ANDREI ŢURCANU: Dumitru Matcovschi între firea locului şi viclenia istoriei

Andrei_Turcanu

Până la deschiderile largi şi oratoriile solemne în care poetul oficiază sacerdotal Patria, Pământul, Rădăcinile, Femeia, Dumitru Matcovschi a avut, în creaţia sa, un moment de retragere-regăsire-reculegere în intimitatea sferică a universului „de-acasă”: „Mi-am făcut un strop de casă/ Într-un strop de rouă, mic./ Numai eu şi numai cerul/ Într-un strop de rouă mic”. În sihăstria rotundului miniatural i se relevă puterea de rezistenţă şi dăinuire a lucrurilor din imediata apropiere, dar şi perisabilitatea lor şi a lumii, deopotrivă cu vremelnicia fiinţei umane. Poezia „îngână”, folcloric, în tonalităţi de cântec bătrânesc şi de doină, o jale ancestrală, din adâncurile căreia străbat  inflexiunile unei îndârjiri baladeşti. Murmurul legănat al trecerii şi petrecerii („Şi lunecă-alunecă,/ pământu-ncet alunecă/ şi pomu-ncet alunecă,/ şi omu-ncet alunecă…”) are în surdină înverşunarea rămânerii şi perseverenţa dăinurii: „A căzut din cer o nucă/ Şi-a crescut un nuc din hume,/ Şi-a luat-o razna-n lume-/ Pelerin cu dor de ducă.// Gospodarul casei când/ A văzut lumina asta,/ Şi-a chemat la el nevasta,/ Şi-au îngenuncheat plângând.// Şi-au tot plâns o noapte, vai,/ De-au ajuns să se trezească-/ Ea bălaie, el bălai.// Iar din talpă şi genunchi/ Începură să le crească/ Rădăcini de nuc, mănunchi.” („Rădăcini”).  Este un univers comun pentru plachetele de versuri „Casă părintească”, „Descântece de alb şi negru” şi „Melodica”, apărute în scurta perioadă de „furtună şi avânt” a literaturii române din Basarabia de după celebrul congres al Uniunii Scriitorilor din 1965.

Specifică pentru această poezie este ostentaţia folcloricului, afişarea hotărâtă, cu titlu de provocare, a unei rusticităţi demonstrative. Dumitru Matcovschi, am putea spune, folclorizează cu program. Restrângerea viziunii la dimensiunile sferice ale „stropului”, „bobului” sau „fructului”, închiderea eului liric în spaţiul privat, domestic al „casei părinteşti”, circumscrierea poeticului în orizontul tiparelor versificaţiei şi imagisticii poeziei populare (deşi nu lipseşte nici versul liber, cu rezultate valorice, însă, nesemnificative), asocierea hotărâtă la categoriile morale ale ethosul folcloric, toate sugerează un „program”.

Un ochi excesiv estetizant, fără aplecarea necesară faţă de meandrele istoriei, ar putea să vadă în aceste îngrădiri programatice nişte limite, închistări ale unui gust încă destul de rudimentar, necultivat, poate chiar revolut. O asemenea optică ar fi izbită neplăcut de stridenţele neosămănătoriste, însă ar rata înţelegerea adevăratei modernităţi şi valoarea acestei poezii. Dincolo de doinizările baladeşti şi tânga folclorică a trecerii timpului şi petrecerii omului, la o lectură atentă, regăsim în cele trei cărţi de răscruce pentru creaţia lui Dumitru Matcovschi, strategiile defensive ale unei lumi „mici” în faţa „terorii istoriei”, cu toate consecinţele emotive şi estetice adecvate. „Stropul de casă” pe care şi-l reclamă poetul ca pe un drept inalienabil, categoric nu e pentru a se retrage şi a uita. Nu abandonul sau oţiul caută el în „rotundul” închis şi perfect al spaţiului „de-acasă”. Restrângerea şi închiderea în miniatural are alte semnificaţii decât încântarea simţurilor sau uitarea de sine şi de lume. Miniaturalul nu e pentru odihnă şi renunţare, ci pentru concentrare într-o esenţă paradigmatică vie şi pentru fortificare spirituală. El însă nu ar avea această putere şi nu şi-ar impune  această valoare fără referenţialul său negativ – Marele torturant, antiteza sa „vicleană” şi distructivă, elementul istoric străin, „superpus”, vorba lui Eminescu, cu alte cuvinte, fără provocările unei istorii ingrate.

Sfericitatea, „rotundul” este crusta perfectă, deschisă în toate perspectivele sale interioare, în care monstruozitatea alogenă – răsfrântă –  reverberează, îşi găseşte „afinii” autohtoni („spânul”, de exemplu). Sunt reflexe care nu pot să submineze axul identitar al acestui spaţiu primar şi ingenuu, ci doar să se insinueze, subversiv, să-şi anunţe explicit „lucrarea” de voinţă de putere străină, distructivă. Paradigmă a rezistenţei, ruralul, în expresia sa generic-culturală, folclorică, de normalitate şi firesc, se dovedeşte, prin puritatea şi duritatea sa diamantină, o formidabilă oglindă pentru a face simţite pericolele fracturării şi a semnala iminentele dedublări şi căderi ontologice. Imixtiunea devastatoare a Marelui străin, fragmentarea întregului, natural şi organic, prezenţa agresivă, cu o tentă tot mai accentuată de magie neagră, de „descântece de negru”, a deviantului moral şi existenţial (în variatele sale forme de artificialitate şi monstruozitate) capătă, în focarul acestei oglinzi pure, sensuri emblematice. Alegoria folclorică e în rezonanţă cu sincopele unei istorii tragice. La rădăcini de codru se aude „zvon de secure”. Cineva a vrut să împartă stropul de rouă şi „stropul de rouă în pământ a intrat/ şi-a rămas firul de iarbă mic,/ şi n-a mai rămas nimic”. O altă împărţire-despărţire ingrată (aluzie la hotarul de pe Prut?) este sugerată prin alegoriile unui „motiv popular”, suficient de transparente pentru ca, la vremea respectivă, în 1969, cenzura să interzică cartea „Descântece de alb şi negru” gata tipărită: „Apă mare ne desparte./ Nu ştiu pasăre să fiu./ Ştiu că-n mine creşte lutul/ şi că lutul doare, ştiu.// Apă mare şi adâncă,/ izvorând din stânci adânci./ Eu de-o parte plâng cu jale,/ tu de altă parte plângi.// Cine-aude? Cine vede?/ Ne topim nădăjduind./ Întinzi mâna către mine,/ către tine mâna-ntind;// Şi pe maluri depărtate/ Ne prefacem de odat’/ Într-o salcie uscată/ Şi-ntr-un pui de plop uscat.” („Dor”). Un „Cântec bătrânesc” trimite, străveziu, la o „biografie” alegorică uşor de recunoscut în destinul istoric al basarabeanului: „Şi-am crescut un biet stejar/ Lângă-o apă de hotar,/ Şi-am trecut din mâini în mâini/ De-am slujit pe mulţi stăpâni.// Am slujit stăpân bogat –/ Mi-a fost slujba chin curat./ Am slujit stăpân străin/ Şi slujba mi-a fost pelin.// … Cel străin, că e străin,/ M-a săpat la rădăcini,/ Şi cum m-a săpat, mi-a spus,/ Că n-o să mai cresc în sus.// Noroc că mă ştiu stejar/ Şi-am crescut din mine iar –/ Alte rădăcini am prins,/ Ramuri dese am întins”.  Pe acelaşi cerc al simbolizărilor alegorice regăsim şi o paralelă între „spicul sec” şi un eu generic: „Peste-un spic de grâu mă-aplec:/ Spicu-i sec.// Peste-al doilea spic mă-aplec:/ Spicu-i sec.// Peste-al treilea spic mă-aplec:/ Spicu-i sec,/ Spicu-i sec,/ Spicu-i sec…/ Sap pământul, şi-n pământ,/ Sub fiece spic, flămând,/ Vierme otrăvit răsare,/ Şi fiece spic mă doare.// Mă doare şi tot îmi spune,/ Că şi eu sunt spic pe lume/ Numai că mi-am pus alt nume.// …Numai că mi-am pus alt nume”. În altă parte poetul blestemă „buruiana, iarbă rea” care îi sluţeşte grădina sau îşi etalează „jalea” faţă de mărul bătrân şi uscat care va fi tăiat pentru că „n-a dat pui”. Imagistica poeziei se menţine constant în binecunoscutul cortegiu al paralelismelor folclorice, noutatea ei ţinând de aluzia concret istorică, sprijinită, în surdină, de tonalitatea amar-încrâncenată de tângă asupra unui destin generic. Chiar personalizat fiind prin identificarea cu destinul creatorului, al „cântăreţului” ce cântă pentru ceilalţi, dăruindu-şi cântecul egal şi deopotrivă tuturor, eşecul acestui destin, în faţa „străinului”  plin de o vicleană rea-voinţă, e tot atât de inevitabil: „Şi-am cântat întâi în mine/ Dorul de mi-am împăcat./ Am cântat pe urmă-n şoaptă/ Fraţii de m-au ascultat.// Am cântat după aceea/ Mai în glas – pentru vecini./ Şi-am cântat în gura mare/ Mai târziu – pentru străini.// Am cântat un cântec simplu/ Ca un bulgăre de lut./ Fraţii mi-au ţinut isonul/ Şi vecinii mi-au ţinut.// Iar străinii de departe,/ Că nici n-au ştiut ce cânt,/ Mi-au pus preţ după ecoul/ Ce s-a risipit în vânt.// Iar ecoul, ca ecoul,/ Repetându-se mereu,/ A schimbat până la urmă/ Ghersul cântecului meu…” („Ecoul”).

De ce această incompatibilitate şi lipsă de comunicare şi înţelegere cu „străinul”, această continuă, dramatică ratare de destin în faţa lui, această împotmolire a viului şi ingenuului în golul sterilităţii („spicul sterp”) şi în minciuna ecoului? De vină să fie doar „locaşul fiinţei” (Heidegger), limba, ori, poate, există o nepotrivire ce ţine de alte straturi ale existenţei?

Evident, discrepanţele indică paradigme existenţiale antitetice, de neîmpăcat. Pe de o parte, firea locului, inocenţa, caracterul ei organic şi, de altă parte, viclenia istoriei. Relevantă este antiteza de proporţii a celor două universuri, incongruenţa dimensiunilor lor spaţiale şi  morale care impune situaţii şi comportamente ireductibile. În „casa părintească” stăpâneşte intimul, domesticul, miniaturalul suficient sieşi şi, ca mod de manifestare umană, închiderea inflexibilă a „unicu-i stăpân” într-o voinţă defensivă de păstrare şi perpetuare a propriei identităţi: „Asta-i casa mea/ O-ncui,/ O descui–/ Când am nevoie./ Nimănui nu-i mai spui,/ Nimănui nu-i cer voie.” Iar, de partea străinului – colosul „barbar”, agresiv, terorizând cu „legile” sale uniformizante, mortificatoare, personaje viclene, deviante monstruoase şi mascote artificiale, care tulbură, inspiră revoltă sau groază, provoacă angoase. Incompatibilitatea e funciară şi apropierea – imposibilă. În „casa părintească” voinţa de identitate se întâlneşte cu voinţa de putere a celuilalt, cu ingerinţa brutală în intimitatea „casei” a străinului, cu pofta sa nesăbuită de dominaţie: „Nu te-am întrebat cine eşti/ Şi de unde vii./ …Şi te-am poftit în casa mea./ …Şi m-ai lovit,/ De m-am văzut la mine-n casă străin.// Şi n-am mai putut să te dau afară./ Şi-au început de odată/ pereţii casei să mă doară” – i se adresează aluziv-metaforic Dumitru Matcovschi unui „om necunoscut”, imagine uşor de regăsit în datele „infernului” ascuns sub sintagma ideologică a „fratelui mai mare”.

Între stăpânul „casei părinteşti” şi străin pot fi doar relaţii de respingere şi exorcizare prin blesteme şi „descântece de negru”, niciodată însă de comuniune şi comunicare. Nici un sentiment nu poate să topească zidul despărţitor dintre ei, nici chiar mila, căreia, în urieşenia sa rece şi impasibilă, zeul străin, un Buddha de aur, îi răspunde (dintre două rime labişiene – templu/contemplu) cu o privire barbară ce înspăimântă: „Tolănit pe-o rână, Buddha/ Doarme-şi liniştea de templu:/ Cap de aur, trup de aur,/ Înconjuru-l şi-l contemplu.// Aoleu, mă doare văzul!/ Un furnic de nu ştiu când/ Scormoneşte-n ochiul Buddhei –/ Buddha doarme lăcrimând.// Of, mi-i milă!/ Of, mi-i jale!/ Ci-aş sufla furnicul, dar/ Ochiul Buddhei mă ţinteşte/ Printre lacrime, barbar” („Buddha adormit”). Remarcabilă este în această poezie imaginea furnicului scormonind în ochiul lui Buddha. Câtă diferenţă este între minuscula fiinţă rătăcită între liniile încâlcite din palma unei ţărănci odihnind sub soarele amiezii din poezia unui confrate (Grigore Vieru) şi această neînduplecată agresiune a unei vieţuitoare „fatale” asupra colosului de aur! Acolo imaginea era mai degrabă o aluzie alegorică la destinul anonim şi întortocheat al ţărăncii. Aici sensul poeziei are în subsidiar o tentă „subversivă”: colosul de piatră, care, cu implacabila-i nepăsare şi insensibilitate, seamănă în jurul său groază, este, de fapt, vulnerabil în faţa puterii viului. Cruzimea viului este răspunsul antitetic la ferocitatea şi vicleniile istoriei. Oarba „voinţă de putere” nu poate fi „eternă” şi atotputernică, în ciuda revendicărilor ei de subordonare sieşi şi pretenţiilor de „îngenunchere” a toate cele ce sunt. Adevăratul creator şi stăpânul suveran al ultimei decizii este doar viul ce ţine de legile firii şi de liberul arbitru: „Pietrarul a cioplit un om de cretă,/ Dar n-a cioplit statuie – a cioplit/ Un simplu om de cretă mucalit./ (Am observat: pietrarul se repetă.)// Treceam pe-alături, seara, obosit,/ Şi căutam o rimă la „discretă”/ (E întâmplarea absolut concretă),/ Când omul cel de piatră a vorbit:// „Eu sunt de cretă, dar eu sunt etern,/ Soare şi stele peste frunte-mi cern/ Seninul: şi ca mâine vei rămâne/ Îngenuncheat în faţa mea, stăpâne…”// Pietrarul n-aşteptă să mai termine –/ Izbi cu barda şi-l făcu ruine” („Pietrarul”).

„Buddha adormit” şi „Pietrarul” au fost publicate în „Melodica”, ultima din cele trei plachete de versuri amintite mai sus. Aici poetul atinge deja un grad pregnant de generalizare artistică pentru ca întruchipările alegorice ale „voinţei de putere” să atingă valoarea unui simbol al milei şi al spaimelor umane dintotdeauna ori sensul larg al unei parabole a ridicolului şi vanităţii, a zădărniciei lucrurilor „cioplite” cu trufie de o mână omenească. În planul panoramei generale a deşertăciunilor, semeţiile imperiilor sunt tot atât de fragile şi de caraghioase ca şi insolenţele unei creaturi de cretă. Nimic mai mult!  E un teatrum mundi de scene şi scenete parabolice, pe care poetul le contemplă cu detaşare, grav, radiografiindu-le sensurile cele mai profunde şi implicaţiile simbolice cele mai ascunse. Deşi planul subversiv al aluziei concret istorice se profilează clar, poezia iese dintre pereţii „casei părinteşti”. Scena e lumea, iar lumea e o scenă, unde rolurile se interferează şi se schimbă, în cerc închis, într-o avalanşă mereu egală cu sine. Încă un pas şi gradul înalt de generalizare poetică şi abstragere din concret îl apropie pe Dumitru Matcovschi de aflarea unui sens amar al vieţii şi al morţii, a unui veşnic spectacol, în care rolurile umane cu un statut de roluri încremenite în mască devin interşanjabile: „Murea pe scenă cineva,/ un foarte bun actor murea,/ şi-un spectator aplauda,/ iar altul lacrima-şi ştergea.// Cel spectator ce-aplauda/ actor şi el a fost cândva,/ iar cel ce lacrima-şi ştergea/ un muritor de rând era.// Sau poate invers. Dar acum/ nu mai importă ce şi cum –/ eu doar atât vroiam să spun:/ un foarte bun actor murea,/ şi-un spectator aplauda,/ iar altul lacrima-şi ştergea”.

Rolurile-măşti sunt semne convenţionale ale unor situaţii existenţiale general-umane şi cunosc numai deplasări orizontale, permutări succesive şi interferenţe temporale sau spaţiale, nu şi prăbuşiri sau înălţări interioare, nu deplasări pe verticala valorică. Între sensul general al vieţii şi al morţii şi sensurile tragice ale unei istorii terorizante se interpune grila axiologică, criteriul moral al libertăţii şi demnităţii, cu inerentele „căderi” din rol, cu azvârliri brutale din identitatea organică a onoarei şi prestigiului în cea improprie şi ingrată a ruşinii şi umilinţei, sau, pe de altă parte, cu „ridicări” de roluri deviante, de identităţi-surogate. Stăpânul devine slugă, iar sluga aspiră la rolul, nemeritat, de autoritate suverană. Rolurile de „stăpân” sau de „slugă” nu mai sunt doar simple măşti. Ele ţin de o ierarhie consacrată de girul unei tradiţii istorice şi culturale milenare, poartă în sine aura de destin inflexibil. Numai nişte accidente catastrofice, un joc funest al hazardului e în stare să zdruncine verticala naturală, organică şi să producă o răsturnare de roluri. Iar inversiunea negativă de roluri nu înseamnă altceva decât drame ale identităţii, bulversarea axiologicului şi întronarea arbitrarului, înstăpânirea în locul puterii legitime şi autorităţii consacrate a unor devianţi sociali –  intrusul străin sau monstrul moral „autohton”. Poetul regăseşte în personajele din basmul lui Ion Creangă „Harap-Alb” emblemele acestor roluri inversate prin hazardul istoriei Basarabiei de după 1945. În spatele travestiurilor sale lirice „se citesc” uşor sfâşierile de identitate ale unui popor „străin în propria-i casă”. Căzut din „rolul” de „fiu de împărat” în cel de „slugă la spân”, Harap-Alb este „trist ca o baladă”. Tânga sa în surdină, copleşitoare în neputinţa de a schimba ceva în datele unui destin fracturat, este, în adâncurile ei monologice, şi un „descântec de negru”, un blestem murmurat ca o litanie nocturnă împotriva unei istorii ingrate: „Tu, căluţul meu, mă iartă,/ că te-ncalec şi te mân,/ ci eu nu mai sunt stăpânul, da sunt slugă la stăpân.// Unde-i tata să mă vadă,/ cum mă zbucium ca un vânt…/ S-ar desface lutu-n două,/ să mă ia de pe pământ;// să mă ia şi să mă culce/ lângă bobul încolţit,/ să uit lumea şi pe mine,/ să mă uit într-un sfârşit.// Însă, lutul nu m-aude/ şi eu nu ştiu ce să fac,/ ci eu rabd, cum rabdă-o slugă,/ şi, cum tace-o slugă – tac” („Descântec cu Harap-Alb”). Iar dincolo de sfâşierile de conştiinţă ale inocentului fiu de împărat, ca într-o oglindă întoarsă –  Spânul, cu „cântecele” sale viclene şi ticăloase: „Fă-mă, Doamne, când te rog,/ Peste lume împărat –/ Nu voi tronul tău de sus/ Să-l ştiu mâine răsturnat.// Oare chiar să nu vezi tu/ Cât e omul de păgân,/ Că-a ajuns din capul lui,/ Fără mână de stăpân?// Spurcă legile cum vrea/ Şi nici teamă, şi nici crez…/ Unde crezi să ne oprim,/ Să ajungem unde crezi?// Cuviosul neam de spâni/ Petrecutu-s-a demult,/ Viţă veche – numai eu/ Am rămas să te ascult.// Fă-mă, Doamne, cum ţi-am spus,/ Peste lume împărat –/ Nu voi tronul tău de sus/ Să-l ştiu mâine răsturnat!” („Încă un cântec al omului spân”). Spânul este deviantul autohton al unei „voinţe de putere” cu centrul în altă parte, undeva foarte departe, „în ceruri”. „Politician” din spiţa „pragmaticilor”, el nu are pretenţii de Stăpân suveran, mulţumindu-se cu rolul de satrap local al „dumnezeului” străin („o mână de stăpân”), cerşind pentru sine, într-un gest de vicleană umilinţă, doar dreptul de a fi unealta acestuia, altminteri spus, să-i împrumute o părticică din puterea sa demonică asupra lumii „neascultătoare” de „aici”, care, înţelegem, nu-i alta decât lumea „casei părinteşti”.  Sesizăm şi în acest zel caracteristic, de slugă, al Spânului de a deveni util şi „eficient”, în râvna sa vicioasă de „aşternere” la picioarele „voinţei de putere” străine, în detrimentul ori chiar cu păgubirea voinţei de identitate a lumii „de-acasă”, anunţul unei fracturi ontologice, primejdia unei rupturi fatale, egală cu o cădere în neant. Lumea „mică” a casei părinteşti e periclitată chiar din interiorul ei. Furnicul din „ochiul Buddhei” şi-a găsit de lucru în altă parte, scormoneşte cu osârdie în chiar văzul sfinţilor din icoanele străbune.  E un prag de iluminare existenţială dincolo de care doinele de tângă ale „îngenuncherii” nu-şi mai află rostul. Şi nici bravada din „baladele nesupunerii” nu mai tentează, poate pentru că, în condiţiile ofensivei generalizate a răului care a atins până şi „rădăcinile”, hălăduirile libertăţii şi înfruntării nu mai conving pe nimeni. Nu mai au pe cine convinge. Nu cumva, oare, din această cauză Dumitru Matcovschi recurge, într-un târziu, la resursele unui mesianism cool (cum se spune într-un jargon postmodernist), uneori vitriolat până la saturaţie, alteori înecându-se în clăbucii negri ai unei deznădejdi amare?…

Trecerea de la percepţia străinului agresiv, identificat în linia mentalităţii ţărăneşti cu „buruiana-corcitură” care invadează grădina sau (în spiritul tradiţiei cunoscutului basm crengian) cu sluga sa cinică, „autohtonă” – spânul, la  percepţia unei ubicuităţi cancerigene ontologice presupune o schimbare radicală de viziune. „Cine-aş fi, eu cine-aş fi, de nu te-aş stârpi?”, citim în finalul poeziei „Buruiană, iarbă rea” din 1967. Întrebarea e retorică. Dincolo de ea se întrevede clar o indirectă autodefinire etică, o artă poetică implicită în care poetul îşi afirmă misiunea supremă de „cultivator” (şi străjer!) în „grădina” neamului. Vitalităţii vegetaţiei „sălbatice”, invaziilor ei luxuriante le răspunde, pe potrivă, siguranţa de sine a celuia care regăseşte în consecvenţa acţiunii sale ferme o justificare existenţială, o chemare superioară. Osteneala sisifică, efortul îndărătnic, înverşunarea sa descoperă în subsidiar prestanţa unui rost necesar, menirea unui destin. Cu timpul însă obstinaţia identitară se subţiază, se ritualizează, urmând calea bătătorită, comodă, a „formei naţionale” teoretizată şi acreditată de „strategii” artei sovietice. „Politicile culturale de tip sovietic, remarca Ilos Yannakakis, confundau cu încântare naţionalul cu popularul, anesteziindu-l pe primul şi denaturându-l pe celălalt” (Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, p. 468). În „armonia” „formei”, semnele identităţii naţionale, vidate de conţinutul lor autentic, reduse la pure convenţii etnografice, se împacă într-un simulacru de semeţie baladescă cu celălalt precept de bază al „metodei” de creaţie oficiale – „romantismul revoluţionar”. „Nu-mi place cuvântul creaţie,/ sinonimul muncă e mult mai mare şi, natural, cere mai multă vocaţie”, declară autorul, în spiritul solidarităţii „muncitoare” specific epocii, într-o poezie c-un titlu semnificativ, „Poziţie”. Dar – lucru deloc surprinzător! – în cadrul autorizat din „porunca lui Despot vodă”, „munca” poetului, în ciuda denominativului cu iz de „hegemon” proletar, se scaldă mereu în slava unei serbări perpetue. Tonul este grav şi solemn, poezia oficiază un ritual neîntrerupt al împlinirii, Patria şi Poetul se regăsesc continuu în Baladă („Patria, Poetul şi Balada” este titlul unei cărţi din 1981), mai exact, în gesticulaţia patetică a unei voinicii „naţionale” de recuzită teatrală. În timp ce contemplă cum „Moldova, republica mea de la margine veche de ţară/(…) din vatra străbunilor urcă în timp, cronicară”, autorul se simte nu mai puţin privilegiat de soartă şi declară plin de o neţărmurită satisfacţie: „Şi eu sunt stăpân peste toate şi simt că trăiesc”. Unde ar fi terminat asemenea exerciţii imnice, cu vădite inflexiuni din Nesfârşită-i ţara mea natală, dacă nu ar fi intervenit perestroika este uşor de presupus. Mai era de făcut un pas pentru ca semnele identităţii să se şteargă cu totul, lăsând în prim-plan o dâră difuză şi îndoielnică, ca în această declaraţie plină de emfaza unui orgoliu nemăsurat: „Eu sunt poet de naţionalitate/(…) sunt tot ţăran şi tot de la ogor/ brăzdat adânc de pluguri colective”.

Am stăruit mai mult asupra acestor dezertări ale poetului nu pentru a-i face un rechizitoriu, inutil după cel pe care, la primele semne de trezire naţională, şi l-a făcut el însuşi cu aceeaşi sinceritate şi cu aceeaşi vigoare cu care un confrate mai în vârstă, Andrei Lupan, s-a autoflagelat într-o „Mea Culpa” din altă epocă, la mijlocul anilor ’50, la ieşirea din cumplitul ev stalinist: „Sunt vinovat şi rău îmi pare,/ Că versul prea mi-a fost de odă,/ De osana, de înălţare,/ Cum poruncise Despot vodă. // Sunt vinovat c-am plâns în mine/ Şi n-am avut curaj o dată/ Să plâng de faţă cu vecinii,/ ca să răsune casa toată”. Important e să menţionăm şi faptul că mai târziu ţinta atacurilor unor condeieri „de naţionalitate poeţi” (dintre cei care, în poezia lor, s-au arătat, pe rând, de ascultare „sovietică”, apoi de obedienţă „textualistă”) a fost nu aceste eşuări în poliloghie cvasioficioasă, ci tocmai ieşirea spectaculoasă a lui Dumitru Matcovschi din ea. Supărările lor „subţiri” au căzut asupra gestului său plin de cutezanţă de a se arunca cu toată fiinţa în jarul unei febre divine – „boala de Basarabia”, făcându-se, în sublima tradiţie eminesciană, unul din clopotarii acestui sentiment. În ultimă instanţă, acuzele de paşoptism depăşit au vizat programul declarat al poetului de a fi preferat „etica esteticii” şi, prin recul, acest sentiment cu rezonanţe sociale debordante, în care s-au regăsit, într-un moment de deşteptare naţională, sute de mii de basarabeni.

„Boala de Basarabia” este întâi de toate „boala Basarabiei”, marginea sau „mărgioara”, cum îi spune poetul, „trecută prin foc şi prin sabie”, cuprinsă de forţa nestăvilită a „bastardizării”, de metastaza generalizată a „voinţei de putere” a străinului inoculată în deviantul autohton. Prezenţă obsesivă, terorizantă, povară ce apasă cu greutate asupra destinului naţional, indice al unei fracturi fatale în însăşi ontologia neamului, deviantul poartă diferite măşti, care sunt tot atâtea definiţii morale: impostori, pigmei, cameleoni, gurmanzi, coţcari ori, în spiritul lingvistic al originilor sale alogene, bezbojnici. Având o rădăcină comună, „din neamul lui Cain”, uniţi într-un plural obligatoriu, ubicuu, ei „vin lăcuste, ca barbarii, de-o veşnicie vin şi vin”, infiltrându-se în voinţa de identitate, fisurând-o, slăbind-o până la anihilare. Nu mai este vorba de o putere străină agresivă, cu care „stăpânul casei” (stăpân, totuşi!) să lupte „haiduceşte”, „piept la piept”, ca într-o baladă. E o forţă oarbă, devastatoare, o energie colectivă malefică, inexorabilă: „Pe la munte, pe la mare,/ pe aici, pe nu ştiu unde,/ pe aproape, pe departe,/ pe la Nistru, pe la Prut,/ printre cruci, printre morminte,/ latră câinii pe-ntrecute/ şi cum latră – stea polară/ uite-o-n hăuri a căzut// (…) Latră câinii, răi. Iar pruncul/ lângă pieptul mamei plânge./ Latră câinii, turbi. Iar şoapta/ se preface-n ţipăt crunt./ Latră câinii, lupi. Iar mâna/ gâdelui de gât ne strânge./ Cine să te mai ajute?/ Fraţii unde se ascund?// Latră câinii nebuneşte./ Răguşesc, dar tot mai latră./ Umblă haită, graşi ca lutul,/ javre leneşe, potăi./ Dorm stăpânii ca stăpânii,/ vânzători de neam şi vatră:/ ce le pasă că-i de piatră/ lacrima din ochii tăi?” E o maladie omniprezentă, un morb general care reclamă alte unelte de reacţie lirică, de atenţionare şi mobilizare naţională decât cele folclorice. Poezia se deplasează de la imaginarul unei rusticităţi fruste către tonul biblic şi expresia mesianică, „ajungând la bocet, blestem şi diatribă, altoite pe o viziune încrâncenată, gândind lumea maniheic” (Adrian Dinu Rachieru). Reţinem din citatul lui A.D. Rachieru „viziunea încrâncenată”, dar să consemnăm şi un vers definitoriu pentru noua perspectivă poetică: „blesteme scriu, satire scriu, şi nu balade”. Poetul-ţăran care-şi identifică metonimica „mărgioară” cu propria casă ori cu propria grădină s-a preschimbat în poetul cetăţii – poetul-tribun şi poetul-însingurat în disperare şi rugăciune pentru Basarabia „furată, trădată mereu”.

Întors „la neam şi la durere”, în faţa dezastrului ontologic şi a entropiei identitare, sentimentul se radicalizează la limită, se crispează virulent, contorsionat, oscilând între accese de mânie vitriolată, sarcasm, vehemenţe satirice şi un gust amar al vidului şi zădărniciei, sfârşind, odată cu trecerea anilor, în plânsete bacoviene ale sfâşierii sau în rugi tăcute ca nişte litanii pline de o nemărginită sete de credinţă. În percepţia imaginii plurale a „impostorilor”, „câinilor”, „pigmeilor” ori a „bezbojnicilor” se resimte un acut sentiment de alteritate, o imperioasă nevoie de a bate alarma, stringenţa unui act de stigmatizare şi cauterizare publică a forţelor răului, conştiinţa unei misiuni naţionale salvatoare. De aici şi înverşunarea sentimentului, retorica inflamantă, izbucnirile satirice, blestemele aspre, prin care se ţinteşte expres finalitatea unui efect de exorcizare. În plin avânt al mişcării de eliberare naţională din Basarabia poetul avea toată încrederea în necesitatea şi eficienţa unor astfel de „slujbe” în forum. Răul era plural, dar nu era încă ubicuu. La mărgioară mai exista un plural, cel identitar, acel noi de care tribunul vizionar se simţea legat printr-un sentiment organic de comuniune şi de destin. Exista un popor rătăcit prin negurile istoriei: „ne-am rătăcit prin pâclă şi nu ne mai găsim”. Exista şi îndemnul unui eu – parte integrantă a acestui popor: „să aşteptăm preasfânta şi preacinstita rază,/ lipindu-ne soarta de soarta plaiului”. Erau nelinişti existenţiale comune, manifestându-se şi ca nelinişti ale răspunderii proprii: „o teamă ca o vamă începe a te pătrunde”. Curând însă liantul interior al pluralului identitar a suferit o metamorfoză, rezultat al revelaţiei unei pseudomorfoze nefaste în fiinţa naţională. Pluralul s-a bulversat odată cu o istorie în continuă derivă: „Neroadă și vremea, și lumea neroadă”. Eul poetului nu-şi mai găseşte locul firesc şi nu se recunoaşte într-un noi înstrăinat de esenţa sa primară, întemeietoare de neam: „Învechiți în rele, în eretice,/ am ajuns, cumplit blestemul, crud/ să ne cârpim istoria cu petice/ și să-l cinstim, să-l proslăvim/ pe Belzebut.” Scindarea se remarcă în distanţa pe care o ia el prin ironie acidă, sarcasm amar şi viziune tragică faţă de un plural deviant, un noi bastardizat, corupt, micşorat, împuţinat în substanţa sa identitară: „…a venit străinul, i-am ieşit cu plinul,/ mititei cu plinul;/ toţi şi fiecare/ am tăiat bogheta,/ pentru osanale,/ pentru „mnogo leta”;// (…) până hăt în vale,/ până unde-i podul,/ răsunau urale,/ chefuia norodul…// Niciodată Nistru,/ mărgioara, vadul,/ n-a fost mai sinistru/ şi mai blestematu:// oamenii minunea/ aşteptau de-avalma,/ una-i rugăciunea,/ una cu sudalma…// (…) vlăguiţi şi cópii,/ nu-i o întâmplare,/ am căzut ca snopii/ sub secerătoare” („Mititei cu plinul”). În această viziune, poporul se surpă într-o existenţă amorfă de gloată fără semne distinctive, orbecăind prin istorie fără ţintă şi fără ideal: „Nici un ideal./ Chipul Mântuitorului şters,/ ireal”. Faţă în faţă cu acest vid ontologic, poetul este tot mai singur şi tot mai nesigur pe sine, nesigur de menirea sa. Gloata nu are nevoie de poeţi, ea preferă să-şi bage prorocii „în bólniţă, în casa de nebuni”, de unde şi constatarea plină de tristeţe: „Vreme neroadă, vreme ratată./ Nu se mai scrie ca altădată”. „La vârsta solitudinii” condiţia sa existenţială de excepţie („la masa tăcerii divine/ în faţa cuvântului drept”) se confruntă tragic cu o condiţie istorică ingrată – „poetul ca un condamnat”. Deşi rezervele de robusteţe ţărănească îl ţin în picioare („sunt înfrânt, dar nu îngenuncheat”) şi adesea mai „scrâşneşte-n dinţi confesiuni, amare şi zgârcite, ca sudalme”, ispita bacoviană este tot mai puternică. Atunci când nu bacovenizează pur şi simplu, Dumitru Matcovschi este un Bacovia trecut à rebours prin Pilat. „Eu cad. Să plâng? Să nu mă bucur?/ Dar am şi eu, nu am un înger păzitor?/ Şi frunzele îngălbenite se scutur/ toamna târziu, când vine vremea lor.// Eu cad, mă zbat, aceeaşi pasăre rănită,/ acelaşi larmăt înspăimântător,/ aceeaşi patimă sălbatică, ispită,/ acelaşi frânt, înfrânt, acelaşi zbor.// Eu cad. O clipă. Unică. Eternă./ Un paradis cu îngeri şi cu zei./ În taină cad, în limba mea maternă./ În tropii mei.// Arde, măşcat, focul gheenei arde,/ aici departe, dincoace de vad,/ şi tot aici departe,/ dogite, clopotele învierii bat.// Râde prostită, galben râde gloata./ Orbecăiesc, târătoresc cei slabi/ şi nu aud cum frânge roata/ oase de sclavi bolnavi, de basarabi.// Eu cad. Îmi toacă-n cap o ghionoaie./ Plouă cumplit, învârtejit, acid./ Din Carul Mare cad, în ţarc, pe foaie,/ În azi, în ieri, în nicăieri, în vid” („Zbor frânt”).

„Litanii în genunchi”, cântecul de lebădă al lui Dumitru Matcovschi, descoperă o consonanță neașteptată dintre Eminescu din „Odă în metru antic” și mesianismul lui Alexei Mateevici din poeziile de la 1905. O presimțire a „întunecării”, a sfârșitului se leagă prin fire nevăzute cu sentimentul unui apocalips general, cu o bulversare a tuturor valorilor și o închidere a tuturor orizonturilor: „Aceeași lume măcinată de nevroză./ Aceeași veche casă de nebuni./ Același bâlci, nicio metamorfoză./ Aceleași munci de luni și până luni.// (…) Măcar să ard pe propriul meu rug./ Nici rana cangrenată nu se vindecă./ Să fug, dar cum și unde să fugi din balamuc?/ Fulgeră steaua, iarăși… imensitatea spintecă…”. („Nici Maica Maria”). Poetul suferă enorm, iar boala, cu recidive tot mai violente, este aceeași boală veche numindu-se „boala de Basarabia”.

Și totuși, reproşându-i, întemeiat, „ispita maniheică” şi „complexul lui Cain”, Theodor Codreanu observa, în contrapondere, la poetul „mărgioarei” de la Nistru un „nesaţiu de viaţă ce trece prin poeme”. Torturantul, „nesfârşitul vid” lăsat în urmă de „teroarea istoriei” i se strecoară cu perfidie în inimă, îl încrâncenează, îi stoarce puterile şi-l oboseşte, uneori până în pragul renunţării: „Ca pasărea cu-o singură aripă,/ de zbor, de nor, de dor am obosit”. Dar tot acest gol ontologic trezeşte în el, ca replică specific locului, ca o reacţie distinct basarabeană la schimbările capricioase ale destinului, un „sentiment românesc al fiinţei” sui-generis. E un sentiment al infinitului vieţii manifestându-se constant într-o râvnită intimitate cu „verdele crud”. Este un „aproape” pe care toţi poeţii reprezentativi ai Basarabiei de azi l-au dorit cu o patimă ardentă. În faţa Providenţei, însă, ei l-au invocat cu o nesfârşită sfială, într-o psalmodiere de rugă a inimii transmisă de tradiţia filocaliilor, dar cunoscută în spaţiul dintre Prut şi Nistru, prin amara experienţă a marginii, ca o experienţă a fatalităţii care numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate fi îmblânzită. „Apără-ne, Doamne,/ verdele de ţară,/ apără-ne, Doamne,/ verdele de grai,/ verdele de cântec/ apără-ne iară,/ jalea moldoveana,/ gura cea de rai.// Apără-ne, Doamne,/ ţarina bătrână,/ verde să erupă/ mugur în livezi,/ verde frunza verde/ pururi să rămână,/ rugăciunea să ne fie/ verde crez”. Sau: „Scriu pe albă foaie/ albe rugăciuni:/ – Dă-ne, Doamne,-o ploaie,/ fă-ne, Doamne, buni”. Litaniile „albelor rugăciuni” fac să palpite sentimentul unei Basarabii în palimpsest. În rezonanţele pure ale acestui arheu al mărgioarei neatinsă încă de reflexele tulburi ale deviantului voinţei de putere străine, în această părelnică „umbră a misterului” poetul se scaldă ca într-o apă a uitării: „S-au tulburat, s-au limpezit/ apele cerului./ De ce-ai plecat, de ce n-ai venit,/ umbră-a misterului?// S-au limpezit, s-au tulburat/ patime tinere./ De ce-ai venit, de ce-ai plecat/ cu Joi, cu Vinere?// Se trece veac, se trece timp/ cu om, cu rodie./ Rămâne stea pe cel Olimp,/ cu nouă zodie.// Încape veac, încape timp/ în clipa unică./ Luceafăr vechi, în hău adânc,/ alunecă…” („Dialectică”).  E o boare de sacralitate care nu are (încă) ştire de istorie, de încrâncenările şi pseudomorfozele ei, care le încape şi le împacă pe toate într-o transparenţă unică de sâmbure al veşniciei, adeverind parcă spusa poetului că „veşnicia s-a născut la sat”. Doar că „satul” – „la început” – era un loc de ţară, „la vad, o mărgioară”.

 

Lasă un răspuns