoste şi crezămînt. Similitudinile artistice stilizate după modelul popular sînt aprofundate de sursele de insiparaţie mitico-folclorice, D. Matcovschi cîntă sfînta dragoste de ţară şi asemenea rapsodului popular o încadrează în intimitatea firească a sentimentului trăit.

De aici survine şi dorul de viaţă, este dorul ,,de-o frunză verde”, ceea ce înseamnă pentru eroul lui D. Matcovschi a doini la nesfirşit, pentru a-şi confirma existenţa, chezăşia, vitalitatea, a venera strămoşii, a iubi meleagul. Metaforele revărsate în ritm de odă ne duc în preajma unui cîntec continuu al sufletului izvorît din deplina îngemănare cu fiinţa Patriei, cu frumuseţea strădaniei umane, a unei etnii multiseculare zămislite în pledoariile sale poetice.

 

Aici sîntem o soartă cu dorul şi ogorul,

Cu Nistrul şi cu Prutul, cu lutul şi izvorul:

ne-adună grămăjoară, acasă ne adună,

obîrşia primară şi datina străbună.

(Basarabia)

 

Nostalgia poetului survine dintr-o stare de nelinişte lăuntrică, pe care o încearcă eroul liric într-un moment de incertitudine sufletească. Starea de dor echivalează cu necesitatea regăsirii spirituale prin vicisitudinile timpului istoric, înseamnă nealterarea ideii de ţară şi neam, este un loc cu nume sfînt unde ,,trăit-am ultima iubire! Pe-acest pămînt! Pe-acest pămînt!” (L. Lari).

Orientarea sugestiei poetice are loc din cadrul istoric într-un spaţiu contemporan, iar contemplarea dorului mai poate fi raportată şi la drama înstrăinării Basarabiei, generînd o poezie misionară:

 

Trecută prin foc şi prin sabie,

furată, trădată mereu,

eşti floare de dor, Basarabie,

eşti lacrima neamului meu.

(Basarabia)

 

Icoana Basarabiei martire devine lait-motivul mai multor scrieri lirice, D. Matcovschi redă răvîrşirea dramatizată a unui cosmos aflat în stare de criză şi amorţire ,,Basarab pînă la dor”, eroul lui D. Matcovschi îşi toarnă în cuvinte ,,oftatul şi credinţa”, devine un apostol al pătimirii noastre după modelul lui O. Goga.Cu această ocazie acad. M. Dolgan sublinia: ,,Mania lui nu încape în tropi,dar nu încape în tropi nici dragostea lui pentru tot ce e neam basarabean’’[2,p.440]

Păstrînd prin convenţie deschiderea către o problematică socială, discursul poetic este orientat spre nişte situaţii de alternativă, autorul dezvăluie drama existenţială a basarabenilor marcată de teroarea istoriei

 

Dor, mi-e dor, mi-e dor de-o ţară,

Care-a fost şi care nu-i

Neagră pîinea şi amară

dincoace de dor de ţară,

e pîinea străinului

(Fraţi)

 

Mesajul comunicat are o semnificaţie deosebită.Nostalgia sacrului aprofundează o stare de criză şi dramatică contemplare lăuntrică, pe care autorul o depăşeşte prin deschiderea către anumite sensuri majore, prin nevoia de descătuşare şi revenirea la spaţiul etnic al valorilor, acolo unde

 

Frunză de laur bătută în aur

De-un meşter necunoscut.

Vine din vreme şi suie-n poeme,

Lîngă baladă şi rost.

(Limba maternă)

 

Este, de fapt, o confesiune de dragoste unde dorul de meleag se încadrează în ideea de ,,spaţiu matrice”, ori ,,spaţiu mioritic” axat pe filonul creativităţii populare. D. Matcovschi transmite emoţiile afective ale dorului într-o tonalitate poetică vibrantă alimentată de intuiţia populară, dar şi de propria sensibilitate scriitoricească.

De menţionat, la D. Matcovschi, dorul este despovărat de finalitate, poetul îşi revendecă stările sufleteşti în concordanţă cu ambiguitatea existenţială şi caracterul arhetipal al semnificaţiilor exprimate, după sugestia criticii literare ,,dorul devine axa creativităţii şi perspectiva epistemologică în toate domeniile tratate” [3, p. 49]. Odată ce D. Matcovschi îşi orientează dorurile în diverse aspecte de viaţă, în primul rînd, vedem o orientare spre evaziunea cosmică a universului unde se declanşează un spectacol poetic vizionar. Revelaţia luminii devine un corelativ al dorului şi se manifestă prin corespondenţe de elemente şi entităţi simbolice, căpătînd diferite nuanţe stilistice:

 

Lumină divină dorul, lumină vie,

icoană a sufletului bun la toate,

moştenită din tată în fiu,

trecută prin secole de singurătate..

(Dor)

 

Soarele cel Mare, o metaforă definitorie pentru scrisul lui. D. Matcovschi, are o valoare intertextuală şi corespunde unor dimensiuni sufleteşti de alură mitică,dorul sugerează aici permanenţă în schimbare,în,,marea trecere’’,scurgere dureroasă de timp fără scurgere.

 

Numai Soarele-a rămas

Ban de aur pînă azi,

Sfîntă lacrimă pe-obraz.

Numai Soarele cel Mare,

Care apune şi răsare

Astfel pentru fiecare.

(Numai Soarele )

 

Imaginea ,,soarelui-lacrimă” pe obraz declanşează o stare de dor,de iluminare totală ,,ca în ziua dintîi”. Blagianul ,,Să fie lumină” substituit prin formele alegorice ale mitului se îngemănează într-un fel oarecare cu seninătatea lăuntrică pe care o emană versul lui D. Matcovschi în percepţia mitico-poetică a lumii.

 

Totul s-a luminat,

Totul s-a deşteptat…

(Numai soarele)

 

  1. Matcovschi depăşeşte asimilarea surselor de inspiraţie tradiţională, schimbînd înţelesurile iniţiale şi înlocuind nuanţele imaginilor artistice. Invocarea luminii este o deplasare de accent spre nucleul interior al dorului spre o fenomenologie a spiritului cu o vastă sferă de cuprindere a identităţi existenţiale.. Fiind alimentat de nostalgia trecerii, dorul lui D. Matcovschi este trăit ,,pînă la jale”. În acest sens, versurile sale îşi condensează semnificaţiile simbolice în formula intelectualizată a ,, dorului-gînd” şi ,,dor-căutare”, ca să-şi găsească expresie în nişte confesiuni lirice vibrante marcate de dezinvoltura romantică a ,,dorului-vis” ori ,,dor-cîntec”, ,,dor-patimă sufletească”, aşa cum vom sesiza în unele versuri.
  2. Matcovschi orientează cititorul spre contemplarea unor rosturi filosofice multiple, autorul revendică nişte dimensiuni ale cunoaşterii umane prin intermediul unor reprezentări simbolice de viziune. Încîntarea în faţa lumii se conjugă cu o reverie sufletească, fapt ce-l determină pe autor să se reintegreze într-o atmosferă sacră, şi, prin succesiunea detaliilor simbolice, să participe la un act solemn de iniţiere. Poetul atinge un bilanţ al sensibilităţii artistice unde în plan simbolico-metaforic are loc o alternare a secvenţelor de viaţă, o identificare sincretică de viziuni. Prin întreaga sa creaţie, D. Matcovschi aprofundează ideea de dor într-un grandios spectacol cosmic, îi atribuie nişte semnificaţii complexe,de maximă generalitate.

Referinţe bibşiografice:

  1. Blaga. Trilogia culturii. Bucureşti, E.P.L., 1969.
  2. Bucur, Lucian Blaga. Dor de eternitate. Cluj, Albatros, 1971.
  3. Roşca. Dumitru Matcovschi, confruntarea cu timpul şi reperele structurale ale poeziei. În: Dumitru        Matcovschi – poet şi om al cetăţii. Chişinău, Ştiinţa, 2009.
  4. Drăgan.Poetica eminesciană:Temelii folclorice.Iaşi,Editura Junimea,1989.