POETUL SOLITAR

RADU_ZAGREAN

Prof. Dr. Const. MIU

Într-o vreme când revistele literare și editurile se întrec în a publica tot felul de așa-ziși postmoderniști cărtăreștieni, mai există și poeți autentici – e drept, puțini –, care se ambiționează în a refuza înregimentarea în pleiada pseudovalorilor, care nu comunică estetic nimic! Un astfel de poet neînregimentat, solitar prin scriitura sa, este domnul Radu Zăgrean, care publică la Editura Astra-Dej (2018) volumul de versuri Clepsidra cu clape.

Dacă avem în vedere metafora pe care o incumbă titlul volumului în discuție, precum și grafica sugestivă de pe prima copertă și, mai cu seamă, conținutul poemelor din mai sus amintitul op, putem spune că poetul Radu Zăgrean propune cititorilor un timp interior, care are o curgere dinspre cupa inimii sale spre cea a lectorului.  Și această curgere domoală – cum îi stă bine unui ardelean – este dublată de nota cantabilă a creațiilor. Aspectul acesta îl sesizează și Zorin Diaconescu în ”cartea de vizită” ce însoțește volumul Clepsidra cu clape: ”Este evident că versurile din Clepsidra cu clape pot constitui o ispită pentru orice cantautor…”

Sub aspectul construcției, muzicalitatea versurilor vine dinrepetarea aproape simetrică a unor sintagme, care dau tonul și semitonurile poeziilor. Iată, spre pildă, un fragment din Casa cu îngeri: ”La geamul tău deschis în poezie/ Doar lacrima-i din cele pământești…// (…) La geamul tău și stelele sînt sfinte/ Și crucile se nasc în trandafiri.// La geamul tău o să învie/ O lume pentru lumea din tăceri/ (…) // La geamul tău bat clopote de rouă,/ La geamul tău îngenunchez tăcut/ Cu flori ca de iertare dacă plouă/ Cu flori să mă acopăr de trecut…” (s. n., p. 21). Este aici un topos – geamul tău –, care prezintă o sacralitate ce are puterea de a metamorfoza componentele profanului,  înduhovnicind pe cele ale astralului.

Referindu-se la raportul sacru – profan, Mircea Eliade opina că ușa este puntea între cele două lumi. Acest aspect transpare din mai multe creații. ”La ușa ta eu vin acum cu nori/ Să îți aduc furtuna mai aproape” (s. n., Cândva… , p. 22); ”La ușa ta, ca lacăt, să rămân/ Și vorba să-mi rămână într-o floare, // (…) La ușa ta cu lacătul închis, / Toată iubirea lumii s-o îndure.” (s. n., Pas…, p. 33);  La uşa ta cu îngeri încă vii/ Eu stau îngândurat şi-ţi cer iertare, // (…) La uşa ta cu zâmbetul stingher/ Îţi las un trandafir ca de lumină, / Prin toamna-n care lacrimile pier, / De n-am ajuns, iubirea e de vină.” (s. n., Cumpăna din grai, p. 47). Să remarcăm din ultimele două versuri citate uşoara ironie înţelegătoare – un argument în plus în privinţa nonconformismului specific poetului Radu Zăgrean.

Când abordează picturalul, acesta are o notă de straniu, putându-se vorbi de unul re-compus după o viziune proprie poetului. Iată un fragment din Faleza… : ”În seara asta prapori ca de vânt/ Aduc din larg corăbii de visare/ Și luna s-a ascuns după cuvânt/ Și valurile flutură pe mare…// (…)  E doar un țărm și încă unul trist/ Și nici în vis nu se mai văd vapoare.// E doar un cântec rece și amar, / O lună rea și parcă bârfitoare” (p. 67). În Mir…, descrierea ”peisajului” în aceeași notă stranie – specifică felului cum îl receptează poetul – ființa iubită este asimilată unei năzăriri: ”Pe alei cu frunze fumegând, / Într-un parc precum o cuvântare, / Se așează băncile la rând/ Să privească toamna cu uimire…// Nu e nimeni să mai zică nu, / Nu se vede pasul pe cărare, / Undeva, părerea că ești tu/ Și o umbră ștearsă de uitare.” (p. 80).

În alt loc, poetica privirii relevă un vegetal revigorat prin eros: ”Copacii s-au plecat în rugăciuni, / În ochii tăi tot cântecul aduni/ Și tu ești toată zvon de melodie…// (…) În ochii tăi chiar verdele învie/ Și tu șeti toată prinsă de parfum…// (…) În ochii tăi să fiu eu/ Și tu să fii de-a pururi în floare” (Drumul acesta, p. 37).

La Radu Zăgrean, iubirea este una imperativă. În Des… cântec… , această modalitate de adresare ființei iubite este indisolubil legată de iertare:  ”Deschide larg ferestrele iertării, / Ridică depărtarea la pătrat, // (…) Deschide ușa gândului să-ți spună/ Cât poate fi o dragoste de grea. // (…) Deschide ușa gândului și spune: / Am fost mereu… mereu și te-am iertat…” (p. 58). În Albastru… , tonul imperativ trimite la cuplul de tip androginic: ”Ține-mă aproape de sărutul serii/ Ca pe-o barcă scrisă lângă mal, / (…) Ține-mă acolo ca-ntr-o încleștare/ De miresme stinse și de dor.” (p. 78).

Creația care pune în lumină statutul de poet solitar este Singurul hoinar… , gara mică de care amintește Radu Zăgrean fiind lumea sa, universul său poetic: ”Sunt singurul hoinar ce-a mai rămas/ Ca într-o gară mică de tămâie/ (…) // Și voi rămâne singurul hoinar/ Pe un peron de lacrimă târzie/ Fără plecarea mea în buzunar/ Abandonat ca într-o poezie…” (p. 18).