Mitologie românească: DRAGOSTEA

dragoste

 A trăi fără-a iubi,
                                                   Mă mir ce trai o mai fi!
                                                   A iubi fără-a simți,
                                                   Mă mir ce dragoste-o fi!
                                                   A simți fără-a dori,
                                                   Mă mir ce simțire-o fi!
                                                   A dori fără-a jertfi,
                                                   Mă mir ce dor o mai fi!

Nicolae Văcărescu – A trăi fără-a iubi

Sintagma tracică de la care provine în română termenul dragoste, nu avea nici pe departe înțelesul de astăzi al acestui sentiment, ba chiar dimpotrivă. Astfel, TERG AISTAI se tălmăcește prin ”Care aduce (atrage) Zbucium (Chin; Foc; Fiebințeli; Înțepături”; cf. rom. targă; a trage; oajdă”bubă; leziune; plagă; rană”; oaste; latin. aestas ”vară; arșița verii”; alban. ushte ”suliță”. În română,dragoste i se mai spune și unei plante erbacee, cu frunze în formă de lance, dințate, cu flori roz-purpurii.
În folclorul românesc, descântecele de dragoste abundă. Din aceste farmece, se înțelege că Dragostea are ca ajutoare mai multe dragoste și alte surate, care atrag băieți către fete și fete către băieți. Iată un exemplu din Târgu-Nicorești, ținutul Tecuci:
Duminică dimineață m-am sculat,
La fântână am alergat
Și acolo am văzut o corabie.
Era dragostea cu dragostele
Și frumusețea cu frumusețile,
Ochioasa, cu ochii,
Sprâncenata, cu sprâncenele,
Genata, cu genele,
Albeața, cu albețile,
Roșața, cu roșațele,
Mintoasa, cu mințile.
Dragostea mă îmbrăca,
Frumusețile mă-ncingea.
Eu am cerut ochii și mi i-a dat,
Am cerut mințile și mi le-a dat mie,
Am cerut roșața și mi-a dat-o,
Am cerut albețile și mi le-a încredințat mie.
De obicei, sentimentul apare spontan, fără descântece. La început, Dragostea stă sub semnul sfielii, al pudorii.
Luna albă când răsare,
Mândra plânge în cărare.
Luna albă când coboară,
Pe badea doru-l omoară.
Foaie verde de trifoi,
Și s-ar iubi amândoi,
Dar când merge el la coasă,
Lelea fuge rușinoasă,
Când ea fuge la vecine,
Badea fuge de rușine.
Ehei, ce vremuri! Pe timpul lui George Coșbuc, Dragostea era tot curată, dar și plină de suferință, cum se vede și în poezia ”Numai una”:
Și când o văd, înnebunesc,
Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă
Până nu demult, Românii priveau Dragostea nu doar ca pe ceva inevitabil, ci și ca un sentiment extrem de pur, chiar divin, capabil să înfrângă răul și să-i înnobileze pe cei care se iubesc:
Săracele dragoste
Piscuiesc ca păsările,
Pe sub toate gardurile.
Trec prin tină,
Nu se-ntină,
Trec prin apă,
Nu se-neacă.

Există însă și Dragostea pătimașă, pornită în inimile celor împiedicați să se iubească, fie că se împotrivesc părinții, fie că unul dintre îndrăgostiți e plecat departe ori încă nu și-a găsit iubitul sau nu răspunde dragostei celuilalt. Atunci se crede că în ea sau în el s-a încuibat un duh malefic,Zburătorul, respectiv Zburătoroaica, cu aspect adolescentin, uneori de șarpe sau de balaur de foc, care îi chinuie pe puberi și pe pubere, pe fetele de măritat, pe nevestele cu bărbatul plecat ori pe văduve. Împotriva acestor duhuri există nenumărate descântece și alte practici magice.

O scenă dintr-o doină culeasă de Mihai Eminescu surprinde Dragostea la apogeu, plină de plăcere și de chin:
La umbră de liliac,
Dragostele ce mai fac?
Se sărută până zac.
Iar în vale, la izvor,
Se-ntâlnește dor cu dor,
Se sărută până mor.

Adrian Bucurescu