În căutarea comorii lui Decebal

Decebal's_portrait
În căutarea comorii lui Decebal
Plăcuţa de la Cioara
Străzile Vienei vibrează în zumzetul neîn­trerupt al turiştilor: oameni încărcaţi de sacoşe mari, restaurante răspândind mi­res­me îmbietoare, berării arhipline, chelneri fer­chezuiţi care aleargă de la o masă la alta.Un bazar omenesc mondial, într-o mişcare şi o frămân­tare gră­bită şi neîntreruptă. Dar eu am venit să caut altceva la Viena. Bomboa­nele lui Mozart sau suvenirurile de pe care-ţi zâmbeşte prinţesa Sissi nu mă interesează. Am venit să caut, oricât ar părea de ciudat, Comoara lui Decebal. Poate să pară bizar gân­dul ăsta, aici, în forfota comercială de pe Maria Hillferstrasse, dar ăsta e adevărul… N-o să găsesc suveni­ruri cu efigia regelui dac, dar infor­maţia mea este certă: aurul lui De­cebal a ajuns în Viena. Există măr­turii scrise care o dovedesc. Poate undeva, în vintrele acestui oraş fabulos, voi mai găsi câteva urme ale strămoşilor mei, aşa cum am găsit an de an, de când băntuim Eu­ropa împreună cu colegii mei.
Biserica Peterskirche este chiar în mijlocul acestui zumzet turistic neîntrerupt, dar într-un loc un pic mai retras. Împing uşile mari, înalte, din lemn masiv, şi intru. Linişte. Zgomotul lumii de afară a dispărut ca prin farmec. Câţiva credincioşi stau pe bănci şi se roagă. Alţii, cu mişcări lente şi alunecoase, ca şi cum tăcerea de aici ar fi o apă liniştită pe care nu vor s-o tulbure, aprind lumânări în mica troiţă de sticlă de la intrare. Luminile ze­cilor de flăcărui joacă încet pe zidurile bisericii, ameste­cându-şi aurul cu cel din poleiala sfinţilor. Mă apro­pii cu sfială de Padre Fer­nando Monge, într-un mo­ment de pauză a spovedaniilor, spunându-i ce caut:
– Bună ziua, părinte, sunt jur­nalist român şi caut mormântul lui Wolfgang Lazius, un prelat din se­colul 18, legat prin multe eveni­mente de Transilvania. Ştiu că se află aici, în această biserică.
– Nu am auzit de un astfel de mormânt în biserica noastră, dar fiind foarte veche, este posibil să fie într-o criptă ascunsă, de care nu ştiu. Aşteaptă un pic, dragul meu.

Padre Monge dispare într-o late­rală a altarului grandios, făcut parcă anume să smerească până şi regii. Se întoarce cu un catastif vechi, îmbrăcat în piele, cu paginile îngăl­benite şi ferfeniţite de timp, acoperite cu un scris de mână.
– Aha! L-am găsit. Mormântul lui există într-ade­văr în biserica noastră. Este în pronaos, în partea stângă. Dar cine este acest Wolfgang Lazius?
– Un personaj căruia românii îi datorează o poveste frumoasă şi o informaţie importantă.
Zicerile lui Şincai

În căutarea comorii lui Decebal

Wolfgang Lazius – de la el a pornit povestea comorii lui Decebal

Îi mulţumesc părintelui, şi încet, încercând să mişc cât mai puţin aerul acela plin de rugăciuni, mă apropii de locul indicat. Nu văd nimic. Acolo este doar acea troiţă de sticlă în care oamenii pun lu­mâ­nări. Mă uit pe jos, să văd, poate, o placă fu­ne­rară. Nimic. Sunt dezamă­git. Poate că mor­mân­­tul a fost când­­va… Dar chiar când să plec, flăcările lumâ­nărilor parcă s-au aprins pentru o secundă mai tare şi lumina lor găl­buie a luminat pere­tele din spatele troiţei: acolo e ceva! M-am tras într-o parte, printre oame­nii ce îşi aşteptau rândul să pună o lumânare, m-am apropiat de perete şi m-am strecurat lângă el. Într-adevăr, acolo, în pe­rete, la 2-3 metri înălţime, mascată de geamurile afumate, se află o placă mare, din piatră, ce mar­chează mormântul lui Lazius. Ar trebui să mă bucur, dar sunt ca şi paralizat. Nu-mi vine să cred că l-am găsit atât de uşor. Cu el începe po­vestea. Cu el a început legenda comorii lui Dece­bal, descoperită în râul Sargeţia. Streiul nostru de astăzi. Lazius a fost medicul oficial al Regelui Fer­dinand I, istoricul oficial al curţii regale, rectorul Uni­versităţii de Medicină şi unul dintre marii căr­turari ai vremii. El a scris pentru prima oară despre comoara lui Decebal, ascunsă în Strei. Dar iată ce spune marele cronicar Gheorghe Şincai:

În căutarea comorii lui Decebal

Biserica Peterskirche din Viena, în care se află mormântul lui Lazius

„Mai frumoasă istorie scrie Lazie despre nişte români şi o parte a visteriei lui Decebal, ascunse supt albia Streiului, cel neaflat de împăratul Traian, zicând: o parte a visteriei acesteia, mai înainte de opt ani, adică la 1543, în numitul râul Sarţetiei, pre care râu românii îl chiamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare acestea: mergea nişte pescari români cu şeicile din Murăşu în Streium şi legându-şi luntrile de un trunchi, au zărit că sclipeşte ceva în fundul apei; vrând să scoa­tă de supt apă aceea ce sclipea, au scos o grămadă de galbeni. Îndem­nându-se a cerca mai încolo, au dat de o boltiţă zidită supt apă care se stricase de rădăcinile lemnului, şi cercând mai cu deadinsul, au aflat şi mai mulţi galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, Craiul Traciei, cu inscripţie grecească; cum am înţeles din oameni vrednici de credinţă, la 400.000 de galbeni, şi mulţi sloi de aur au aflat. Carii ducându-i acasă şi împărţindu-i pescarii pentru sine, unii dintre dânşii au mers la Bălgradul Ardea­lului şi întrebând de Argintari de cât preţ ar fi aurul acela, s-au ves­tit lucrul şi George Monahul, sau Martinusie, carele ca un tutore al fiului Craiului Ioan Zapolia ocâr­muia Ardealul, au începutu a cerca după pescari, au şi luat multe mii de la unii pescari şi multe mii au mai găsit în numita boltiţă. Dar ceilalţi pescari, prinzând de veste, au încărcat vreo câteva care şi au trecut în Moldova.”
Aprind o lumânare în troiţa de sticlă. De fapt am aprins-o chiar la mormântul lui Lazius. Ies din nou în stradă. sunt faţă în faţă cu un grup de japonezi care pentru câteva secunde fotografiază încontinuu biserica. Apoi pleacă mai departe, ordonat, ur­mându-şi liderul cu steguleţ roşu. Mă pierd şi eu în mulţime, dus de valurile zgomotoase de turişti.

Recapitulări necesare

În căutarea comorii lui Decebal

Piatra funerară a lui Wolfgang Lazius

M-am aşezat la măsuţa unei te­rase. Mi-am comandat o cafea şi un croisant, evident vienez. Am deschis carnetul cu notiţele din ţară, cu informaţiile adunate de la diferiţi istorici. Nu ştiu de ce, dar aveam convingerea că acum, după ce am atins un punct concret al le­gendei, voi vedea totul altfel. Am început să nu­merotez informaţiile răzleţe din carneţelul meu şi iată ce a ieşit:
1. George Monahul = Martinusie = Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei – Castelul Martinuzzi, Vinţu.

2. Martinuzzi a confiscat comoara lui Decebal de la ţărani, în 1543.
3. Martinuzzi este omul de încredere al lui Ioan Zapolia, Zapolia moare, soţia lui, regenta Isabella şi fiul ei – singuri.
4. Ferdinand I şi Carlos Quintul preiau puterea în Imperiu – o alungă pe Isabella.
5. Ferdinand I îl trimite în Transilvania pe ge­neralul Castaldo, bănuind că Martinuzzi vrea să facă pact cu turcii, pentru a-i salva pe protectorii săi.
6. Anul 1551 – generalul Castaldo îl ucide pe Martinuzzi şi descoperă o avere uriaşă – rest din comoara lui Decebal, în castelele lui Martinuzzi de la Vinţu, Gherla, Deva şi Oradea – monede – 4000, lingouri de aur – 1750 kg, lingouri de argint – 1430 kg, vase din aur şi argint.

În căutarea comorii lui Decebal

Ruinele Castelului Martinuzzi, de la Viena

Aşadar, Lazius scrie despre comoara lui Decebal nu în 1543, când a fost descoperită de ţărani, ci opt ani mai târziu, în 1551, când Martinuzzi este ucis şi se află de fabuloasa avere a acestuia şi de prove­nienţa ei. Fiind medicul lui Ferdinand I, Lazius a avut acces la toate detaliile întâmplării. Poate a şi văzut comoara lui Decebal, adusă de Castaldo regelui la Viena, şi impresionat de ea, a scris povestea ce a ajuns până la noi. De altfel, a mai avut încă două relatări importante, una dintre ele aflându-se chiar la Viena, în Co­lecţia de manuscrise a Bibliotecii Naţio­nale. Lazius simte nevoia să mai adauge câteva amănunte – că din comoară făceau parte monede-cosoni şi un şarpe de aur. Singurul care ar putea să ştie de existenţa vreunui astfel de obiect identificabil din comoara lui Decebal este profesorul Karl Strobel, din Klagenfurt. Este probabil cel mai bun cu­noscător austriac al istoriei Daciei.
– Alles gut?, mă întreabă chelnerul zâm­bitor.
– Ja, alles gut, danke, îi răspund.
Plătesc. Direcţia, Klagenfurt.

Profesorul

În căutarea comorii lui Decebal

Uciderea lui Martinuzzi, posesorul comorii

Klagenfurt este un oraş un pic mai mic decât Sibiul, dar la fel de cochet şi liniştit. Aflat la mai bine de 300 de kilometri de Viena, este celebru pentru universitatea sa foarte bună şi pentru echipa de hochei. Din fericire, în scurta mea şedere în Klagenfurt, aveam să vizitez doar unul dintre aceste puncte importante – universitatea. La prima oră a dimineţii am început să caut prin campusul uriaş clă­direa facultăţii de istorie. Apoi, în clădirea ultra­modernă, făcută din sticlă şi oţel, pe holuri labirin­tice, m-am oprit în dreptul unei uşi pe care scria Prof. Dr. Karl Strobel. Secretara profesorului m-a invitat în biroul de lucru. M-a întâmpinat un om mărunţel, roşu la faţă şi plin de energie, care mi-a întins mâna şi s-a prezentat simplu: Karl.
În biroul luminos, plin de cărţi şi dosare în lucru, aşezate ordonat pe rafturi, între­bă­rile şi răspunsurile au curs timp de aproape două ceasuri. Profe­sorul s-a dovedit a fi un foarte bun cunoscător al istoriei Româ­niei, dar şi al problemelor legate de arheologie (a se vedea inter­viul pe această temă, pe care îl vom publica în numărul viitor al revistei). Legat de comoara lui De­cebal, ale cărei urme le cău­tam, răspunsul lui a început a­brupt: „După 500 de ani de la descoperirea ei, este imposibil să mai găsiţi ceva. Legenda spune că a fost o comoară uriaşă, cea­laltă jumătate a comorii luate de Traian la Roma. Dar nu există nicio probă ştiinţifică pentru a identifica această comoară şi rămăşiţele ei. Şarpele de aur no­tat de cronicari poate a existat, dar astăzi nu se cunoaşte un ast­fel de artefact în niciun muzeu.

În căutarea comorii lui Decebal

Prof. dr. Karl Strobel
 

Iar dacă a existat cu adevărat, cel mai pro­babil a fost dăruit lui Carol Quintul, fiind mai mult ca sigur topit şi transformat în mone­dă curentă. Se mai vorbeşte despre două me­dalii de aur din acea comoară, una a­vând chipul regelui an­tic Ninus şi alta chipul reginei Semiramida. Din câte ştiu eu, nici aceste medalii nu exis­tă în niciun muzeu. Sin­gurele lucruri care e­xis­tă sunt 16 cosoni dacici, în Colecţia Im­perială Numismatică. Dar cine ar mai putea spune provenienţa lor exactă, dacă ei au fă­cut parte sau nu din comoara lui Decebal? Din păcate, nu ştim nimic despre natura acestei comori, ştim doar că erau nişte monede, dar nu şi originea lor, erau romane sau bizantine? Multe întrebări mi-am pus şi eu, dar din pă­cate nu ştim decât că a fost o comoară de monede vechi. Puteţi merge la Muzeul de Istorie din Viena să vedeţi even­tual cosonii din colec­ţia numismatică – poa­te unii dintre ei au fă­cut parte din comoara lui Decebal. Dar cred că ar trebui căutate arhivele din Ungaria, de la Buda­pesta, şi chiar şi cele din Alba Iulia, deşi eu le-am cercetat şi nu am găsit mare lucru. Aşa că sunt multe speculaţii. Tot ce ştim cu siguranţă este că tezaurul a fost descoperit nu departe de Munţii Orăş­tiei. Este un lucru misterios. Ca oameni de ştiinţă, tot ce putem spune este că a fost o comoară mare, nu departe de Sebeş. Că a fost găsită şi s-a cercetat mai degrabă criminalistic, dar atât”. I-am mulţumit profesorului Karl Strobel, dezamăgit puţin că oamenii de ştiinţă nu pot avea euforia jurnaliştilor.

Tezaurele de la subsol

În căutarea comorii lui Decebal

Barbara Deppert

Înapoi în Viena. M-am oprit direct în Cartierul Muzeelor, în marele rond ce are pe stânga şi pe dreap­ta două clădiri impunătoare: Muzeul de Istorie şi Muzeul de Istorie Naturală. Am făcut stânga şi am intrat în Muzeul de Istorie – Kunsthistorisches Museum. Am intrat pe porţile lui cu inima strân­să, gândindu-mă şi la ceea ce îmi spusese doamna Barbara Deppert, experta din Germa­nia care a fost chemată în România să autenti­fice brăţările dacice recuperate de la braconieri: „Nu vei mai găsi nimic din comoara lui Dece­bal. Mereu imperiile au avut nevoie de aur, ca să îşi bată propria monedă, să îşi ducă propriile războaie. Dacă a fost găsită acea comoară, a fost demult topită”. Totuşi, doamna Deppert a fost, şi ea, uimită de povestea acestei comori. Atât de uimită, încât a venit în România şi a mers pe Strei, pe Mureş şi pe Sargeţia (râul Orăştie de azi), încercând să identifice locul descoperirii. A citit tot ce s-a scris despre aceas­tă comoară de la pastorul Braşovului, Honterus, până la cronicarii imperiului din acea vreme. Concluzia a fost că îngroparea comorii ar fi avut loc în anul 54 î. Chr., cantitatea de aur şi argint descoperită în vadul Streiului fiind depusă în apa râului, ca ofrandă sacră. Ofrandă pentru a comunica mai bine morţii cu viii, şi zeii cu pămân­tenii. Tezaur ascuns din faţa cotropitorilor, sau ofrandă adusă zeilor de vreun preot, iată-mă pe mine căutându-i acum urmele, prin încăperile gran­dioase ale Muzeului de Istorie din Viena. M-am dus să văd în primul rând colecţia numismatică. Aşa cum îmi spusese şi profesorul Karl, acolo poate au rămas câţiva cosoni, păstraţi din curiozitate.

În căutarea comorii lui Decebal

Muzeul de Istorie din Viena

Trei camere pline cu monede. Din toate colţurile lumii şi din toate timpurile. Toate expuse frumos, sub lumina lămpilor ce le fac şi mai strălucitoare. Unele erau mici, cât să le ţii pe vârful degetului, altele mari şi grele cât o jumătate de palmă. Dar nici urmă de co­sonii dacici. Din sutele de mii de cosoni care au ţinut două imperii – mai întâi pe cel Roman, apoi pe cel Habsburgic, niciunul nu a ajuns să fie expus la Viena. Deşi aurul dacic probabil că a con­tribuit din plin la ridicarea acestui oraş minunat, poate şi la ridicarea acestui palat, devenit azi muzeu, nici numele împăratului Koson, nici al regelui Decebal sau măcar al Daciei nu apar nicăieri. Ştiam, totuşi, că muzeul are o sală a tezaurelor descoperite în Româ­nia. Măcar acolo aş fi revăzut ceva de acasă, splendorile prea puţin cunoscute ale Transilvaniei. Şi iat-o! Sus scrie mare SAAL XVI. E o cameră uriaşă, dar întu­necoasă. Luminile aşezate ştiinţific fac să strălucească doar obiectele fantastice din aur, toate găsi­te, ca şi te­za­urul lui De­cebal, din în­tâm­pla­re. În­tâm­plări noro­coa­­se, ca­re con­fir­mă aici, la Vi­ena, ade­vă­rul des­pre bo­­găţia şi mă­re­ţia da­ci­lor. Mă apro­pii cu sfială de bi­juteriile a­tât de fragile şi atât de stră­­luci­toare. Faţa mi se lu­mi­nea­ză, în întuneric, de luciul aurului a­ces­ta lucrat fantastic, pâ­nă la de­­ta­lii abia percep­tibile. Recu­nosc te­zaurul de la Sânnicolau Mare – 23 de piese, 10 kg de aur de 22 de ka­rate. Potire, ulcioare, platouri… toate de o frumu­seţe uimitoare. Ca şi comoara lui De­cebal, a fost găsit întâmplător de un ţăran ce săpa în grădină. Un pic mai departe, în obscuritatea încăperii muzeului, găsesc alte vitrine, cu un alt te­zaur măreţ – cel de la Şimleul Silvaniei. Peste 70 de piese de aur şi argint – medalioane, pandantive, coliere – desco­perite de doi copii ciobani, care cu­legeau prune şi s-au împiedicat de aurul ieşit din pă­mânt. Colierul principal al acestui tezaur este ca un veş­mânt din aur pe care îl îmbraci, legându-se la spate. Chiar la acest colier lumina este stinsă, dar asta îl face şi mai misterios, aurul străluceşte par­că şi mai enig­matic, din întunericul ce îl în­con­joară. Pe mijloc, prinsă în fire de aur, este o piatră şlefuită, ca o mică sferă în care ai putea să ghiceşti tainele lumii. Profesorul Strobel mi-a vorbit despre obiec­tele din această sală, la întâl­nirea de la Kla­genfurt: „Nu sunt denumite tezaure dacice, pentru că sunt din perioada migratorie şi e greu de spus cui au apar­ţi­nut”. Sigur, poate că nu sunt dacice, dar numele locurilor în care au fost găsite trebuia spus, ori constat cu tristeţe că nici România, nici Transil­vania nu apar ca loc al desco­peririi. Sunt prezente doar denumirile în maghiară. De exem­plu, peste tot tezaurul de la Sânnicolau Mare apare „Gold­schatz von Nagyszentmikls”, iar pe hărţile Daciei ce însoţesc aceste exponate, sunt trecuţi vizigoţi şi gepizi. Istoria are trădările şi tris­teţile ei, mai ales când nimeni nu revendică adevărul…

Un perete de aur

În căutarea comorii lui Decebal

În căutarea comorii lui Decebal

Mă pregăteam să ies din sala comorilor ro­mâ­neşti, când o vitrină din dreapta îmi atrage atenţia. Ceva îmi scăpase! Ceva cu adevărat impor­tant: o vitrină întreagă, cu mici obiecte dacice! În mijlocul ei tronează o brăţară mare, în spirală, exact că cele recuperate de la braconieri, însă din argint. Aceleaşi răsuciri groase, inelate, aceleaşi capete de dragoni la extremităţi! Să nu fi ştiut profesorul Strobel despre existenţa unor astfel de obiecte dacice în muzeu, sau doar a uitat să le menţioneze? Apare şi numele oraşului Orăştie, în dreptul brăţării mari. Apare şi numele satului Cioara, unde au fost găsite aproape 30 dintre aceste obiecte, tot întâmplător şi tot de un ţăran. Deci, în această sală nu sunt doar obiecte „ale migratorilor” preistorici din Transilvania, ci dovezi impor­tante ale istoriei dacilor. Oare mai există şi alte astfel de obiecte în depozitele muzeului? De ce oare niciun student sau doctorand în istorie veche din România nu a făcut o documentare, pentru a şti ce şi cât din istoria noastră zace în muzeele vieneze? Oare nicio autoritate din România nu este interesată de aceste dovezi istorice? Cu întrebările acestea în minte, am coborât la intrarea în muzeu. N-am putut pleca îna­inte de a lăsa o cerere scrisă, pentru a mi se spune ce obiecte dacice expuse sau depozitate deţine muzeul. Cu si­guranţă se va rătăci prin serta­rul unui funcţio­nar austriac, dar cel puţin am în­cercat…

Toporul lui Zamolxe

În căutarea comorii lui Decebal

Topor din aur

Credeam că documentarea re­portajului meu a luat sfârşit. Am ieşit din muzeu şi m-am aşezat din nou la mă­suţa unei terase, chiar în faţa acestei clădiri impresionante. Ca­fea­ua, croisantul vie­nez, alles gut, ja, dan­ke, super… Dacă a­ceste te­zaure „mărun­te” din muzeu sunt atât de impresionante, cum a fost oare acea comoară a lui Decebal? Aurul sclipind în apa Sargeţiei, ţăranii pipăind ca prin vis piesele acelea uluitoare… Ceva fabulos, aur mult, care i-a permis lui Martinuzzi să aibă patru castele şi să ajungă cardinal, plus cele trei căruţe încărcate cu comori, trecute de ţărani în Moldova… Aurul din sala mu­zeului încă îmi strălucea în ochi. Ce bo­găţii fabuloase a avut Dacia! Mă pregă­team să trag concluziile pere­gri­nărilor mele prin subsolurile Muzeului de artă, când mi-a trecut, deodată, aşa, prin min­te, că dacă tot sunt în cartierul mu­zeelor, să dau o tură şi prin Mu­zeul de Istorie Na­turală, aflat faţă în faţă cu cel de istorie, la doar câţiva paşi. Am intrat. Acelaşi gen de clădire impre­sionantă, mai degrabă un palat. Săli pline cu toate pietrele şi crista­lele lumii, încăperi imense, cu toate ro­cile planetei, ba chiar şi bucăţi de meteoriţi ajunse la noi din cine ştie ce capăt al uni­ver­sului. O altă încăpere, plină cu sarcofage aduse întregi, tocmai din îndepăr­tatul Egipt.

În căutarea comorii lui Decebal

Colane dacice

Aici poţi să vezi cum ani­malele s-au dezvoltat de la simple fiinţe neverte­brate, până la ceea ce cunoaştem as­tăzi. Ba există chiar şi replici ale dinozaurilor care se mişcă şi scot sunete înspăimântătoare. Deodată, mi s-a tăiat respiraţia. În faţa mea, un perete întreg era acoperit numai cu aur dacic! Am crezut că nu văd bine, că am rămas cu amintirea tezaurelor din celălalt mu­zeu. Ce să caute la istoria naturală, între maimuţe şi dinozauri, asemenea comori? Am închis ochii şi i-am deschis din nou. Ce vedeam era pură realitate. Peretele acela plin cu obiecte din aur, pe care le cău­tasem în toate muzeele Europei, erau chiar aco­lo, în faţa mea, strălucind precum soarele! Eram în „sala dezvoltării meşteşugurilor umane”! Brăţări exact ca cele descoperite în Transilvania, inele, lan­ţuri din aur masiv, coliere, vase şi potire lucrate în acelaşi stil cu cele din muzeele noastre de acasă! Şi nu era doar părerea mea, de reporter entuziast, pornit să caute comorile dacilor. Pe toate etichetele acestor obiecte erau scrise (în sfârşit!) numele localităţilor româneşti unde fuseseră găsite: Coruia, Slatina, Haţeg, Zlatna, Acîş, Pipea… Într-una dintre vitrine era chiar şi Toporul lui Za­molxe, des­pre care credeam că e doar o legendă: o mică secure făcută din aur pur! O vitrină specială era pentru „Discurile de aur”. (Aceste discuri sunt mândria muzeului vienez, fiind cele mai vechi ex­ponate din Austria şi pe locul doi în lume – anul 4000 înaintea erei noas­tre.) Deşi se spune că au fost găsite în Austria, în explicaţia obiectelor se recu­noaşte că provenienţa aurului este… în zona car­patică din sud-estul Eu­ropei, unde se afla cea mai mare sursă de aur a vremii. Aceeaşi zonă în care a fost găsită şi comoara lui Decebal. Şi dacă obiectele de la Muzeul de Istorie naturală făceau parte din ea?

În căutarea comorii lui Decebal

Localităţi româneşti unde au fost descoperite comori

Măcar o câtime din ele, acelea salvate de la topit…
Am stat descumpănit în faţa strălucirii ca de soare a aurului de acasă. Priveam ca prin vis gal­benul orbitor din vitrine şi m-a cuprins, nu febra aurului, acea boală a căutătorilor de comori, nu mi-au tremurat nici mâinile la gândul că aş putea să ating acel metal preţios, mi-a tremurat doar sufletul, pentru că am constatat cu tristeţe, încă o dată, că istoria marii civilizaţii din care ne tragem stă uitată şi ignorată prin marile muzee ale Vienei. Sunt peste zece ani de când îi căutăm şi îi găsim urmele. Dar noi suntem doar jurnalişti. Reporteri de la „Formula AS”!

Lasă un răspuns