Avertisment-şoc: „A venit momentul ca România să dispară de pe harta lumii!” Operaţiunea „distrugerea României”

drapel-ars

La început de mileniu, românii sunt neliniştiţi. Ce va urma? Ce va fi să se întâmple cu destinul lor, cu România? Acum un sfert de secol, în zarva şi euforia a ceea ce românii au crezut că este o revoluţie care le va schimba viaţa în bine, în raiul democraţiei capitaliste, n-au sesizat nicio clipă că, de fapt, avea loc o trădare şi un diabolic joc geopolitic. Inducându-li-se „convingerea” că ei sunt făuritorii revoluţiei, sub această mişcare de acoperire, cum ar zice vox populis, „iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă”, n-au văzut că manipulatorii Noii Ordinii Mondiale au operat inteligent cu un simbol al cărui mesaj adevărat nu l-au descifrat atunci: ruperea din Tricolor a stemei de stat. O stemă care înfăţişa pictural pământul patriei: sub o diademă de raze solare munţii semeţi, o pădure de brazi din care îşi înalţa turla zveltă o sondă de extracţie a petrolului, un picior de plai, totul încadrat cu o cunună de spice aurii. Un peisaj aproape bucolic. E drept că, spre identificarea caracterului statului, exista şi o stea roşie aninată prin anii ’50 ai secolului trecut pe răsăritul de soare.

„Vrem unirea cu Ungaria!” Acum, atenţie, iată care a fost sensul mesajului din Tricolorul cu o gaură în loc de stemă: români, vă vom lăsa fără patrie. Luaţi-vă adio de la România! Iar la Timişoara s-a strigat în acel decembrie însângerat de către maghiarii localnici, dar şi de către cei veniţi în comandouri sub acoperire de peste frontieră: „Vrem unirea cu Ungaria!”.Şi a urmat „martie negru” din 1990 de la Târgu-Mureş.

Nu vreau să-mi înspăimânt compatrioţii, dar scenariile geopolitice de neantizare a României sunt pe „masa de lucru” a conspiratorilor, pregătindu-se execuţia. Preludiul este în plină desfăşurare: anemiere prin anomiere economică, morală şi militară premeditată, ajungându-se la starea de colonie şi de suzeranitate (prin transfer de suveranitate) impusă odată cu aderarea la NATO şi Uniunea Europeană. Dar ceea ce este o scandaloasă bizarerie ţine de ofensiva letală a Rusiei care, jubilând că nu întâmpină nicio împotrivire guvernamentală, a demolat cu sălbăticie industria siderurgică şi o parte din cea constructoare de utilaj petrolier. Şi nu numai.

Astfel, slăbită, România este o pradă uşoară pentru briganzii economico-financiaro-politici din toate punctele cardinale geopolitice, pasibilă de a fi prinsă oricând în „capcanele istoriei” contemporane şi viitoare cum sunt cele puse de comun acord de Budapesta şi Moscova.

Un mare patriot român, Victor Negulescu, în cartea sa „Diplomat în uniformă în focul războiului din umbră” (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2014, pp 359-360), dispunând de temeinice surse de informaţii – atrage atenţia avertizând:

„O problemă cu rădăcini istorice, dureroasă în esenţa ei, şi care sub o formă sau alta s-a manifestat pe întreaga perioadă a sfârşitului de mileniu II şi începutul celui de-al treilea este legătura strânsă de interese teritoriale ruso-maghiară.

Pe motiv că disputele teritoriale – Basarabia pentru ruşi şi Transilvania pentru unguri – îi unesc, chestiunea este reconsiderată şi trecută în grija serviciilor secrete ale celor doi parteneri care cu însufleţirea atavică trec la treabă.

Mai mult, înţelegându-se de minune pe această temă, Moscova şi Budapesta încheie, în decembrie 1991, un tratat bilateral pentru ca, în noiembrie 1992, să semneze o declaraţie comună de cooperare pentru Asigurarea drepturilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice ale minorităţilor. În deplină concordanţă de simpatie şi înţelegere, atât Ungaria cât şi Rusia vor considera paşii făcuţi un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două state prietene.

Încurajaţi de documentul menţionat, revizioniştii unguri reiau provocator problema autonomiei Transilvaniei, revendicare separatistă lansată de Budapesta imediat după sfârşitul Primului Război Mondial”.

Operaţiunea „distrugerea României”

Şi căpătând o informaţie vitală în timp real de la şefii unui serviciu de intelligence italian, adică la momentul întâlnirii la nivel înalt de la începutul lunii decembrie 1989 de pe vasul „Gorki” la Malta, Victor Negulescu sugerează, la pag. 372 și 374 că, de la acest tête-a-tête a decurs şi decurge tot ce pune în pericol existenţa ca stat a României, de la revoluţie la pretenţiile revizionist horthyste ale Budapestei şi ameninţările fără perdea ale Kremlinului:

„Contrar opiniilor unor analişti politici români, crescuţi la şcolile unor agenţii de spionaj străine, pe agenda întâlnirii din Malta, situaţia din România a făcut obiectul unor ample discuţii. Împărtăşind planul propus de Gorbaciov, preşedintele american şi-a dat deschis acordul asupra angajării Kremlinului (KGB) în normalizarea situaţiei de la Bucureşti.

Aşa se ajunge ca, în decembrie 1989, românii în loc de flori şi aplauze să fie obligaţi să pună din nou mâna pe arme, plătind cu vieţile multora dintre ei gramul de democraţie ce avea să fie oferit…

Astfel, se intră în acea etapă obscură – la fel ca în alte etape istorice – a unei adevărate agresiuni informative cu scop de destabilizare politico-socială şi dezmembrarea teritoriului. Atacurile concentrice, interne şi externe, au fost organizate de cele mai puternice şi versate servicii secrete, inclusiv de cele aparţinând marilor democraţii occidentale, dispuse la o nouă crucificare a ţării pe altarul marilor interese.”

Operaţiunea „distrugerea României” este, pe diferite căi, în derulare şi cu ajutorul ignobil al„unei clase de politicieni uzurpatori […] singurii vinovaţi de actuala mizerie economico-socială în care se chinuie România”. Este o operaţiune combinată, de conivenţă, de underground politico-economic, între puseurile imperiale ale Moscovei şi Berlinului, bufeurile revizioniste ale Budapestei, nostalgiile coloniale al Occidentului euro-atlantic. Printre metodele de distrugere a României, cu sprijinul „coloanei a cincea” alcătuită din politicieni iscariotizaţi şi din „elitiştii” societăţii civile, cu aere infatuate de „directori de opinie”, se află manipularea prin intermediul „Overton window” („Fereastra Overton”), o extrem de subtilă şi nocivă „spălare de creiere” şi care îşi face efectul în societăţile tolerante, dar aduse în stare anomică, cum este şi cazul României.

Şi pe un asemenea background se acţionează, perseverent şi pervers, atacurile la unitatea naţională românească fiind implementate în varii forme, vizându-se, cu precădere,unitatea, suveranitatea şi „spaţiul de securitate” carpato-pontic, care, acum, constituie un important segment al frontierei sud-estice a NATO şi Uniunii Europene (ibid. pag. 365).

În ceea ce priveşte arhitectura statală a României, scenariile construite în cancelariile neprietene (amintesc câteva cu un grad înalt de realizare, şi unele, poate părea neverosimil, emană suflul ucigaş al „pactului Ribbentrop-Molotov” fiind exprimate, câteva, într-un limbaj grobian) au în cătare:

  • Crearea „Moldovei Mari”/Republica Federală Moldova, la teritoriul actual al Basarabiei fiind alipit teritoriul României dintre Prut, Carpaţi şi fosta graniţă cu Ţara Românească; elementul geopolitic de şantaj: autoderminarea Găgăuziei şi integrarea în Federaţia Rusă; acoperirea motivaţională în faţa opiniei publice mondiale: „expansionismul agresiv românesc pe Prut, pe Nistru…”; scopul: „distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale”.
  • Decuparea Transilvaniei din harta României şi alipirea ei la reînviata stafie a „Ungariei Mari”, fie pe cale militară, fie printr-un alt diktat al Marilor Puteri, dar nu oricum, ci – tupeu incalificabil – cu un rapt transcarpatic la est: judeţul Bacău. Iar unele declaraţii şi viziuni geopolitice belicoase maghiaro-americano-ruse vorbesc de la sine (săptămânalul parizian„Le Point” era convins încă din 1990 de existenţa a ceea ce numeşte cu sintagma „complotul bicefal sovieto-maghiar”).

Astfel, geostrategicianul militar american Trevor Nevitt Dupuy, decedat nu demult, era încredinţat că va avea loc un război pentru Transilvania; dintr-un studiu publicat la Belgrad:„Ungaria s-ar putea extinde cu Transilvania românească […] În compensaţie pentru teritoriul pierdut […] România ar putea obţine reîntregirea Moldovei, dar fără Transnistria şi judeţele date de Stalin Ucrainei”; „Vocea Rusiei”: „României i se pregăteşte un nou Diktat de la Viena”; Andrei Safonov, analist de la Tiraspol: „A venit momentul ca România să dispară de pe harta lumii”; Agenţia rusă de ştiri Regnum: „Este necesar un bloc antiromânesc a cărei politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale…

Dacă potaia românească va fi bolnavă, UE o va arunca afară, o va da pe mâna hingherilor sau, în cel mai bun caz, o va eutanasia”. (Aurel I. Rogojan, „Lumea”, anul XX, nr. 9 / 2014; anul XXI, nr. 7 / 2015).

  • Ameninţarea cu un diktat în favoarea Bulgariei care ar primi în dar Dobrogea românească până la gurile Dunării, Sofia râvnind-o încă de la 1878 încoace. Vladimir Putin, de altminteri, îi susţine această iluzie: nu demult, la un summit Rusia – Uniunea Europeană, a evocat ameninţător posibilitatea cedării Dobrogei Bulgariei „la pachet” cu satisfacerea revendicării Transilvaniei de către Budapesta.

Românii, de bună seamă, îşi mai aduc aminte de provocările înalţilor demnitari budapestaniSemien Zsolt şi Orbán Viktor, care bântuiesc prin Transilvania precum Vodă prin lobodă, Bucureştiul stând cu arma la picior, acompaniaţi de locotenenţii lor extremişti, liderii UMDR, ai Partidului Civic Maghiar, ai Consiliului Naţional Civic Maghiar, Consiliului Naţional Secuiesc şi Tökes Laszlo, care au ameninţat că recucerirea Ardealului s-ar putea produce cu forţă armată. România nu poate aştepta să fie asasinată fiindcă – este o naivitatea din partea ei – are în braţe dreptatea şi adevărul istoric. Pentru marii criminali ai istoriei nu au nicio valoare. Un tsunamii dă târcoale României, care deja este sub teroarea „ochiului de ciclon”.

România: stat-națiune, sau stat de sacrificiu?

Ce ripostă va da totuşi Bucureştiul? Deocamdată niciuna, atâta vreme cât trădarea – reiau – a căpuşat „clasa politică” băştinaşă.

Să fim cinstiţi cu noi înşine: ne autoamăgim că suntem o ţară de mare relevanţă geopolitică. Am putea fi, aici, în flancul sud-estic al NATO. Regret, nu suntem. Suntem, în fapt, un stat de sacrificiu. Am pierdut, pe „mâna moartă” a guvernanţilor, oportunitatea de a fi un stat structură de rezistenţă la sudul „ismului ponto-baltic”, aşa cum este Polonia – un exemplu strălucit – la capătul de nord. Au polonezii mai multă demnitate şi mai mult patriotism decât românii? Iată o întrebare la care palatele Puterii (ale Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului) ar trebui să reflecteze cu sinceritate şi responsabilitate. Autocritic. Fără să tragă de timp! Şi aşa s-a pierdut prea mult. Impardonabil de mult.

În teoria geopolitică – iar practica vieţii politice internaţionale a dovedit că aşa este – există o departajare/categorialitate bine definită a importanţei entităţilor statale: stat-naţiune; stat-federal; stat-autoproclamat; stat-marionetă; stat-satelit; stat-tampon.

Nu am să intru în teoretizarea acestor tipuri de stat, nu este tema acestui eseu, ci am să precizez că România este un stat-naţiune, care, şi la noi, dar şi în „lumea democratică”, tinde să fie anvelopat de statul de drept/al cetăţeanului. Şi care tip de stat asumăindependenţa, suveranitatea, unitatea. Dar este un adevăr că, funcţie de dispunerea geografică/geopolitică, de mărimea teritorială şi populaţională, şi de gradul de dezvoltare economică, unele state-naţiune pot fi supuse presiunii unor „plăci tectonice” (imperialiste) politico-militare, transformându-le în stat-satelit şi stat de sacrificiu, cum i s-a întâmplat României în al doilea Război Mondial şi după acesta, în cei 45 de ani de „democraţie populară/societate socialistă”. Dar i se întâmplă şi acum când, devenită stat-asociat/aderatla Uniunea Europeană, din vina corupţiei endemice, a trădărilor interesului naţional al celor ce au guvernat-o în „perioada de tranziţie” după revoluţia din 1989 – printre alte nenorociri numărându-se şi o premeditată „demobilizare” a armatei –, şi al incapacităţii guvernanţilor de a avea un solid şi predictibil, pe termen lung, „proiect de ţară”, a decăzut dramatic chiar în condiţia de colonie. De aici şi neputinţa de a-şi adjudeca statusul de stat-structură de rezistenţă (unii vorbesc de stat-pivot) în sud-estul Uniunii Europene, aşa cum a fost după Războiul de Independenţă (1877-1878) până la Primul Război Mondial, un deceniu după această mare conflagraţie (afirmarea economică şi internaţională a României Mari), şi încă un deceniu şi jumătate după „Declaraţia din aprilie” (1964) de independenţă politică faţă de „Big Brother” moscovit.

Provocările vizând destinul României nu se opresc aici. Vor mai veni odată cu numeroase schimbări de paradigme politice, sociale, militare pe întreg cuprinsul planetei Terra, cum ar fi impresionanta şi dramatica, acum în desfăşurare, nouă „migraţie a popoarelor” în căutarea „dreptului la fericire” sub soarele „nordului bogat” euro-atlantic.

Este pregătită România pentru aceste provocări? Acum, nu. Să nu mi se ceară soluţii. Nu eu sunt în măsură să le ofer. Ca istoric şi jurnalist am capacitatea să constat şi să lansez un disperat SOS. Şi, totuşi, am un răspuns generat de speranţă, de o imensă speranţă, pentru că am încredere încă, dacă nu neţărmurită, cu siguranţă revigorantă, în poporul român:numai prin forţa din lăuntru-i se poate salva, ca Fiinţă naţională şi Ţară, ridicându-se într-o autentică revoluţie de schimbare a destinului său îngenunchiat acum.

Secretul acestei revoluţii este îndemnul istoric din imnul naţional: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani, / Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă/ La care să se închine şi cruzii tăi duşmani…”. Şi din afară şi din lăuntru. Nu este o speranţă retorică. Zamolxieni, românii, sunt hărăziţi nemuririi în Vatra lor ancestrală.

Extras din lucrarea Destin românesc la răspântie neliniştită de milenii (Eseu despre scenarii şi primejdii asasine la un veac de la izbucnirea Marelui Război şi la şapte decenii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial)”, de Prof. univ. dr. George Coandă.