DEZBATERE NAŢIONALĂ: Eminescu și Catedrala Neamului. Re-înhumarea lui Mihai Eminescu în incinta Catedralei Mântuirii Neamului

eminescu-catedrala-mantuirii-neamului

Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui… Eminescu. Iată dovezile:

Indiferent de poziționarea fiecăruia dintre noi în privința „demonizatei” Catedrale a Mântuirii Neamului, aceasta a fost un deziderat istoric care niciodată, până acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.

Primul care a atras atenția asupra acestui fapt a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista ”Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”.Deci acesta era contextul și sensul pe care Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.

Recent, într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”, academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurile austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că regele Carol I era de religie catolică.  Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe zi, prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă.

El a demonstrat atunci – sublinia academicianul Tudor Nelcea – că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii, contele Peoli, era de fapt spion, iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale. În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acestei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale a mântuirii neamului, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională.

Ideea nu a căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, cele două războaie mondiale impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost reluat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.

Miron Manega

Eminescu și Catedrala Neamului

Un fost student, eminent profesor la un cunoscut liceu din provincie, m-a căutat ca să-mi ceară părerea în legătură cu o popunere / idee a sa, întrebându-mă dacă merită sau nu să fie adusă la cunoștința și dezbaterea publicului, a autorităților îndreptățite să decidă asupra dînsei, a propunerii. M-a lăsat pe mine să decid asupra oportunității propunerii, urmând ca pe site-ul meu, un site relativ vizitat de lume bună, să lansez propunerea respectivă, cu condiția sine qua non de a respecta anonimatul autorului.

Am făcut un mic sondaj printre cunoscuți și am dat peste păreri împărțite, așa cum mă și așteptam… Eu însumi am argumente și pro, și contra, n-aș putea spune că am o poziție fermă de respingere sau de acceptare a propunerii colegului nostru. Norocul meu că nu am o poziție de decizie, așa că e simplă sarcina cu care m-am încărcat: gazdă a propunerii gândite de un tenace și aplicat iubitor al literelor românești, al culturii noastre naționale, gazdă a comentariilor pe care le va stârni această propunere.

Propunerea colegului nostru este ca în incinta Catedralei Mântuirii Neamului să fie aduse osemintele lui Mihai Eminescu spre a fi re-înhumate….

La argumentele care ar susține această propunere, argumente accesibile oricui, eu aș sublinia următorul considerent: constatăm că mormîntul lui Mihai Eminescu de la cimitirul Bellu este tot mai sufocat de mormintele altor scriitori, unii dintre ei mai de mâna a doua, care au ținut și au făcut fel și fel de intervenții – am în vedere mai ales nevestele supraviețuitoare, pentru ca defunctul soț să le fie „așezat” cât mai aproape de Eminescu. Ultimul desant în vecinătatea lui Eminescu îi aparține deputatului George Pruteanu și au fost justificate discuții în public prilejuite de ingerința „locației” sepulcrale de care a avut parte controversatul personaj! Nu dau alte nume, sunt pe crucile care s-au înmulțit în preajma Poetului. Devine tot mai evident că Cimitirul Belu și actualul „context” nu este locul potrivit pentru a găzdui rămășițele lumești ale lui Mihai Eminescu. Dacă mi-aduc aminte bine, încă „de la început” au fost discuții pe tema aceasta, a locului de la Bellu, nepotrivit pentru odihna de veci a Poetului „Național”. A fost un consens public privind provizoratul mormîntului. Un provizorat care nu trebuia să dureze atât de mult. Îl mai prelungim mult?!

Dacă ar fi de amintit și alte motivații, am putea avea în vedere în vedere și faptul că în multe catedrale creștine și-au găsit loc de odihnă veșnică rămășițele pământești ale unor mari personalități. Bunăoară prezența mormîntului lui Isaac Newton sau Georg Handel în incinta catedralei Westminster pare a fi în concordanță cu tot ceea ce ar cântări în favoarea propunerii colegului nostru. Argumentele care au determinat înhumarea lui Newton în clădirea catedralei londoneze sunt valabile și pentru Eminescu. Ba, pentru Eminescu, s-ar mai putea adăuga câteva motive.

Mă adresez domniilor voastre, colegi și prieteni respectabili ce-mi sunteți, sau colegilor necunoscuți „tovarăși de idei”, pentru a vă cere părerea. Și întreb:

1. Care ar putea fi argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestei propuneri? Cum ați formula aceste argumente, măcar câteva?

2. Care ar fi argumentele contra, care s-ar adăuga la reținerea fiecăruia dintre noi de a tulbura pacea bietelor rămășițe materiale din ființa răposatului? Care ar putea fi obiecțiile împotriva acestei propuneri, demne de a fi luate în seamă? Obiecții de ordin religios, obiecții de ordin moral-cultural, mistic etc. Obiecții de bun simț…

3. Pe cine propuneți să facă parte din „comitetul de inițiativă”? (Persoanele de față se exclud, adică subsemnatul și autorul anonim al propunerii…)

4. La ce instanțe să adresăm propunerea noastră? Patriarhia, Sinodul BOR, Academia?

5. Pe cine propuneți să facă parte din grupul civic de inițiativă?

8. Ce propuneri aveți de făcut în legătură cu acest proiect?

9. Unde ați vedea amplasarea mormîntului? În interiorul catedralei și unde anume? În afara clădirii, dar în perimetrul dedicat catedralei, într-o capelă de sine stătătoare ca mormînt al Poetului și loc de pelerinaj? Etc…

9. Recomandați abandonarea acestei idei? Pe ce considerente?

Apelez la site-ul www.ioncoja.ro pentru a lansa în eter această propunere, pentru a o pune în discuția publicului, pentru a ajunge la o concluzie. Eu rămân gazda, locul de lansare a acestei propuneri, oferind un spațiu pentru o dezbatere publică. Sper ca discuția să se extindă și în alte spații. Cauza la care colegul nostru ne invită să punem umărul este deasupra relațiilor personale, deasupra simpatiilor și antipatiilor, a orgoliilor și resentimentelor de grup.

Invitația se adresează persoanelor care nu pun nicicum în discuție ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului. Persoanelor care trăiesc din plin satisfacția ridicării acestui edificiu cu semnficații atât de profunde, atât de legate de viitorul nostru românesc!

Sunt două întrebări de pus pe partea „cealaltă”. Mai întâi, din capul locului, trebuie să ne întrebăm dacă locul unde se află mormîntul Poetului este potrivit pentru funcțiile multiple pe care le are un mormînt atât de „special”. Nu ne poate fi indiferent locul acesta. Iar dacă răspunsul va fi NU, atunci urmează a doua întrebare: incinta Catedralei ar fi locul cel mai potrivit? Ar fi alt loc mai potrivit?

S-au scurs 130 de ani de la moartea Poetului și constatăm că opera sa ne este azi mai utilă, mai necesară ca oricând. Eminescu este azi mai actual ca-n timpul vieții sale, din păcate. În viitorul previzibil, atât în variantă optimistă, cât și în varianta defetistă, opera lui Eminescu va lucra mai departe spre a ne întări, spre a ne dumiri care ne este rostul ca neam, ca subiecte ale istoriei, ca mădulare ale lumii creștine, ale omenirii!

Mormîntul unui asemenea erou are și el rolul său, funcția sa trezitoare de elanuri și trăiri unice. Mormîntul unui erou este sortit să fie un loc de pelerinaj public, național. Are nevoie de spațiu care să-i încapă pe cei ce ar dori să facă un popas de reculegere în preajma a ce a mai rămas din materialitatea binecuvîntată a Eroului.

Cred că mormîntul lui Eminescu, strămutat din cimitirul Bellu, nu va trebui să fie monumental, de mari dimensiuni, ci cât mai asemănător actualului mormînt, înconjurat însă de spațiul de reculegere care azi îi lipsește. Azi, e nevoie de toate precauțiunile să nu calci pe alte morminte atunci când încerci să te apopii să aprinzi o lumînare pentru liniștea și odihna sufletului atât de chinuit al Poetului. Senzația este penibilă…

Modest este și un alt „mare” mormînt, cel de la Țebea lui Avram Iancu. Dar este atât de potrivit pentru funcția sa prin faptul că se află singur într-un spațiu larg, propice pentru reculegere călătorului pelerin, cât și pentru manifestări publice, cu caracter mobilizator. Personal, aș înclina pentru un mormînt în incinta Catedralei, dar nu sub cupola acesteia, ci alături, într-un spațiu deopotrivă retras și generos, în bătaia vîntului și a ploii, sub bolta cerului înstelat, lipsit de monumentalitatea unui mauzoleu, dar oferind în jur spațiu suficient pentru credincioși, pentru cei veniți să se închine românului ne-pereche.

Necesară este și o raportare în timp. Când să se producă această „strămutare”? O dată cu inaugurarea Catedralei sau mai târziu?… Mai târziu când?… Oricum, cum va arăta acest mormînt va fi să se hotărască printr-un concurs de proiecte, ceea ce va însemna timp, mult peste data inaugurării Catedralei, la 1 Decembrie anul curent! Și așa este și bine, inaugurarea Catedralei trebuind a fi un eveniment unic și sieși suficient, fără a-l combina în mod excesiv cu altă „întâmplare” sărbătorească.

Evident, părerile vor fi împărțite în toate privințele. Există un risc major: discuțiile pe acest subiect să semene dihonie și tulburare a spiritului public. Nu m-ar mira să aud și propunerea de a apela la referendum… Vor fi și intervenții „ca să se afle în treabă”, ale unor grăbiți să se bage singuri în seamă. Mass media noastră, de un nivel profesional atât de jalnic, nu va lipsi nici ea să-și dea în petec, ocazia nu poate fi pierdută pentru răuvoitorii de care nu ducem lipsă!.

La prima vedere lucrurile pot părea simple, în varianta acceptării propunerii. Dar cu cât zăbovești mai mult asupra ei, lucrurile se arată a fi surprinzător de complicate și de delicate. De aici și răspunderea mare a instanțelor și a persoanelor care își vor asuma riscul de a face! Riscul de a face este un risc mult mai mare decât riscul de a nu face, de a nu te lega la cap fără să te doară. De a lăsa lucrurile în starea lor de ieri…

Oricum, rolul de administrator al întregii întreprinderi revine Bisericii Ortodoxe Române, al cărei punct de vedere este hotărîtor. Academia Română este și ea în situația de a se implica, alături de Biserica Neamului. Sperăm să aibă același punct de vedere, să meargă pe aceeași soluție, oricare va fi aceasta.

După părerea subsemnatului, dacă se acceptă propunerea strămutării osemintelor Poetului în incinta Catedralei Neamului, iar acțiunile legate de acest proces se vor desfășura cu tact și măsură, fără gesturi excesive și festiviste, efectul final va fi întăritor pentru conștiința de neam românească, pentru demnitatea noastră.

Tuturor, sănătate și inimă bună!

Ion Coja

București, 22 iunie 2018