Ce facem cu Miorița, domnilor ROMÂNI și cui o lăsăm?

miorita

Victor Ravini

Imagini pentru Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?

Cum este posibil ca tocmai una dintre marile creații clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa țară? Unde s-a mai pomenit așa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei? Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa dezbină pentru că a fost răstălmăcită și folosită ca armă în tot felul de tertipuri politice, în rivalități dintre savanți și mai cu seamă în scopul denigrării poporului român, care a creat-o și păstrat-o. Cea mai parșivă și nocivă teorie este aceea că ciobanul se lasă omorât,că ar fi laș, iar asta ar fi ceva tipic pentru toți românii, care iubesc moartea mai mult decât viața. Ca la noi, la nimeni. Cine are interes să ne îndoctrineze cu așa aberație și în ce scop? Pe cine deranjează ciobanul din Miorița? Nu Miorița să fie scoasă din școli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somități orbite de propria lor strălucire, care și-au pus frustrările personale și propriile lor deficiențe sufletești sau de caracter pe seama ciobanului și a întregii țări. N-au vrut să vadă sensul figurat și luminos al cuvintelor din Miorița și ne-au băgat pe gât propriul lor pesimism și fatalism. Orice om normal și de bună credință vede Miorița ca pe un imn închinat omului și naturii, ce arată înalta măsură a capacității omului de a se putea minuna de frumusețea și măreția naturii. Oricare dintre noi ne putem minuna de măreția naturii și a Mioriței după măsura capacității fiecăruia. Totul în Miorița este altfel decât pare unor ochi neatenți. Totul este simbol. Toate câte par să fie concrete sunt abstracțiuni. Străbunii ne-au vorbit cântând și formulând imagini poetice pline de filozofie practică a vieții, așa că nu putem veni noi acum să citim asemenea poezie ca pe un fapt divers din ziar, cum ne învață unii savanți, oricât i-am respecta. Fiecare vers are un bogat înțeles metaforic, tainic. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.
Intenția mea este de a repune Miorița în discuție pe baze teoretice și metodologice noi. Este firesc că știința evoluează de la o generație la alta și că noi avem azi premise mai bune pentru a înțelege ceea ce nu au înțeles înaintașii noștri. Noi putem să reașezăm Miorița pe piedestalul de pe care au doborât-o unii din cercetătorii anteriori, poate fără să își dea seama ce făceau. Unii dintr-ai noștri, dintre cei mai respectabili, n-au acceptat să o lase acolo unde o puseseră marile puteri europene încă de la început, când au hotărât că un popor, care a creat o asemenea capodoperă de valoare universală, are dreptul să aibă un stat național. Desigur că formarea statului național România i-a deranjat pe unii sau pe alții, care nu știm în ce măsură se mai turbură și acum de nostalgia trecutului lor imperialist, iar Eminescu și Miorița le stau ca ghimpi în ochi. N-au decât să le stea, steaua lor. Ei pot să ne fure pădurile, pot să ne fure Carpații cu totul, dar nu vor putea să ne fure Miorița.
Miorița este tot ce am luat eu cu mine, pribeag din țară. Am datoria să o restitui. Am vrut să aflu de ce Mioriţa este considerată de către unii dintre noi ca fiind dăunătoare. Analiza mea arată că nu Miorița e dăunătoare, ci interpretările ei greșite de până acum. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, cum credea unul din cei mai mari poeți contemporani, îndurerat de ceea ce spunea, ci procedura adesea defectuoasă cu care a fost cercetată de către unii cărturari, și care a dus la concluzii greșite, dăunătoare nouă ca indivizi și ca națiune. Cum bine ziceau bunicii noștri:Unde este carte multă, e și prostie multă.
Eu nu mă consider cărturar, ci simplu țăran get-bi-get, adică get și după mamă și după tată, așa că scopul analizei mele este lipsit de orice pretenție și se limitează la cercetarea unui număr restrâns de elemente în variantele Mioriţei. M-am limitat la rituri și credințe în legătură cu moartea ciobanului și nunta lui cosmică, în 973 de variante, atâtea câte am găsit, nici măcar jumătate din cele existente.În cadrul analizei, am citat și am tradus în limba suedeză circa 1500 de versuri din variante. Nu vin cu vreo exegeză hermeneutică, ca a somităților, care, de la înălțimea unor catedre universitare, pe care și le-au apărat, și-au dat unii altora note la purtare. Abordez cercetarea Mioriței fără polemici, cu tot respectul pentru deficiențele firești din cercetarea anterioară, mai mult polemică decât științifică, și mă sprijin pe teoriile unor specialiști de renume mondial, neimplicați în disputele noastre fratricide. S-au făcut multe și jalnice erori din cercetarea Mioriței, desigur nu din rea intenție, ci scuzabile sau de la caz la caz iertabile. Rezum aici câteva erori principale, printre multe altele prezentate în analiza de peste trei sute de pagini din carte, și cum am încercat să le îndrept. Las altora mai tineri și mai competenți să ducă mai departe ștafeta datoriei noastre față de strămoșii care ne-au lăsat Miorița și față de cultura universală.Să nu le pese de niște cozi de topor și ignoranți năimiți să denigreze Miorița, care, nemaiștiind cum să-și îndeplinească misiunea, îi vor ataca la persoană. Cum bine zicea Voltaire: Cel mai rău critic este cel ce denigrează pentru a-și ascunde ignoranța (Le pire critique est celui qui dénigre pour cacher son ignorance).
°Cuvântul lege apare în peste două sute de variante ale Mioriței. Cei mai mulți cercetători anteriori sunt siguri că este vorba de o lege juridică: Ovid Densusianu, academicianul Pavel Apostol fost Pál Erdös, Adrian Fochi, Romulus Vulcănescu, ba chiar și Mircea Eliade, care aprobă fără rezerve concluziile marxist-leniniștilor Erdös și Fochi.Orientarea juridică a împins cercetarea pe un făgaș greșit, ne-a împiedicat să știm care este cauza și scopul uciderii, despre ce este vorba în text și ne-au mințit că atitudinea ciobanului ar fi așa cum au priceput-o ei: exact de-a-ndoaselea.Unii din noi ne-am lăsat impresionați de autoritățile științifice și am luat de bune aberațiile lor.Alții ne-am dat seama de erorile din gândirea lor și ne-am indignat.
Cum a fost posibil ca niciun savant să nu fi verificat în dicționar cuvântul lege? În toate dicționarele românești cuvântul lege are două înțelesuri, unul juridic și unul religios, după cum e domeniul de folosință și contextul. Dicționarele mai ample arată că sensul juridic este relativ recent, pe când înțelesul religios este mai vechi, e singurul cunoscut în cultura populară orală și continuă să fie dominant până chiar și la scriitori contemporani cu noi, când vor să redea o atmosferă țărănească. Este necesar să știm dacă poeții populari, autori ai variantelor Mioriței, folosesc cuvântul lege în sens juridic sau religios, adică dacă contextul e juridic sau religios. Trebuie să știm dacă uciderea ciobanului pornește de la o motivare juridică sau religioasă, să știm dacă poezia înfățișează o acțiune juridică sau religioasă. Mesajul literar este juridic sau religios? Concluzia mea este că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ordinea din cosmos, așa cum au arătat Dumitru Caracostea și Constantin Noica, dar nu au fost luați în serios. Sensul religios al cuvântului lege implică un omor cu o cauză religioasă și un scop religios. Acțiunea ciobanilor nu are un temei juridic, ci religios. Ei practică un ritual arhaic, de inițiere, așa cum a afirmat Alexandru Amzulescu. Ciobanul nu este un condamnat, ci un ales pentru un ritual înălțător, cum a arătat cercetătorul Ion Filipciuc.
° Sunt mai multe cuvinte și expresii ce par nefirești. Cercetarea anterioară nu le-a dat nicio atenție sau le-a înțeles cum le-a înțeles. Fochi exprimă părerea unanimă că expresia tras printr-un inel este o comparație ca să știm că ciobanul e subțirel. Nimeni nu s-a întrebat ce înseamnă expresiile din variante: străinel ca un inel, străinel ca o lună de inel, sprintenel ca o lume de inel și altele. Acestea și multe alte versuri sunt relicve ale unor metafore deteriorate. Întreg portretul ciobanului prezintă nu înfățișarea lui exterioară, ci profilul moral și spiritual. Enigmaticul cuvânt ortoman nu poate însemna bogat în turme, voinic, viteaz sau bogat, cum s-a presupus, ceea ce ar fi o informație redundantă, pe când în Miorița nimic nu este redundant. Ortoman poate exprima o însușire lăuntrică. Însușirile aparent concrete ale ciobanului sunt simboluri pentru ceva abstract, legat de procedurile de inițiere. Metaforele reconstituite dezvăluie că ciobanul a trecut printr-un rit de inițiere, care îl califică pentru ritualul de pasaj spre cea mai înaltă treaptă inițiatică, o moarte rituală simbolică și o nuntă cosmică, nunta sfântă, bine-cunoscuta hierogamie. Din mai multe versuri rezultă că el poate juca rolul unui erou mitologic, care reînnoiește lumea.
°S-a tot spus că poemul național înfățișează lupta de clasă, conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului. Nimeni nu s-a întrebat:
– Cum pot ciobanii să fie din trei regiuni diferite și totuși sunt frați? Eu consider că ciobanii, proveniți din diferite regiuni, sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră. Cine a mai pomenit să existe clase sociale între frați sau într-o frăție profesională?
– Cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul este străin? Consider că personajul principal este văzut ca un înstrăinat, fiindcă el este individualist și se simte mai acasă în sfera muzicii, poeziei și stelelor.
°S-a afirmat că Mioriţa este un bocet, un program de înmormântare pentru bărbații tineri neînsurați, ca să nu se facă morții strigoi și să-i sperie pe cei vii (Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi, Mircea Eliade). S-a tot zis că moartea ciobanului are cauze economice, juridice, sentimentale și că prezintă o realitate documentată istoric (Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, George Călinescu, Erdös, Fochi, Gheorghe Vrabie, Liviu Rusu, Vulcănescu, Eliade). Unii văd cauze multiple ale omorului și îi văd pe cei doi ciobani ca judecători și totodată exploatați revoltați, bandiți sau rivali amoroși, iar personajul principal al poemului național e condamnat la moarte pentru fapte rele, pe drept sau pe nedrept (Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Orientarea juridică a cercetării consideră că totul corespunde cu realitatea etnografică și juridică, ciobanii fiind cunoscuți de autorități ca hoți și criminali. Această generalizare nu se bazează pe vreo statistică, ci pe prejudecăți de orășeni. Cu atât mai condamnabilă este afirmația că hoții și criminalii din Miorița ar reprezenta întreg poporul român. Nu pot ști de ce articolul Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon, bazat pe o bibliografie ce cuprinde treisprezece cercetători, nu menționează orientarea juridică și nici contribuția lui Mircea Eliade la studiul Mioriței.
Este necesar să știm ce fel de acțiune este în Miorița, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație este și despre ce e vorba. Altminteri, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Trebuie să știm dacă Miorița prezintă un omor ritual adevărat, o reprezentare teatrală repetabilă sau ceva ce se petrece în imaginația ciobanului. Prea mulți au scăpat din vedere că poemul se încheie fără ca ciobanul să fie ucis.
Scriitoarea Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, fugită la Londra când Revoluția franceză era să o decapiteze, a devenit activă la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona la Moscova. Talleyrand a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a răspuns: „A-și începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe ciobanul testamentul. Probabil că Jules Michelet și toți ceilalți întristați nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist.
Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când una teatrală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care cer o alegere rațională. Modul conjunctiv și optativ, în toate limbile, exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită, iar în gramatica română se amplifică cu modul condițional. Gramatica Academiei le cuprinde în modul prezumtiv.Pornind de la Victor Turner, eu clasific variantele Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:
– mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc
– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată
– cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.
Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie, cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor, și cu Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani. Analiza mea duce la concluzia că moartea și îngroparea sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic. În unele variante uciderea este planificată să se facă odată la răsăritul soarelui, a doua oară la amiază și a treia oară la asfințit, în al treilea loc. Evident este vorba de un simulacru de ucideri, mimesis, ca la teatru. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul sau ortaci loiali, au o etică ireproșabilă și fac așa cum le spune baciul, șeful lor. Când omorul este la indicativ trecut, ciobanul e un erou mitologic, reînviat de mama lui.Cercetătorii care au făcut comparații cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați.
°Mai mulți spun că episodul cu mama ciobanului nu poate fi autentic, ci e un adaos târziu și nesemnificativ sau chiar unul din falsurile lui Vasile Alecsandri și trebuie scos din poezie fără să mai fie analizat (Fochi, Vrabie, O. Densusianu). O cercetare care cenzurează materialul cercetat… Cine a mai pomenit așa ceva? Profesorii mei suedezi nu m-au crezut. Mi-a fost rușine în ochii universitarilor suedezi cu iluștrii mei compatrioți. Mama ciobanului este un personaj important în multe variante și este de mirare cum unii, ca Vulcănescu sau Eliade și atâția alții, pot trece peste acest episod ca peste ceva ce nu merită atenție. Perspectiva genului personajelor nu s-a mai discutat până acum. Trebuie să studiem rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția religioasă sau despre univers a bărbaților și a femeilor, cât și urmările ritualului cu omorul simbolic asupra raportului de forțe sociale.
Eu ajung la concluzia că mama ciobanului se oglindește în divinitățile naturii cu care vorbește și este o „matriarhă”. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Cu referire la Louis Bouyer,textul prezintă o societate arhaică, în care nu există vreun patriarh, ci doar o „matriarhă”. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat.
°Se crede că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Unde s-a mai pomenit vreun text în care animale fabuloase se amestecă cu cele reale? Întrucât oaia vorbește, trebuie să citim tot textul din perspectivă mitologică, ceea ce Fochi și Eliade nu admit. Limbajul în Miorița e figurativ, toate cuvintele (excepție unele adaosuri târzii) sunt poezie de cea mai înaltă calitate, sunt termeni concreți în metafore și alegorii cu sensuri mitologice, ce se regăsesc atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare.
Eliade spune că mioara năzdrăvană este un oracol ce prezice soarta. Dialogul ciobanului cu mioara nu prezintă caracteristicile discuției cu un oracol, ci este un monolog interior. Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (C. G. Jung).
Cercetarea anterioară crede că mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câine care să-l apere.Oricine știe că un singur câine, oricât de viteaz, nu poate reuși să-și apere stăpânul împotriva a doi ucigași. Unde este logica să își cheme în apărare un singur câine, când are mai mulți? Înseamnă că nu e vorba de apărare și nici de uciderea lui. Nu există nicio operă literară în care animale fabuloase să vorbească cu sau despre animale reale. Naratologia nu permite așa amestec. O mioară fabuloasă nu poate vorbi despre un câine adevărat, ci numai de un câine la fel de fabulos. Câinele poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului (C. G. Jung).
°Concepția dominantă este că nunta cosmică cu sora soarelui, mândra crăiasă sau mireasa lumii e o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni. Cercetarea anterioară decretează astfel că absolut toate femeile măritate își înșală bărbații. Cercetătorii care au avut o altă perspectivă asupra femeilor și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost excomunicați din viața culturală.
S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, iar moartea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei, la fel cum se știe de la tribunal că s-a mai întâmplat prin Carpați (O. Densusianu, Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Amzulescu & Fochi, Chițimia, Vrabie afirmă că ea era la început o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Analiza sinoptică a variantelor arată că evoluția a fost invers, variantele cu fata de maior sunt mai noi și deteriorate, față de cele cu divinități solare, mai bine păstrate și mai vechi.
Cercetarea anterioară a Mioriței este viciată de erori metodologice și de definiții defectuoase sau defectuos aplicate. Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, face o mirabilă eroare de raționament atunci când definește metafora pornind de la o explicație deja existentă a Mioriței și folosește această definiție pentru a explica Miorița. Această greșeală de logică știm că se numește cerc vicios.
Interpretările anterioare, cum că „alegoria morții și nunții” ciobanului are scopul să înfrumusețeze realitatea, contravine definiției alegoriei, așa cum o precizează toți, de două secole încoace, în diferite țări, de la Pierre Fontanier până la Richard H.Jones, JosephCampbell, Victor Turner, Hans-ErikJohannesson, BirgerGerhardsson, IngemarAlgulin și orice dicționar. Explicația de până acum, care susține că ciobanul înlocuiește moartea concretă cu o nuntă abstractă, nu se încadrează în definiția alegoriei, fiindcă nu înlocuiește un termen abstract cu unul concret, ci invers.
Eliade explică alegoria morții și nunții în sensul că ciobanul transcrie moartea ca o nuntă pentru a o înfrumuseța și a învălui tragismul situației. Această explicație nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului:
„Eufemism – transcriere care înfrumusețează sau învăluie un cuvânt respingător sau neplăcut. (…) Folosirea de eufemisme pentru ceva care o anumită societate consideră că e neplăcut, scârbos sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, (…) este universal răspândită.” (National encyklopedin)
Cercetarea anterioară înțelege că ar fi vorba de o înfrumusețare, un eufemism, dar îi zice alegorie. Asta e la fel ca o falsă declarație vamală. Eroarea a fost făcută din nebăgare de seamă, întrucât acest eufemism are structura unei antifraze și a fost confundat cu o alegorie. Încurcătura poate fi lămurită cu ajutorul lui Pavel Ruxăndoiu, care spune clar:
„Când eufemismul ajunge să exprime exact contrariul a ceea ce trebuie înțeles, atunci i se rezervă numele de antifrază.”
„Antifrază. Mod de exprimare care constă în folosirea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei fraze etc. într-un sens contrar semnificației sale adevărate.”
Eu constat că interpretarea cercetătorilor anteriori, a ceea ce ei numesc „alegoria morții și nunții”, contravine definițiilor date alegoriei de Fontanier și de cei numiți mai sus. Înțelegerea cum că ciobanul își înfrumusețează moartea ca o nuntă, corespunde cu definiția eufemismului, dată de enciclopedia suedeză și de Ruxăndoiu, sau mai exact cu eufemismul numit antifrază. Cercetarea anterioară a luat eufemismul și antifraza drept alegorie. Nu putem suspecta cercetătorii anteriori de o greșeală cognitivă. Este doar o regretabilă greșeală de neatenție. De aici vine necazul înțelegerii Mioriței pe dos. Definițiile date de lucrări de referință din afara României și de Ruxăndoiu nu pornesc de la o înțelegere grăbită a Mioriței, ca a lui Lucian Blaga, Margareta Iordan, Mircea Eliade sau alții, ci sunt independente de Miorița și deci pot fi o bază mai sigură pentru a studia variantele în mod adecvat.
În concluzie, este exclus ca moartea și nunta ciobanului să fie cei doi termeni ai unei alegorii. Înțelegerea acestor două episoade distincte ca un eufemism, peste care s-a pus eticheta de alegorie, este o amarnică greșeală universitară. Asta nu putea duce exegeza pe un drum drept, ci a derapat pe alunecușul nesocotinței și a dus la o dezastruoasă confuzie, de unde ni se trage răstălmăcirea Mioriței și năstrușnica acuzare a românilor de pasivism, pesimism și fatalism sau dragoste de moarte.
Ca să înțelegem nunta cosmică, este important să știm dacă sora soarelui, mândra crăiasă sau fata de crai sunt cuvinte care înlocuiesc moartea, cum s-a crezut până acum, sau sunt metafore care înseamnă altceva. Trebuie să știm cine este fata de maior sau fata frumoasă din alte variante, dacă aceasta e o fată în carne și oase,dacă ciobanul e ucis pentru a rezolva un „conflict erotic”, „rivalitate amoroasă”, „din motive sentimentale”. Fără să clarificăm identitatea acestui personaj ce apare sub mai multe înfățișări, nu putem înțelege ce rol are în acțiune și nici ce vrea ciobanul. Eu clasific toate aceste personaje feminine pe o scală de la cer la pământ. Cele din josul clasamentului rămân păstrătoare ale unor simboluri solare. Fata de pe munte este apariția (hierofania) unei divinități. În cer sau pe pământ, toate sunt divinități mitologice, cerești (uranice) sau pământești (chtonice). În toate variantele, este vorba de însurătoarea cu divinitatea (hierogamie). Mireasa aceasta poate fi sufletul omului, pe care Meșterul Eckhart sau Ioan al Crucii îl numesc femeia, ea sau mireasa-suflet (the “Bride Soul”).
°În legătură cu greșit numita alegorie a morții și nunții ciobanului, unele interpretări au confecționat un portret jignitor al caracterului românilor, ceea ce pe bună dreptate a provocat indignarea tuturor. Pentru a evita jignirile și indignarea, unii cercetători au găsit soluția că alegoria morții și nunții sunt versuri inventate de Alecsandri și le exclud din cercetare (Caracostea, Fochi). Concepția dominantă este că această alegorie înlocuiește moartea, care e adevărată, cu nunta, pentru a ascunde realitatea tragică. Eliade a formulat cel mai clar concepția că moartea e înfrumusețată ca o nuntă, iar în felul acesta inacceptabilul devine acceptabil. După el, ciobanul înlocuiește moartea sa nefericită și absurdă cu o nuntă frumoasă, pentru a o înnobila și a îi da un sens superior și sublim.
Mircea Eliade interpretează moartea și nunta cosmică drept răspunsul ciobanului și al românilor la teroarea istoriei. În acest fel ciobanul triumfă asupra terorii istoriei, iar asta ar fi tipic pentru toată istoria României. Așadar, după Eliade, românii ascund ce nu le place din istoria lor și prezintă realitatea înfrumusețată, cum fac și evreii în Biblie, zice el. Lucian Blaga explică atitudinea pasivă a românilor ca fiind condiționată de geografia frumoasă a României, iar Eliade ca fiind cauzată de istoria tragică a țării. Interpretările lui Blaga și Eliade se completează reciproc. După ei, atitudinea resemnată, contemplativă, introvertită și transfigurarea realității istorice, este condiționată geografic și istoric, e ceva tipic în firea românilor, deci suntem predestinați. Teoria predestinării geografice sau istorice este considerată fatalistă, neștiințifică și a fost exclusă din lumea universitară.
Pornind de la Nelson Pike, care explică metafora universală the “Bride Soul”, eu consider că toate miresele din variantele Mioriței pot fi termeni imagine într-o alegorie al cărei termen abstract e sufletul ciobanului, adică al omului în general. Divinitatea din cer sau fata de pe munte, cu care el se însoară, pot fi o proiecție a propriului său suflet. El transpune unirea cu Mireasa-Suflet (the “Bride Soul”) pe întreg universul, adică se eternizează în univers. Omul conștientizează sufletul său și esența divină a universului, își externalizează sufletul descătușat de corp și îl proiectează pe cer. Cerul în Miorița, ca în toate mitologiile, este un termen imagine, care metaforic simbolizează sfera metafizică invizibilă, unde unii au căutat divinitatea cu telescoape și rachete, pe când alții o găsesc în suflet.
În toate variantele Mioriţei, este vorba de nunta ciobanului cu o divinitate în cer sau pe munte. Mireasa de pe munte poartă câte un obiect ca simbol solar, care o asociază cu mireasa din cer. În cele mai deteriorate variante, unde fata e descrisă ca o ființă în carne și oase, se păstrează o imagine din ce în ce mai pământeană a unei ființe mitologice din cer.
Pornind de la James Hillman și Joseph Campbell, eu cred că nu poate fi vorba de o aventură într-un peisaj geografic sau astronomic. Totul se petrece într-un peisaj fabulos din sufletul ciobanului. Sub toate chipurile miresei, este aceeași divinitate, uneori uranică alteori chtonică, iar nunta e întotdeauna o hierogamie, oricât s-au știrbit versurile și imaginea ei.
Pasajul cu greșit numita alegorie a morții și nunții, totodată greșit înțeles ca un eufemism, este compus din două alegorii distincte, diferite. Una simbolizează renunțarea la grijile materiale, iar cealaltă, însurătoarea cu o divinitate, o trăire psihologică numită mistică, foarte cunoscută în istoria religiilor și bine studiată de psihologia religiei. Moartea ciobanului este aceeași metaforă pe care o folosesc filozoful Plotin, apostolul Pavel din Biblie și mulți alți mistici, pentru a spune că ei se îndepărtează de lumea materială, ca să se apropie de lumea spirituală. Nunta cosmică a ciobanului este unirea sufletului cu divinitatea, bine-cunoscuta hierogamie.
Pornind de la mai mulți teoreticieni, eu susțin că mireasa din cer sau de pe munte este o divinitate, ce oglindește sufletul omului. Miorița prezintă dorul omului după extrema cunoaștere a valorii sale absolute, pe care o caută printre stele și divinități. Până și Karl Marx a recunoscut în Critica la filozofia lui Hegel, că „Omul, în fantastica realitate a cerului… își caută și trebuie să își caute realitatea sa adevărată.”
Concluzia mea este că viziunea ciobanului despre nunta sa cosmică exprimă strădania spirituală a omului de a se eterniza în cer. Ciobanul din Miorița nu este un individ concret, real, ci este un personaj literar ce reprezintă omul în general. El este un erou literar, care, căutând divinitatea în cer, își caută propria sa esență divină. Unirea lui cu divinitatea este unirea sufletului omului cu eternitatea. Veșnicia pe care omul o acordă zeităților, este nemurirea pe care și-o acordă sie însuși. Analiza mea arată că în poemul nostru național natura este divinizată, dumnezeirea umanizată, iar omul îndumnezeit. Da, asta îi poate deranja pe unii sau pe alții și mai ales pe cei cu suflet de câine râios.
°S-a spus că variantele Mioriței prezintă diferite grade de deteriorare, cum ar fi că oaia a devenit spion (Eliade), sau adaosuri de cel mai rău gust (O. Densusianu). Dar nu prea s-a cercetat mai departe de atât.
Eu analizez versuri deteriorate fonetic, lexical și semantic, le sortez pe o scală relativă, astfel încât apare limpede că toate modificările au fost făcute în aceeași direcție, chiar și cele reușite poetic, s-a alunecat de la o înțelegere mitologică la una lumească, de la mythos la logos, de la sacru la profan. Din ce în ce mai puținele aspecte mitologice și poetice au fost eclipsate de aspecte materialiste, ceea ce a creat confuzii printre țărani și cercetători. Pornind de la filozoful danez Knud EjleLøgstrup, care arată cum catastrofele politice, sociale și economice degradează mentalitățile, eu cred că exploatarea crâncenă a țăranilor români, sistemul de impozite și răpirea pământurilor de către niște hoți (voleurs ), explicate de Marx în Capitalul, au fost catastrofe ce au putut face ca întregul fel de a gândi al țăranilor români să fie întors pe dos. După ce li s-a luat țăranilor pământul, tot ce aveau și nu le-a mai rămas nici măcar speranța, cine se mai gândea la stele și la nemurirea sufletului? Aceasta i-a putut face pe unii din ei să înțeleagă Miorița pe dos și să adauge într-o variantă sau alta improvizații personale, nesemnificative pentru totalitatea materialului cercetat. Este de neînțeles cum au putut unii cercetători,ca Vulcănescu,să le ia drept semnificative și să facă generalizări neîntemeiate.
°Cercetătorii datează crearea Mioriţei între secolul al XVIII-lea (Nicolae Iorga) și vremea dacilor (Ion Diaconu, Erdös și alții). Argumentarea lor este insuficientă. Adrian Fochi afirmă la pag. 420 că „Mioriţa oglindește un stadiu destul de vechi…” iar la pag. 544 că „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă”. Ori e albă, ori e neagră? După Eliade, Miorița oglindește întreaga istorie a României, cu „nenumărate invazii barbare de la sfârșitul antichității până în evul mediu” și „vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste” (Eliade). Eu mă întreb: cum puteau dacii să știe înainte de războaiele cu romanii că va veni „teroarea istoriei” cu invaziile din evul mediu și ce a mai urmat?
Toate datele concrete din metafore și alegorii au de bună seamă o legătură directă cu societatea care le-a creat, deci fac posibilă o datare relativă a compunerii Mioriței. Eu încerc o datare pe trei criterii: 1. elemente care se pot relata la indoeuropeni, 2. la pre-indoeuropeni, 3. perspectiva genului. Concluziile din aceste trei unghiuri converg spre o datare a creării Mioriței începând cu epoca dinaintea venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Miorița poate fi mai veche decât Gânditorul de la Hamangia și femeia lui.
Așa-zisa Urballade poate fi veche de 7000 sau 8000 de ani, poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și conține unele elemente ce pot proveni din cea mai veche societate de vânători arhaici. Miorița poate fi creată în epoca de piatră, cam în aceleași vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, de care vorbește Claude Lévy-Strauss: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul.
În concluzie: Nu este posibil să credem în criminalitatea din Miorița, iar eu nu cred nici că asemenea interpretări ar fi intenționat răuvoitoare. Sunt doar insuficient gândite, sunt o eroare de raționament. Nu putem crede nici în interpretările pesimiste și fataliste ale unor savanți ce și-au proiectat propriile frustrări și suferințe sufletești pe ciobanul din Miorița și pe întreaga țară. Cei ce denigrează Miorița poate că nu sunt conștienți că denigrează întreg neamul românesc și că stima noastră pentru ei se clatină. Pesimismul, fatalismul și resemnarea nu pot fi în sângele unui popor ai cărui strămoși trăgeau cu săgețile în norii de pe cer, înfruntând astfel zeul care tuna și fulgera, după cum știm de la părintele istoriei Herodot… cetire.
Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma tristeții naționale, combătută de George Călinescu și de mulți alții. Însă rațele măcăne mai tare decât cântă ciocârlia. E timpul să eliminăm această dogmă dușmănoasă față de națiunea noastră, să reevaluăm Miorița, să o eliberăm din monopolul „totalitarismului științific” și să o redăm școlilor noastre, cât și culturii universale.

Notă: Pentru fluiditatea textului, am eliminat precizările bibliografice și notele de subsol. Acestea se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX SRL, București 2016, 2017.