MANIFESTĂRI ALE EROSULUI în poemul Sarmis

Mihai-Eminescu-grafica-Mihai-Catruna

Prof. Dr. Const. MIU

Mai puțin cunoscut publicului larg, poemul Sarmis al lui Eminescu este axat pe manifestări ale erosului, în cadrul cuplului erotic.

Incepitul poemului oferă indicii spațio-temporale, într-o atmosferă nocturnă, ce pregătește apariția craiului Sarmis, însoțit de a lui mireasă.

Motivul somnului, corelat cu nocturnul, relevă minunea așteptată: ” Natura doarme dusă, tăriile în pace./ Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface/ O stea, apoi iar una ; pe ape diafane/ Își limpezesc în tremur pe rând a lor icoane./ Tot mai adânc domnește tăcerea înțeleaptă/ Se pare cum că noaptea minunea și-o așteaptă.”

În strofa a treia, atenția cititorilor este focalizată spre o insulă departe, care se ivește din valuri, sub lumina stelelor. Proporțiile sunt vădit hiperbolizate: ” Deodată luna-ncepe din ape să răsaie/ Și pân` la mal durează o cale de văpaie./ Pe-o repede-nmiire de unde o așterne/ Ea, fiica cea de aur a negurei eterne./ Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește/ Cresc valurile mării și țărmul negru crește/ Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri./ O insulă departe s-a fost ivind din valuri,/ Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,/
Sub blândul disc al lunii, stăpânitor de mare.”

Chiar dacă Sarmis (se crede a fi fost un rege zeificat al Geților) – „craiul tânăr din Geția cea veche” – este doar un pretext pentru expunerea unei povești de dragoste, reținem intenția poetului de a face referiri la manifestări ale unui sentiment ancestral – iubirea.

Cele două strofe care urmează – o lungă mărturisire a celui îndrăgostit – conturează portretul stilizat al miresei lui Sarmis, aceasta fiind „frumoasă ca o zână”. Rememorarea are la bază o acțiune iterativă: „- De câte ori, mă uit în ochii tăi, / Mi-aduc aminte ceasul când te-am văzut întăi.” Tânărul crai reține antinomia alb/ negru, în descrierea esențializată: ” Ca marmura de albă, cu mâni subțiri și reci, / Strângeai o mantă neagră pe sânul tău… ” Gesturile tinerei îl fac pe tânărul crai să înțeleagă faptul că aceasta prefera intimitatea: ” Nu voi uita cum tâmpla c-o mână netezind/ Și fața ta spre umăr în laturi întorcând,/ Știind că nimeni nu e în lume să te vadă „. Afirmația care urmează, formulată printr-o negație totală, scoate în evidență unicitatea acestei făpturi: „Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu” – s. n.  Starea de extaz care-l cuprinde pe cel care contemplă frumusețea feminină se datorează altor gesturi ale acestei ființe: ” Pluteai ca o ușoară crăiasă din povești./ Dintr-o zâmbire-n treacăt simții ce dulce ești!/ Cum mergeai, armonic și lin îți era pasul,/ Rămas în nemișcare m-a fost cuprins axtasul „. Imperfectul evocării (pluteai, mergeai), împreună cu sinecdoca („…armonic și lin ți-era pasul„) – s. n. – au menirea de a accentua unicitatea acestei ființe, de care craiul este îndrăgostit. Evocarea continuă în aceeași manieră superlativă, axată pe unicitatea acestei ființe nepământene. În acest sens, comparațiile de sorginte vegetală și superlativele stilistice sunt elocvente: „…ajuns-am să mîngîi chipul sfânt/ Al celei mai frumoase femei de pre pământ./ Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieși,/ O, fragedă ființă ca floarea de cireș!/ Cum s-a putut ca-n lume așa minuni să steie,/ Căci tu prea mult înger și prea puțin femeie!” – s. n.

Lungul monolog al tânărului crai get se încheie cu imposibilitatea dea a distinge între vis și realitate, ca și dorința ca dacă evocarea sa ține de tărâmul oniricului, ființa iubită să aibă puterea să-l păstreze pe acest tărâm: ” Și fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez./ Tu ești ? Tu ești aievea ? Sau poate că visez…/ Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept/ Și fă ca pe vecie să nu mă mai deștept ”

Crăiasa din povești este impresionată nu numai de statutul pe care i-l conferă craiul Sarmis, ci și de „comoara”  sa din suflet și, mai cu seamă, de felul pătimaș cum îi vorbește: ” Și cât de mult ridici tu, în gând pe-o biată roabă!/ Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă,/ Cu focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,/ De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.”

Specific scenariului erotic eminescian, la povestea de dragoste participă efectiv și afectiv o serie de elemente ale naturii, atât de sorginte astrală, cât și telurică: „Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace/ Și codri aiurează, – izvoarele-i albastre/ Șoptesc ele-n de ele de dragostele noastre./ Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,/ Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni” – s. n. Cerința de a se lăsa în voia sorții, spre limanul fericirii dezvăluie nevoia unei libertăți inerente idealului de fericire supremă, prin thanatos: „Cât ai putea departe lopețile să lepezi,/ Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi./ Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii,/ Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.”

Gestul din finalul poemului, făcut de crăiasă dezvăluie adevărata identitate a acesteia: roaba în iubire este protectoarea craiului: ” Ea mânile-amândouă le pune pe-al lui creștet”.