ADEVĂRUL EXCLUSIV: Limba primară a Europei și etimologiile false ale DICŢIONARULUI EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE

omulpreistoric-dex-

Ne-am obișnuit să ne folosim de limbă în mod firesc, așa cum ne bucurăm de lumina soarelui, de binefacerile ploii și de rodul pământului, fără să ne întrebăm: „Cum a apărut limba omenească?”
Ați auzit, firește, de omul preistoric. El a fost lingvistul care a creat primele cuvinte.
Cum?
Într-un mod genial de simplu: inspirându-se din sunetele naturii. Ca să înțelegem acest fenomen creativ al strămoșului nostru „primitiv”, trebuie să ne debarasăm de ideea greșită că îi suntem superiori. Spre deosebire de oamenii societății super-tehnologizate, care s-au blindat în cutii de beton, mașini de metal și străzi asfaltate și pentru care pădurea înseamnă doar masă lemnoasă, râul – curent electric iar animalele – carne în galantare sau ținte vii pentru omor din plăcere, omul preistoric avea o altfel de relație cu lumea înconjurătoare.

Natura era Mama lui pe care o diviniza. Ea îi dădea hrana și apa. De la ea a învățat a vorbi. Asculta cum murmură izvorul. Cum susură apa printre pietre. Cum cad picurii de ploaie. Cum trăsnește tunetul, vâjâie vântul, scârțâie copacul și pocnesc ramurile uscate. Imitând aceste sunete, a compus primele cuvinte care nu erau decât niște onomatopee: mur-mur, su-sur, pic-pic, vâjjj, scârț, poc, trosc, pliosc. Apoi din aceste silabe purtătoare de sens omul arhaic a compus verbe (a vâjâi, a pocni, a trosni, a plioscăi, a murmura, a susura, a picura) și substantive (vâjâială, pocnitură, trosnet, plioscăitură, murmur, susur, picur). Ascultând viersul cucului, pupezei, cucuvelei, cocoșului, el le-a dat un nume: cuc, pupăză, cucuvea, cocoș. Aceste cuvinte au format familii, care s-au întrețesut și au alcătuit o limbă bine închegată ce a evoluat pe parcursul a zeci de milenii.

Limba are un început și sfârșește doar când moare ultimul ei vorbitor.

Ea este legată organic de ființa unui neam. Nu se poate forma o limbă exclusiv din împrumuturi, cum caută să prezinte DEX-ul limba română. Aceasta o poate spune doar cineva care nu strălucește prin multă cultură lingvistică sau care susține o asemenea teorie din alte considerente decât cele științifice.

Filologul Tudor Diaconu spune că „prima caracteristică a limbii de început, creație omenească, se va regăsi în pronunțatul său caracter onomatopeic”.[i] Or, tocmai această calitate este proprie limbii române: „Vechimea limbii noastre este evidentă prin onomatopeele sale întrețesute organic în familii de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură, și îmbracă înțelesul în structuri morfologice specifice. În acest mod, fie și numai din exemplele de care dispunem, se poate face dovada că limba română deține formele cele mai autentice ale limbii europene primare”[ii].

Vocația lingvistică a omului primar este explicată de savanți din domeniul științelor de frontieră. Japonezul Masaru Emoto, doctor în Medicina Alternativă, scrie că oamenii „au învățat prima limbă a omenirii ascultând diferite vibrații și sunete create de natură”. Aceasta a putut fi posibil datorită faptului că „oamenii din vechime erau mult mai în armonie cu natura decât noi și știau să o asculte”[iii]. Concluzie: „Prin imitație, sunetele naturii au devenit sunetele noastre și în cele din urmă limba noastră”[iv].

Mai mult, omul preistoric a observat că diferite acțiuni, fenomene și lucruri au diferite vibrații și a reușit să le redea prin sunete. Tudor Diaconu face referire la dialogul Kratylos de Platon, unde filosoful grec arăta că unele sunete redau acțiuni ori situații, aducând exemple din limba greacă. De exemplu, consoana R reprezintă orice fel de mișcare: rhein – a curge, rhóe curgere, krouein – a lovi. B și T redau ideea stării pe loc, F exprimă facerea, I redă tot ce este ușor și răzbate prin lucruri. Ph, ps, s, z – ideea de aspirație, de șuier. L – de neted, lunecos, lipicios (ulei). G – de oprire (glod), N redă ideea de interior, înăuntru. Lingvistul român aduce exemple care arată că și în limba română aceste consoane reprezintă aceleași acțiuni ca în greacă. Mai mult, identificând și explicând silabe purtătoare de sens, cercetătorul dovedește vechimea cuvintelor și spulberă etimologiile false ale DEX-ului. De exemplu, cuvântul potecă, pe care DEX-ul îl dă din bulgarul patek. Tudor Diaconu identifică rădăcina purtătoare de sens pot prezentă în mai multe cuvinte ce au în comun un înțeles legat de apă: potmol – noroiul din jurul fântânelor, potop – inundație de mari proporții; în greacă potamos înseamnă izvor. În limba sumeriană Mesopotamia înseamnă țara dintre râuri. Zeița hiperboreană Artemis, când era adorată la gura izvoarelor avea numele de Potamia. „Observăm expresia noastră a potoli setea, ținând cont de faptul că o mulțime de termeni generați de «pot» aparțin unor limbi care descind din marea familie carpato-istriană: șipot, potecă, potmol, în spaniolă pulca (vezi…ulcea!) ca și francezele pot, potager, vedem că acest cuvânt nu poate fi slavon, deoarece slavii n-au umblat niciodată prin zona franco-spaniolă. Cu atât mai puțin maghiar! Originea nord-dunăreană a zeiței arată că e un cuvânt vechi preluat în limbile la care ne-am referit, ca și potoc, luat de slavi și unguri din același izvor”[v].

Asta arată că limba română își păstrează caracteristicile primare și nu este nicidecum una de împrumut cum susțin autorii DEX-ului.

Se știe că lingvistica noastră a pornit de la început cu piciorul stâng, făcând din romanizare o dogmă. Pentru a nu-i pune în încurcătură pe adepții săi, s-a renunțat la cercetarea adevăratelor rădăcini ale limbii române. Or, când pornești de la o teorie falsă, absurdul se lățește și în alte domenii ale lingvisticii. Al. Rosetti, de exemplu, spune în a sa Introducere în fonetică: „Cuvântul este arbitrar; aceeași noțiune poartă nume diferite în limbi diferite: rom. casă, fr. maison, rus. dom etc”[vi]. Fiți atenți: afirmația o face un academician din secolul XX. Deși, cu 24 de secole înaintea sa, Platon (427-347) a spus un adevăr împărtășit de toți lingviștii serioși ai lumii: „numele corect arată înăși natura lucrului”.

În spijinul ideii că cuvintele lingvistului genial din preistorie nu erau arbitrare vin cercetările aceluiași Masaru Emoto. După el, cuvintele vechi păstrează legătura cu principiile neschimbate ale naturii. Tot el explică ceea ce n-a înțeles academicianul Rosetti. Faptul că în lume există limbi diferite și diferite cuvinte pentru același fenomen este rezultatul diferențelor de mediu înconjurător: „Principiile naturii se manifestă oriunde, s-au manifestat și se vor manifesta întotdeauna, însă formele naturii se schimbă în funcție de factorii de mediu, cum ar fi temperatura și umiditatea. Aceasta explică diferențele dintre limbile vorbite de diferite popoare”[vii]. „Indiferent unde ne-am duce în lume, natura emite sunete cu vibrații caracteristice locului și mediului respectiv, explicând existența numeroaselor limbi diferite vorbite de diferite popoare de pe pământ”[viii]. „Deși cuvintele diferitelor limbi s-ar putea să aibă înfățișare sonoră și grafică diferită, ele sunt toate formate în conformitate cu principiile naturii”[ix]. Savantul nipon a dovedit acest lucru expunând apa unor cuvinte cu sensuri asemănătoare din diverse limbi: „pace”, „adevăr”, „afecțiune”, „iubire și recunoștință”. Concluzia a fost uimitoare: „Atunci când apa este expusă unui cuvânt din japoneză, germană, engleză, coreeană sau oricare altă limbă, dar având același sens, se formează cristale cu înfățișare similară. «Thank you» și cuvântul echivalent în limba japoneză, «Arigato», în ciuda faptului că sunt cuvinte complet diferite, arată surprinzător de asemănător, atunci când sunt reflectate în cristale”. Ceea ce dovedește încă o dată că toate cuvintele vechi provin din vibrațiile universului. Felul în care reprezentanții unei culturi aud sunetele naturii este diferit. De aici și diferitele cuvinte pentru același fenomen. Dar toate fenomenele, plăcute sau neplăcute, au fost exprimate în cuvinte „care au preluat natura fenomenelor”[x].

Iată cum științele de frontieră moderne combat teoriile superficiale ale lingviștilor oficiali de la noi și confirmă părerile cărturarilor din antichitate și ale lingviștilor onești din ziua de azi.

Aristotel (384-322 î.e.n.) a formulat un gând parcă special pentru a-i da peste nas academicianului Rosetti: „A spune că un cuvânt nu are niciun înțeles înseamnă a desființa convorbirea, pentru că este imposibil să vorbești fără a te referi la un anume lucru și ceea ce este mai grav, a desființa gândirea”[xi].

Se vede că domnul academician Rosetti nu ținea mult la gândirea studenților. Teza lui se încadra perfect în atmosfera arbitrară ce domnea în „știința” lingvistică oficială. Și care trebuia să deprindă studenții și cercetătorii cu orice aberație venită din partea celor ce o diriguiau. Dacă cuvântul este arbitrar, înseamnă că orice fenomen lingvistic poate fi arbitrar. Etimologiile, de exemplu. Numai teoria romanizării este bătută în cuie și nu admite niciun fel de îndoială. Cei ce-și pun întrebări și caută răspunsuri, și mai scriu și cărți ori alcătuiesc dicționare etimologice alternative sunt acuzați că propagă teorii nocive.

Adică e nociv să-ți pui întrebări?

Dar cum altfel să gândești, fără să-ți pui întrebări?

Pe internet e postat discursul ,,etimologic” al istoricului Ioan Aurel Pop, rectorul Universității din Cluj. L-am ascultat cu multă tristețe. Dacă ar fi vorbit un dascăl de școală, n-ar fi fost nimic. Presați de programa încărcată, dascălii noștri nu au timp să zăbovească asupra etimologiilor și să-și pună întrebări. Ei se încred în instrumentul „științific” al Academiei. Dar un rector al Universității dă un exemplu negativ învățăceilor, atunci când repetă mecanic etimologiile DEX-ului, fără să sesizeze imaginile ridicole pe care acestea le sugerează.

Cu tot respectul pentru ceea ce face bun domnul I. A. Pop în alte segmente de istorie, îmi permit să-i atrag atenția că romanizarea este piatra de încercare a adevăratului cercetător. Când pășești pe tărâmul originii limbii, este ca și când ai intra în însuși altarul ființei noastre naționale. De aceea trebuie să lași afară mitraliera romanizării și scurta de piele a comisarului „științific”. Aici se cade să pășești, desculți și umil, cum pășea odinioară țăranul pe glia strămoșească. Fenomenul etnolingvistic al unui neam este așa de complex, încât adevărul se înfățișează doar celui ce înțelege că limbă neamului este strâns legată de „tot ce mișcă-n țara asta” – portul național, jocurile populare, poezia, poveștile, plugăritul, oieritul, munții și plaiul. Și când înțelege că limba nu este un instrument de comunicare, ci o Patrie, atunci un cercetător de vocație simte cu sufletul că țârâna dacică nu provine din terra latină, nici plugul nu vine de la slavi, nici ciobanul de la turci, nici neamul de la maghiari, nici opinca de la bulgari și nici a grăi din sârbul „a orăcăi”. Înțelege cu inima că aceste cuvinte sunt moștenite din limba strămoșilor noștri geto-daci din timpuri atât de vechi, când migratorii, pe care DEX-ul îi consideră furnizori de cuvinte pentru limba română, nu existau nici măcar în planurile Demiurgului.

De aceea, când hotărăște să calce într-un teritoriu atât de delicat, cum sunt etimologiile, un cercetător nu trebuie să răsfoiască numai DEX-ul. „Împrumuturile” din latină și de la toți vecinii promovate de acesta sunt departe de știință ca cerul de pământ. Un savant serios consultă și alte izvoare pentru a înțelege câteva lucruri esențiale: Cum funcționează mecanismul împrumutării cuvintelor? Care sunt legitățile ce stau la baza împrumuturilor? Care sunt criteriile pe baza cărora se stabilesc etimologiile unei limbi? Și întrebarea întrebărilor: cum a apărut limba omenească?

Dacă un intelectual nu caută răspuns la aceste întrebări înseamnă că nu are vocație de cercetător. Iar dacă are, dar, în numele unor avantaje materiale, renunță la ele înseamnă că-și trădează vocația.

Când ați ales acel pasaj din documentul publicat de Iorga despre hotarele satului Borșa din Maramureș și ați căutat etimologiile în DEX, nu v-ați întrebat ce înseamnă în latină grunnius de la care pretindeți că provine cuvântul grui? E prima întrebare ce trebuie să și-o pună oricine susține că un cuvânt a fost împrumutat. Nu v-ați gândit că unul dintre criteriile după care se împrumută cuvintele este compatibilitatea semantică?

Dacă v-ați fi informat, ați fi aflat de la Tudor Diaconu o regulă de transfer al cuvântului dintr-o limbă în alta: „Nici un cuvând nu trece dintr-o limbă în alta decât din necesitate”[xii]. Or, ce necesitate deosebită avuseseră dacii ca să-și schimbe numele munților și ale râurilor pentru ca să ia altele de la migratori?

Între anii 1780-1887, Ludwig Lejzer Zamenhof, evreu din Polonia, a înventat, împreună cu o echipă de entuziaști, o limbă artificială cu pretenție de a fi universală. Din cuvinte-rădăcină, luate din limbile germanice și așa-zise romanice, s-au format „familii” de cuvinte adăugându-se diferite afixe. În 1887, apare lucrarea Unua Libro (Prima Carte) semnată de Zamenhof cu pseudonimul Doctoro Esperanto. De aici și numele acesti „limbi” – esperanto. Zamenhof visa probabil ca în această limbă să se cuvânteze în cadrul Internaționalei Comuniste apoi s-o adopte toate națiile lumii, renunțând voluntar la limbile lor naționale. Nu mai discutăm modul în care ar fi putut fi convinse neamurile să renunțe la limbile lor moștenite de la strămoși, împreună cu toată zestrea spirituală. Ne punem doar întrebarea: ați auzit de vreo țară unde se vorbește limba esperanto în locul limbii naționale?

O limbă artificială nu va înlocui niciodată limba naturală a unui neam.

La fel limba ocupantului, oricât de mult ar sta el pe teritoriul unui neam, nu va înlocui limba acestuia. Dacă ați fi avut cu adevărat dorința de a vă informa, ați fi aflat de la lingvistul Tudor Diaconu un adevăr ce v-ar fi condus la o mai adâncă cugetare asupra imposibilității romanizării dacilor: „Oricât de multe cuvinte ar împrumuta o limbă din alta, ea nu-și schimbă caracterul său particular, distinctiv, structural. Din două limbi diferite nu apare una simbolică, ci una învinge”[xiii]. Precum vedem, latina n-a învins, pentru că atunci când ies în stradă, românii nu strigă: „Quousque tandem abutere, Iohanes, patientia nostra?!” Ci spun foarte dăcește: „Ne-a ajuns răbdarea la os!” Acum înțelegeți de ce nici esperanto nu a devenit limba vreunui neam? Pentru că neamurile nu simt nicio necesitate să-și lase limba genială a strămoșilor, unde fiecare cuvânt exprimă însăși esența lucrului, pentru o limbă de plastic ale cărei cuvinte sună a boșter .
Pentru cine este nociva originea traco daca a limbii romana

Carte disponibilă pe www.dacia-art.ro

Dacă ați fi consultat Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu, ați fi aflat că grunnius înseamnă „rât de porc”. Vinereanu respinge hotărât proveniența lui grui din „grunnius” ca fiind „total neverosimilă din punct de vedere semantic”[xiv]. Cuvântul grui provine din rădăcina proto-indo-europeană guer- care înseamnă chiar „munte”. Dicționarul său a fost publicat în 2008. Deci cu mult înainte ca domnul rector să-și țină discursul despre obârșia lui grui din latinul „rât de porc” și despre cele optzeci la sută de împrumuturi din latină la fel de dubioase ca și cea a lui grui. Pe de altă parte, DEX-ul dă cuvântul rât împrumutat din vechiul slav rŭtŭ, care înseamnă ,,gură”; iar cuvântul gură cică provine din latinul gula „gât, gâtlej”. Adică totul ca la neoameni. Strămoșii noștri împrumutau cuvinte la nimereală, fără să se gândească la sensul lor. Așa, numai de dragul obiceiului de a-și uita cuvintele strămoșești.

Dacă v-ați fi urmat curiozitatea, ați fi ajuns și la întrebarea: „Cum au apărut primele cuvinte în limba omenească?” În căutarea răspunsului, ați fi ajuns la lingivistul genial din preistorie și la originea traco-dacă a limbii române.

E drept, lingvistica noastră, nu prea ține cont de criteriile științifice și nici cuvintele primordiale n-o interesează. De ce? Fiindcă orice cercetare mai adâncă, subminează în mod inevitabil teoria romanizării.

„Dacă Piuță e cumva un diminutiv dela piuă, atunci și acest toponim e tot latin. Dar dacă provine de la Bistrița, atunci cuvântul este slav. Nu știm”.

Acest citat din discursul dumneavoastră care denotă o „precizie științifică” specifică tuturor romanizatorilor: „dacă…, atunci..”, „dar dacă…, atunci”; „nu știm”.

Cu mult respect îndrăznesc să vă spun cine știe. Cei care fac adevărata cercetare. A repeta etimologiile din DEX nu înseamnă cercetare. Este un fel resemnat de a trăi în lumea unui dicționar academic plin de imagini halucinante. Noi nu avem nimic împotriva celor care au capitulat în fața romanizării. Ne revoltă doar faptul că unii se simt obligați, ca de la înălțimea tribunelor și a funcțiilor ocupate, să facă dependentă toată suflarea românească de drogul unei teorii absurde care ne-a „alcătuit” o limbă exclusiv din împrumuturi.

Dumneavoastră vă faceți bine meseria de susținător al romanizării. Dar meseria asta vă sortește eșecului. Cine se face adeptul unei teorii false, este predestinat să ajungă prizonierul cercului vicios al jongleriilor „științifice”, unde nu mai ești om de știință, ci făcător de istorie convenabilă. Discursul despre etimologia gruiului și a altor denumiri de munți din Maramureș este semnificativ în acest sens.

Dacă ați fi luat Dicționarul Etimologic al domnului Vinereanu, ați fi văzut că grui, vin, broscoi, piatră, muncel, repede, urs, piuă nu sunt de origine latină. Să trecem peste afirmația superficială că se aseamănă cu niște cuvinte latine. Afirmația asta nu e demnă de un om de știință. Vorbim de știință adevărată, nu de etimologii convenabile. Mihai Vinereanu arată că toate aceste cuvinte sunt traco-dace provenind din diferite rădăcini proto-indo europene.

Vin din uino-s, care însemna „a răsuci, a îndoi”. „Vasta răspândire a acestui radical în limbile IE, dar și în cele semitice și caucaziene, ne face să credem că termenul a existat și în traco-dacă, știut fiind că dacii cultivau vița de vie pe scară largă, fiind în același timp mari producători de vin, ba mai mult, că termenul provine din această limbă”[xv]. Menționăm că și rușii au cuvântul vino, adică „vin”, iar la vița de vie zic vinograd. Și strămoșii lor n-au fost ocupați de legionarii romani.

Broscoi este de origine traco-illirică, provenind din rădăcina proto-indo-europeană preu- „a sări, a țopăi”.

Piatră vine din rădăcina PIE quetra. Mihai Vinereanu atrage atenția că „acest radical se întâlnește în mai multe toponime din Dacia, precum și din Grecia. Astfel, există top. Petro-dava (cf. Ptolemeus), azi Piatra-Neamț sau în limbajul localnicilor simplu Piatra, precum și Petris «localitate în Dacia situată între Sarmizegetusa și Apullum» (cf. Tab. Peut.), ceea ce ne îndreptățește să credem că acest radical a existat și în geto-dacă, mai ales că a existat și în greaca veche[xvi].

Roșu provine din rădăcina PIE reudh-, rudho- „roșu”. Acest radical există în majoritatea limbilor indo-europene: în sanscrită rohita, în vechea irlandeză ruad, în lituaniană raudas[xvii]. Englezul red are aceeași rădăcină.

Muncel vine din fondul prelatin, din rădăcina PIE men- „a pune peste”.

Urs este de origine traco-illirică, din rădăcina PIE rk‘sos, rk’tos.

Repede provine din rădăcina PIE rep’-, rabh’- „a smulge, a răpi, a jefui”. Mihai Vinereanu spune că o „formă similară cu cea latină a putut exista și în traco-dacă, ținând cont de prezența acestui radical în limba albaneză, precum și în alte limbi IE”[xviii].

„Rom. piuă provine, ca și lat. pila din PIE *peis’-, pīs’- «a zdrobi, a pisa»”[xix].

Și nici prislop, izvor și Bistrița nu sunt slave.

DEX-ul consideră cuvântul prislop împrumutat din vechiul slav prěslopŭ. Dar Vinereanu arată că „etimonul vechi slav propus de Candrea și Ciorănescu nu este atestat (cf. Blagova, Djačenko). Nu are răspândire în limbile slave”[xx]. Îl dă cu origine incertă.

Izvor. DEX-ul îl dă din vechhiul slav izvorŭ. Vinereanu arată că forma veche slavă apare abia în sec. XV la Grigore Bogoslov (Teologul). Și nu are răspândire în limbile slave, ci doar în slavele de sud. Este din fondul prelatin.

Bistrița. În Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică Mihai Vinereanu spune despre cuvântul bistriț „brunăriu” (în expresia „prune bistrițe”): „Este probabil o variantă a formei pestriț. Nu este posibil să provină dintr-un presupus sl. *bistrčci

După cum vedeți, tot eșafodajul etimologiilor din DEX, în frunte cu cea a lui grui din „râtul de porc” latin, este demolat cu argumente științifice de lingvistul Mihai Vinereanu.

Pe de altă parte, aș vrea să-l întreb cu respect pe istoricul Ioan Aurel Pop: „Domnule Academician, dacă Domnia Voastră ați fi dac, ați renunța la cuvântul geto-dacic pentru munte, ca să luați de la legionari «rât de porc»? Dacă da, atunci în ce împrejurări ați face asta?”

Vreau să vă atrag atenția că ardelenii și maramureșenii s-au aflat sub ocupația austro-ungară peste două sute de ani, dar n-au împrumutat „rât de porc” de la ocupanți ca să-și redenumească munții. Și nici nu s-au austrizat ori maghiarizat, ci și-au păstrat tradițiile, portul popular și limba geto-dacă.

Printr-o paralelă istorică, este clar că nici dacii nu și-au lăsat cuvântul grui în 160 de ani.

Concluzia la care ne conduce etimologia din DEX, care nu ia în considerare niciun criteriu științific, este că s-au lăsat de cuvântul lor pentru munte, ca să ia „rât de porc” de la legionari, doar dacii din teoria romanizării. Dacii cei adevărați n-ar fi făcut niciodată asemenea lucruri absurde.

Absurdul se află în DEX și în discursurile celor care, pentru un post prestigios, își trădează cel mai de preț lucru – vocația de cercetător.

În legătura cu aceasta, nu voi obosi să repet pentru cei ce mai pot fi recuperați: Dostoievski spunea că adevărata moarte nu este cea biologică, ci deturnarea de la vocație.

O persoană cu vocație de cercetător sondează adâncurile. O Dacie preistorică, un Pierut-au dacii?, un Dicționar Etimologic pe baza cercetării de indo-europenistică au fost scrise de oameni ce și-au pus întrebări și au cautat răspunsuri. Și mai ales au avut curajul să nu se se lase intimidați de etichetele agresive ale romanizatorilor „dacomani”, „neprofesioniști”, „ignoranți”.

Vă amintesc butada lui Einstein despre „ignoranții” care deschid drumuri noi în știință. Fiind întrebat cum se fac descoperirile, savantul a răspuns: „Foarte simplu. Toată lumea ştie că este imposibil să demonstrezi unele fenomene. Din când în când însă se iveşte câte un «ignorant» care nu a aflat acest lucru”.

Istoria omenirii este plină de „ignoranți” prieteni cu Adevărul.

Ptolemeu susținea că Soarele se învârtește în jurul Pământului. „Ignorantul” Copernic n-a știut asta și a demonstrat că, dimpotrivă, Pământul se rotește în jurul astrului zilei.

Fizica mecanicistă a lui Newton prezenta elementele universului ca fiind izolate unul de altul, divizibile și de sine stătătoare. Dar, în secolul XX, un grup de savanți de frontieră au demolat această teorie a lumii ca mașină, demonstrând că, la nivelul particulelor cuantice, legile lui Newton nu mai funcționează. Acolo există niște legi formidabile, aproape mistice. O forță vitală curge prin univers. Iar ființele vii, inclusiv omul, sunt pachete de energie cuantică ce schimbă în mod constant informații cu acest ocean de energie. Deci în profunzimea ființei noastre, „noi toți suntem în legătură unii cu alții și cu lumea”[xxii].

Exemple de „ignoranți” care au dovedit ceea ce toată lumea știa că nu se poate dovedi avem destule și în țara noastră. Romanizatorii noștri, de la Roesler și purism citire, luându-se după o traducere aproximativă din istoricul grec Eutropiu, strigau în cor că „dacii au fost stârpiți” și că românii provin doar din veteranii și coloniștii romani.

Dar iată că apare un „ignorant”, care știa 14 limbi și-l citise pe Eutropiu în original, și demonstrează, cu scrierile anticilor în mână, că dacii n-au pierit. Se numea B. P. Hasdeu.

Alt exemplu. De două sute de ani romanizatorii și DEX-ul caută să ne convingă că românii, vorbesc o limbă compusă din împrumuturi de la toți vecinii. Și deodată se ivește un „ignorant”, care nu știe ce știu marii „specialiști” de la Academie, și alcătuiește un Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărărilor de indo-europenistică, în care demonstrează că românii vorbesc limba strămoșilor lor adevărați traco-dacii.

Romanizatorii știau că dacii erau bărboși, murdari și inculți, într-un cuvânt erau barbarii antichității. Numai „ignorantul” Nicolae Densușianu nu știa asta și a scris o carte de 1152 de pagini, în care a arătat că Dacia Preistorică avea o cultură înaintată, o știință avansată și o religie formidabilă bazată pe nemurirea sufletului, cultul strămoșilor și armonia cu natura.

Toți istoricii oficiali știau că scrisul vine de la sumerieni. Numai Zsöfia von Thorma nu știa asta și, descoperind la Turdaș o mulțime de semne străvechi ce dovedeau că, în Carpați, a existat o scriere preistorică, a avut „obrăznicia” să aducă această scriere la cunoștința comunității științifice internaționale.

Istoricii noștri oficiali, pentru care argumentele științifice nu au nicio valoare, au rămas fermi pe ideea că în Ardeal nu putea să existe un scris așa de vechi. Dar iată că un „ignorant”, Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj, găsește la Tărtăria, în județul Mureș, niște tablete, asemănătoare cu cele din Sumer, dar mai vechi cu o mie de ani decât acestea. Istoricii lumii reacționează imediat și se apucă să le studieze și să aducă istoriei corectările necesare. Poetul și sumerologul rus Andrei Nadirov le consacră o poezie. Italianul Marco Merlini întregi capitole din cartea sa Scrisul s-a născut în Europa? Cercetătorii francezi le includ în primul capitol al unei noi Istorii mondiale a scrisului, dovedind pe baza lor că scrisul a apărut în Europa. Iar ai noștri istorici oficiali ce fac? Ceea ce le dictează Sfânta Dogmă a Romanizării: strecoară câteva fraze în stră-grosul manual de istorie academică în care își exprimă doar îndoiala că ar fi adevărate. Adică toată Europa științifică a valorificat de mult aceste tăblițe, iar istoricii români continuă să le ignoreze cu mult „profesionalism” atât în propriile cercetări, cât și în cărțile de istorie. Noi credem că trebuie chemat un detașament de babe care descântă, să-i desfacă pe istoricii noștri de vraja romanizării. Că la așa orbire și ură de adevăr se poate ajunge numai dacă ți s-a făcut o vrajă cu ața de la picioarele mortului. S-a furat ața cu care au fost legate picoarele primului părinte al romanizării, s-au făcut 12 noduri și s-a rostit mantra: „Cum nu vede mortul lumina soarelui, așa să nu vadă romanizatorii adevărul despre adevărata origine a limbii române!”

Triste vremuri au ajuns nepoții geto-dacilor.

Adică Academia Franceză cercetează și valoridică niște vestigii arheologice din România, iar Academia Română le neagă cu vehemență.

O întrebare se impune de la sine: nu vi se pare, domnule rector, că prea mulți „ignoranți”, de la noi și de aiurea, spun adevărul despre istoria noastră?!

Nu vi se pare că metoda negării evidențelor nu mai are efect?

Nu vedeți că tot mai mulți tineri se trezesc și încep să înțeleagă că trăiesc într-o lume plină de minciuni oficiale?

Nu vedeți că ei fac deja deosebire între vorbe goale și argumente științifice?

Chiar nu admiteți că, într-o zi, recitând din DEX, riscați să fiți fluierați ori să vă pomeniți, ca personajul lui Pirandello, vorbind scaunelor din sala goală?

Cu atâtea lucruri absurde în teoria romanizării, veți provoca tinerilor inteligenți o așa scârbă de tribunele universitare, încât vor prefera să învețe istoria adevărată de pe site-urile lui Danel Roxin, din cărțile Marijei Gimbutas, Harald Haarman, Marco Merlini, C. J. Huertas, Ives Cortez, Mario Alinei, Mihai Vinereanu, Gh. D. Iscru, Gheorghe Ioniță, Gabriel Gheorghe, Tudor Diaconu decât din aceleași poliloghii de la Roesler citire bazate pe falsuri ambalate în fraze patetice. Nu vor mai vrea să preia de la istoricii oficiali ștafeta denigrării daciștilor, amăgindu-se că fac cercetare „avansată și fundamentală”. Ori să scrie tomuri cu cotoare aurite, dezvoltând cu mult profesionism arta măsluirii istoriei.

Am observat că nu numai politicienii nu învață nimic din istorie. Ci chiar istoricii nu învață nimic din istoria în care pretind că sunt specialiști. Teoriile false, ca și minciunile, au picioare scurte. Teoria comunismului a fost inventată pentru a manipula masele împotriva elitelor, iar când n-a mai servit a fost scoasă de pe piață și dusă în camera de machiaj a istoriei. I s-au revopsit stelele, i s-a pus altă pălărie, albastră, și ne este prezentată azi cu numele de Globalizare.

Romanizarea nu este altceva decât un fel de verișoară a comunismului. Vă mai amintiți că și acesta era așa de „științific”, încât cine îl punea la îndoială înfunda pușcăria ori casa de nebuni. Asta în vremile „bune” ale lui Brejnev și Hrusciov. Dar îndată după puciul din 1917, când s-a început teroarea roșie a lui Iacob Sverdlov (Yankel Solomon) nici nu te mai întreba nimeni dacă-l pui sau nu la îndoială. În fiecare zi și noapte erau mitraliate cohorte de ruși, numai pentru că erau intelectuali, oameni de creație, preoți, aristocrați. Se zice că mitralierele se încingeau și se topeau, gloanțele nu mai ajungeau, iar torționarii înnebuneau. La noi, cum numai a venit comunismul „științific”, elitele au și fost decimate cu mult succes, dată fiind experiența dobândită în Uniunea Sovietică de către cominterniștii aduși de la Moscova, în frunte cu Hanna Pauker, pe tancurile sovietice. Comunismul avea ca scop lichidarea națiilor și formarea omului sovietic. Adică a unui mankurt fără strămoși și istorie. Or, cu teoria romanizării nu se încearcă ștergerea din memoria românilor a strămoșilor lor adevărați, geto-dacii, și prefacerea lor într-o turmă fără trecut, cu o limbă de împrumut, cu valori puse mereu la îndoială și cu un teritoriu veșnic contestat de vecini?!

Eu una m-am săturat de atâtea teorii străine ce aduc popoarelor numai nenorociri. Aș vrea pur și simplu să trăiesc în pace în glia mea, cinstindu-mi strămoșii adevărați și adăugând un mic prinos la zestrea spirituală pe care mi-au lăsat-o. Și zestrea asta, care, pentru noi, este sfântă iar unii n-au ochi s-o vadă, trebuie apărată până-n pânzele albe de falsa teorie a romanizării, de institute care ne cenzurează memoria și de legi care ne fac vinovați fără vină.

Cercetător Iulia Brânză Mihăileanu

[i] Tudor Diaconu, Scrierea secretă, Vol. I, Craiova, Editura Obiectiv, p. 91.

[ii] Ibidem, p. 91.

[iii] Masaru Emoto, Miracolul apei, Brașov, Adevăr divin, 2007, p. 18.

[iv] Ibidem, p. 19.

[v] Tudor Diaconu, op. cit., 94.

[vi] Alexandru Rosetti, Introducere în fonetică, București, Editura Științifică, p. 100.

[vii] Masaru Emoto, op. cit, p. 19.

[viii] Ibidem, p. 20.

[ix] Ibidem, p. 22.

[x] Ibidem, p. 20.

[xi] Cf. Tudor Diaconu, op. cit., p. 95-96.

[xii] Ibidem, p. 78.

[xiii] Idem, p. 78.

[xiv] Mihai Vinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 409.

[xv] Ibidem, p. 896.

[xvi] Ibidem, p. 633.

[xvii] Ibidem, p. 554-555.

[xviii] Ibidem, p. 697.

[xix] Ibidem, p. 641.

[xx] Ibidem, p. 676.

[xxi] Ibidem, p.p. 136-137.

[xxii] Cf. Lynne McTaggart, CÂMPUL: căutarea forței secrete a Universului, Brașov, Adevăr Divin, 2009, p. 22.