Holocaustul: gogoriţă diabolică. ÎNŞELĂCIUINEA SECOLULUI XX

Holocaustul gogorita diavoleasca

În mai multe articole de-ale mele şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în cîteva episoade ale ÎNŞELĂCIUINII SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, Justinian. Sunetul semnificat de litera nemţească ü – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iuden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şeineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt. De fapt, cuvîntul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvîntului „Jüden“, preluat în celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii, din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de  unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“;  în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu –ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“;  în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există varianta europeană şi biblică „evreu“, „hébreu“, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii nu prea au ajuns acolo, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria.

O altă dovadă irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin aproprierea cultului iudaic este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ebraică. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire europeană cu popoarele pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş, scrisă şi idish sauyiddish: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit U Kraina, însemnînd „la margine“) etc. Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat linkul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. NU, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar evreii alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan, unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – rus, polon, maghiar, german etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe limbaebraică, pe care ei, jidanii, ca descendenţi ai khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să-l reţineţi, că evreii autentici, de neam,sefarzii – care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşkenazi – le poartă o ură profundă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirulsefard, mai mic, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor!

Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal Marco Maximilian Katz, care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti  pentru depistarea antisemitismului, de cei de la „institutul Elie Wiesel“, care ne denigrează pe banii noştri, de cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvîntului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe evrei, pe evrei să-i denumim ca atare, evrei, iar pe jidani,jidani.

 

 

Clarificarea esenţială: jidanii nu sunt evrei

 

Dar, în cazul jidanilor, se impune o precizare importantă: jidanii nu sunt evrei de neam, adică nu sunt dintre cele 12 triburi de evrei originari din Palestina biblică, ci sunt urmaşii europenizaţi ai khazarilor – care sunt de origine turcică. Ei sunt „Al 13-lea trib“, cum i-a indicat, corect istoric şi etnic,Arthur Koestler – jidan şi el, deci  descendent khazar, după cum şi recunoaşte – în cartea sa omonimă (cf. THE THIRTEENTH TRIBE. The Khazar Empire and ist Heritage, 1976; vezi şi trad. rom., Al treisprezecelea trib: KHAZARII. Editura Nagard, 1987)! (Nu este exclus ca să fi fost „sinucis“ din cauza acestei cărţi, care, în fond, denunţă intenţia perfidă a jidanilor de a se da drept „evrei“). Conducătorul khazarilor, un anume Bulan, le-a impus – „probabil în 740“, scrie Koestler – adoptarea cultul iudaic în varianta talmudică de atunci (după ce adoptaseră, într-o etapă anterioară, cultul iudaic biblic), ei devenind, astfel, viitorii „Das Jüden“ – adică jidani europenizaţi care au parazitat cultul mozaic. Între evreii autentici, de neam din Palestina, şi jidani există o luptă surdă şi absconsă, care abia recent a fost exteriorizată de Neturei Karta (cf. www.nkusa.org), organizaţia evreilor autentici, fundamentalişti, care, la manifestările lor organizate cu predilecţie în S.U.A. şi Canada, etalează sloganuri ca acesta „JUDAISM REJECT ZIONISM“ şi ard sistematic drapelul statului Israel (cf.http://www.nkusa.org/activities/demonstrations/israeliflag.cfm).

Prin înfiinţarea sionismului, s-a început propaganda pentru emigrarea jidanilor în „patria“ lor, Palestina, deşi Palestina nu fusese niciodată patria lor. După Primul Război Mondial, această migrare s-a accentuat, deşi Imperiul Britanic s-a opus cît a putut, fiindcă şi conducerea sa era manevrată de jidani, după cum o demonstrează confecţionarea Declaraţiei Balfour! Benjamin Freedman, în celebrul său discurs din 1961, a relevat cum au fost păcăliţi europenii, în principal britanicii, prin „Declaraţia Balfour“, făcută la presiunea jidanilor din Marea Britanie, de a li se promite înfiinţarea unui stat jidănesc în Palestina (cf. „De ce au ajuns germanii să-i omoare pe evrei… Cine a declanşat şi la ce au folosit războaiele mondiale“). După 1948, prin înfiinţarea statului Israel, migrarea, „alia“-rea, adicăafluirea jidanilor din toată lumea în Palestina – care a fost desfiinţată şi transformată în statul etnic şi rasist Israel – şi, concomitent, alungarea palestinienilor de pe pămînturile lor străbune au devenit „politică de stat“ pentru conducerea Israelului. Întemeietorul statului Israel, David Ben Gurion, a fost supranumit „marele epurator“ tocmai din cauza represaliilor comise contra autohtonilor palestinieni cu scopul de a-i alunga; pe cei pe care nu i-au putut alunga, i-au îngrădit cu ziduri de beton înalte de peste 10 metri! Trebuie să atragem atenţia că, practic, Palestina a fost cucerită de jidani, căci toţi oamenii politici şi militari ai Israelului nu sunt evrei, ci jidani, adică provin dintre sioniştii descendenţi ai khazarilor europeni, numiţi şi ashkenazi – spre deosebire de evreii adevăraţi, din Palestina, numiţi sefarzi! Acesta este motivul fariseic pentru care jidanii din România (ca şi din alte părţi, de altfel) declară că se simt „jigniţi“ cînd sunt denumiţi, corect ştiinţific şi istoric, „jidani“ şi vor să fie denumiţi exclusiv „evrei“: fiindcă vor să ascundă faptul că nu sunt evrei de neam, ci nişte hoţi de neam turcic, care şi-au apropriat – într-o exprimare neacademică, au furat – sau, zis mai frust, au parazitat identitatea religioasă a evreilor din Palestina, dar vor să păcălească lumea, ca să fie consideraţi evrei autentici! De atunci, jidanii, ca o plantă agăţătoare care se urcă pe trunchiul unui copac şi îi suge seva, s-au insinuat în cultura altor popoare şi, apoi, au declarat ritos că au contribuit la dezvoltarea acelei culturi şi, apoi, extrapolînd situaţia, că au, ei înşişi, o „cultură tradiţională“. De altfel, în acest sens, A. Koestler este nevoit să recunoască: „Realizările filozofice, ştiinţifice şi artistice individuale ale unora sau altora dintre evrei constau în contribuţii la cultura naţiunilor-gazdă; ele nu reprezintă o moştenire culturală“ (op. cit., pag. 235). Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte România este furtul melodiei populare „Cucuruz cu frunza-n sus“, pe care a înregistrat-o compozitorul Guilelm Şorban, tatăl lui Raoul Şorban – protector a jidanilor –, melodie pe care jidanii, dîndu-i un ritmandante majestuoso, au transformat-o în imn naţional al Israelului! Între timp, nu s-au rezumat numai la „Cucuruz cu frunza-n sus“, ci au furat aproape toată România, sau, cum spune diplomatic Shimon Peres, „am cumpărat România“.

„Unul dintre cei mai radicali promotori ai ipotezei despre originile khazare ale evreimii este A. N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv. În cartea sa, Khazaria, publicată în ebraică, în 1944, (…) Poliak scrie că realităţile impun «un nou mod de abordare atît a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cît şi a întrebării cît de departe putem merge în considerarea acestei evreimi (khazare) drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală… Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele unite şi înalte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale». Dacă aşa stau lucrurile, ar însemna că strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz (…); deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob [s. n., V.I.Z.]. Dacă se va dovedi că acesta este adevărul, atunci termenul de «antisemitism» ar deveni fără noimă, s-ar goli de conţinut, s-ar baza pe o concepţie împărtăşită atît de călăi, cît şi de victimele lor. Povestea Imperiului khazar, aşa cum se dezvăluie încetul cu încetul din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a pus-o vreodată la cale istoria“ (A. Koestler, op. cit., Ediţia Nagard, pag. 15).

În episodul „Înşelăciunea secolului XX (46)“ am precizat, în notele mele, citîndu-l pe Arthur Koestler, că, în imensa lor majoritate, cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi jidanii, îndeosebi după anul 1900, prin ideologia sionistă, au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. Deci, pe scurt, istoria acestor barbari, khazarii, travestiţi în popor biblic, relevă temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii“ de azi, adică jidanii, nu sunt evreii semiţi, biblici (vezi şi Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13).

În concluzie, cuvîntul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi istoric, care indică o anumită arie geografică, iniţială, de atestare istorică a existenţei jidanilor – situată la nordul şi nord-estul Mării Caspice – şi  o anumită origine etnică turcică a poporului respectiv, khazarii. De aceea, nu are nimic peiorativ în el, cum pretind lichelele din Academia Română, care le cîntă în strună jidanilor tocmai pentru ca ei, jidanii, să îşi mascheze originea ne-evreiască, dar cu scopul de a se da drept evrei, căci, ca evrei, au un pedigri biblic, dar transformat într-unul rasist, de „popor ales“.

Remarcabil este faptul că, în rîndul contestatorilor „Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu neruşinare incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Leon Poliakov, Efraim Zuroff, Marco K. Katz, Radu Ioanid şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu Solomovici, Aurel Vainer, Andrei Marga şi „escrocul politic“ Răzvan Theodorescu, se înregimentează şi revizionişti evrei sau chiar jidani, dar cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman Finkelstein – cu deja faimoasa lui carteINDUSTRIA HOLOCAUSTULUI –, ca Noam Chomsky, Israel Shahak sau Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin cunoscut în România ca negaţionist vehement şi perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi»“ – afirmaţie din cauza căreia a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot (cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer)! Fireşte, toţi aceşti negaţionişti evrei (sau, poate, doar jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, neevrei – cum e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert Butz, sau cei care au fost bătuţi sau băgaţi la închisoare, ca Ernst Zündel, Jürgen Graf, Roger Garaudy, Paul Rassinier,Robert Faurisson ş.a. 

Aria calomniei valorificată de jidani

Paul Joseph Goebbels a fost Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist din anul 1933 până în 1945 şi, pentru o zi, chiar Cancelarul Germaniei. Din zvon public şi, îndeosebi, de presă, i se atribuie lui Goebbels afirmaţia cum că „dacă repeţi o minciună de o mie de ori, atunci ea sfîrşeşte prin a fi crezută“. (Recent, pe un site de comentarii, un postac i-a atribuit-o lui Stalin). Şi că, deci, aceasta ar fi esenţa mincinoasă, demagogică a propagandei hitleriste. Nu am avut acces la vreo scriere a lui Goebbels, dar, după cum au decurs lucrurile în timpul infamului Proces de la Nürnberg şi după aceea, s-a obişnuit să se pună în cîrca liderilor Germaniei hitleriste cît mai multe fapte şi idei degradante, pentru a-i sataniza şi a le „umfla banii“ urmaşilor germanilor trăitori în etapa interbelică. Evident, promotorii acestei deşănţate propagande antigermane au fost profitorii ei, liderii organizaţiilor sioniste sau pionii lor, ca escrocii internaţionali Elie Wiesel, Radu Ioanid, Marcel Shafir şi alţii asemenea lor.

După absolvirea facultăţii de filosofie, în 1972, am fost repartizat la Întreprinderea de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti (I.C.T.B. – fosta APACA), deoarece conducerea acesteia ceruse Ministerului Învăţămîntului un sociolog şi am fost încadrat la Atelierul de cercetare şi proiectare a îmbrăcămintei (A.C.P.I.), fiindcă doar acolo puteam face muncă de cercetare sociologică. Aici am întîlnit o atmosferă autentic stalinistă – profund opusă liberalismului din Facultatea de filozofie – şi, mai ales, am remarcat rapid că I.C.T.B. era un fel de sinagogă laică: toţi şefii erau jidani – de la şeful de echipă pînă la şeful cel mare, faimosul director general „Iuju“, adică Leon Iosif Steinbach, membru perpetuu în C.C. al P.C.R. şi în Marea Adunare Naţională (M.A.N.), adjunct al ministrului Industriei Uşoare şi, după 1990, vicepreşedinte al Congresului Mondial Evreiesc etc. Desigur, printre aceştia se mai strecurau şi cîţiva şefi români, dar îi numărai pe degetele de la mîini. Atelierul nostru colabora cu Atelierul de antropometrie, condus, fireşte, de un inginer „evreu“, care, uneori, ne făcea cîte-o vizită „de lucru“. Vorbind despre istorie şi alte asemenea, acest evreu cumsecade ne-a mărturisit cum se realiza propaganda politică în presă între anii 1945-1955: „Unii ziarişti, ca să se dea mari şi să-şi impună ideile fără să aibă nimeni curajul să-i contrazică, îşi împănau articolele cu numeroase citate din Marx şi Engels. Fiindcă devenise o modalitate sufocantă de a-l cita îndeosebi pe Marx, ulterior s-au găsit unii de la cenzură să verifice respectivele citate şi au descoperit, neplăcut surprinşi, că în lucrările lui Marx nu existau frazele cu care-şi împopoţonau ei articolele!“ L-am întrebat, foarte mirat: „Chiar aşa?! Cum era posibil? Şi ce au păţit farsorii în cauză?“ Nu păţiseră nimic, fiindcă asemenea fapte se muşamalizau discret, ca să nu se compromită „ideologia“ regimului „democrat popular“. Pe de altă parte, mai mult ca sigur că ziariştii panglicari erau tot jidani, chiar dacă toţi îşi luaseră nume de români – aşa cum ne asigură inclusiv fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (cf. Lavinia Betea, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I SE SPUNEA MACHIAVELLI. Editura Adevărul, 2011, pag. 21-24).

Privită prin această practică jidănească, nu este exclus ca afirmaţia atribuită lui Goebbels să fie o scorneală a propagandei sioniste, tot aşa cum ziariştii jidani din România îl „citau“ pe Marx fără să-l fi citit, născocind fraze „din opera lui Marx“ spre a-şi impune ideologia „marxistă“ şi, implicit, putereajüden-stalinistă. Şi chiar dacă fraza atribuită lui Goebbels i-ar aparţine, e posibil ca ea să fi fost o concluzie pe care el a tras-o tocmai din observarea practicii propagandei sioniste, care îşi făcuse o axiomă din repetarea insistentă a unor minciuni spre a fi impuse în conştiinţa publică naţională sau internaţională cu mult înaintea lui Goebbels.

Exemplul irefutabil al unei minciuni repetate de mii de ori spre a fi impuse opiniei publice internaţionale este marea escrocherie a holocaustului celor 6.000.000 de evrei, care, chipurile, ar fi fost lichidaţi de nazişti şi de alţii în Al Doilea Război Mondial. Scopul escrocheriei: extorcarea de bani a ţărilor incriminate că ar fi fost vinovate de holocaustul jidanilor. De aceea, cum relevă, cu profundă ironie, Norman Finkelstein, inclusiv în cartea TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), pretinsul holocaust „unic“ al evreilor a fost transformat într-un autentic holocash. 

Gogoriţa diabolică a „holocaustului“

Gogoriţa „holocaustului celor 6.000.000“, impusă tot mai vehement după Procesul de la Nürnberg – început în 1946 şi supranumit „al învingătorilor“ tocmai pentru a-i sublinia părtinirea, injustiţia dovedită în timpul deliberărilor şi în pronunţarea sentinţelor –, fusese scoasă din pălărie de către rabinii sionişti încă de pe la 1900 – deci cu circa o jumătate de secol înainte să înceapă mult invocatul Proces de la Nürnberg. Unul dintre aceşti rabini a fost însuşi Stephen S. Wise, care avea să ajungă preşedintele Congresului American Jidănesc şi, totodată, preşedintele Congresului Mondial Jidănesc [cf. episodul „Înşelăciunea secolului XX (14)“]. Ca atare, a devenit un lobby-ist cu un rol extrem de important în migrarea jidanilor din Polonia în S.U.A. ca pretinşi „refugiaţi“ spre a beneficia de intrarea liberă în S.U.A. şi de substanţialele subvenţii aferente ca „ajutoare de instalare“ – migrare denunţată ca ilegală în „Raportul“ său de consilierul Senatului S.U.A., George Meader, „Raport“ care, a fost, „însă, îngropat în urma «formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia». Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului“ [cf. episodul „Înşelăciunea secolului XX (37)“]. A fost muşamalizat în stil „democratic“ american, aşa cum avea să fie muşamalizat, peste circa două decenii, atacul criminal al aviaţiei izraelite asupra navei LIBERTY, din 8 iunie 1967, aviaţie care trăsese şi asupra marinarilor aflaţi în apă sau în bărcile de salvare! Adică piloţii izraelieni erau, efectiv, asasinii americanilor care le dădeau imense ajutoare în bani şi în armament de ultimă oră! Guvernul Israelului a zis „Pardon, scuzaţi, bonsoar! Am confundat nava LIBERTY cu un cargou egiptean care transporta cai“, iar guvernul S.U.A. a tăcut mîlc. James Bamford s-a documentat 20 de ani şi, apoi, a scris carteaTHE PUZZLE PALACE, în care descrie atacarea criminală a navei LIBERTY de către prietenii izraelieni. După încă 20 de ani de documentare pe aceeaşi temă, a mai publicat cartea BODY of SECRET, în care a dezvăluit că, în timpul torpilării navei-spion LIBERTY de către aviaţia militară a Israelului, un avion american AWACS a înregistrat toate convorbirile radiofonice ale conducerii Armatei Israelului, convorbiri din care reieşea clar că izraelienii cunoşteau sigur rolul navei-spion LIBERTY şi au bombardat-o deliberat, ca să nu se afle cum duc izraelienii războiul şi, în special, că atacaseră, tot deliberat, o coloană a trupelor O.N.U., provocîndu-le, tot „din greşeală“, mari pierderi. Chestia cu „cargoul egiptean care transporta cai“ era, fireşte, doar praf în ochii proştilor din guvernul american. Guvernul S.U.A. a aflat în timp real, din transmisiile imediate ale avionului de supraveghere AWACS, ce crime comite armata Israelului contra navei LIBERTY, precum şi a altora, dar s-a făcut că nu a aflat niciodată. De ce acoperă conducerea S.U.A. asasinarea cetăţenilor săi de către Israel?! Iată un motiv, dintre multe altele: încă de la prima sa întîlnire cu Ben Gurion, la Hotel Waldorf Astoria din New York, în primăvara anului 1961, preşedintele John F. Kennedy îi spune: „Ştiu că am fost ales graţie voturilor evreilor americani. Le datorez alegerea mea. Spuneţi-mi ce trebuie să fac pentru poporul evreu“ (Edward Tivnan, The Lobby: Jewish political power and American foreign policy, Ed. Simon and Shuster, 1987, pag. 56).

Rămăşiţele echipajul navei-spion LIBERTY – unii dintre ei mutilaţi grav, iar alţii rămaşi definitiv în spitalele de nebuni! – protestează şi azi, după cinci decenii, contra atacării lor criminale de către prietenii izraelieni, dar guvernul S.U.A. tace la fel de mîlc, fiindcă, pe de o parte, e vorba de un secret de stat, iar, pe de altă parte, guvernul S.U.A. este condus de jidani, cum spusese, încă în 1961, Benjamin Freedman, şi cum susţin, şi acum, John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt în cartea lorLobby-ul izraelian şi politica externă a Statelor Unite (Editura Antet, 2008).

Dar propaganda acerbă şi dezagreabilă privind pretinsul holocaust suferit de jidanii europeni din cauza fasciştilor în etapa interbelică şi în vremea ultimului război mondial a provocat un efect de bumerang: reacţia celor incriminaţi şi aflaţi în legitimă apărare. În mod firesc, reacţia lor a dus la descoperirea – după septembrie 2003, cînd Arthur Robert Butz şi-a tipărit ultima ediţie a celebrei sale cărţi THE HOAX OF THE TWENTIETH CENTURY. The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry (MISTIFICAREA SECOLULUI XX. Pledoaria contra presupusei exterminări a jidănimii europene) – descoperirea, ziceam, a adevărului că pretinsul holocaust „unic“ din Al Doilea Război Mondial clamat incontinent fusese născocit cu circa un SECOL ÎNAINTE (!) să se fi produs în „realitate“ – „realitate“ care este, şi ea, contrafăcută. Iterarea continuă – exact cum preconiza Goebbels – a fost comisă de către sionişti în mii de articole, cărţi şi filme hoollywood-iene, ca în absolut falsul film Auschwitz sau precum în tezistele filme ale lui Steven Spielberg München(Münich), Lista lui Schindler şi, îndeosebi, The Last Days. Despre acesta ultimul, Eric Hunt a făcut filmul The Last Days Steven Spielberg Documentary Hoax (Ultimele zile ale Documentarului mincinos al lui Steven Spielberg, prin care anunţa documentarul săuextins, The Last Days of the Big Lie – Ultimele zile ale marii minciuni, în care, desigur, demolează filmul lui Spielberg, The Last Days.

Într-adevăr, ca justificată reacţie de apărare, a apărut, la început firav, cam după 1960, apoi tot mai viguros, curentul istoric numit „revizionist“, care contestă realitatea holocaustului şi, implicit, numărul rotund şi exact – nici mai mult, nici mai puţin – de 6.000.000 de evrei omorîţi în aşa-zisele lagăre de „exterminare“ naziste prin camere de gazare, camioane de gazare, crematorii şi alte asemenea snoave de tip horror, introduse în literatura holocaustică de grafomani ca impostorul Elie Wiesel şi alţii aidoma lui. Debutul revizionismului l-a făcut, în 1950, istoricul Paul Rassinier, fostdeţinut în lagărul de la Buchenwald, prin cartea Le Mensonge d’Ulysse, continuînd cu Ulysse trahi par les Siens, Le véritable Procès Eichmann, Le Drame des Juifs européens etc.

Fantasmagoria „camerelor de gazare“, diseminată cu deşănţare de escrocheria holocau$tică a determinat opinia publică occidentală să ceară anchete şi expertize care să ateste existenţa lor reală şi nu să se rămînă la nivelul declaraţiilor şi mărturiilor teatrale, una mai fantastică şi mai aberantă decît alta. Între 1988 şi 1995, trei rapoarte de expertiză tehnică au spulberat definitiv născocirea camerelor de gazare de la Auschwitz: 1) expertiza tehnică semnată de inginerul-arhitect Fred Leuchter, american, constructor de camere de gazare în faimoasele închisori din Statele Unite; 2) contraexpertiza poloneză, sub egida Universităţii din Cracovia; 3) contra-contraexpertiza chimistului german Germar Rudolf, doctor al Institutului Max Plank din Stuttgart (vezi The Rudolf Report: Expert Report on Chemical and Technical Aspects (Holocaust Handbooks Series, 2)). Concluzia comună a acestor trei expertize tehnice: clădirile şi instalaţiile actuale de la Auschwitz, prezentate drept camere de gazare, care ar fi servit la gazarea industrială a milioane şi milioane de oameni, s-au dovedit incompatibile din punct de vedere tehnic cu o astfel de destinaţie. Dar popularizarea acestor constatări a fost boicotată de organizaţiile angajate în menţinerea şi exacerbarea propagandei holocaustice. Mai mult, Germar Rudolf a fost anchetat, arestat şi băgat la puşcărie. Fred Leuchter a fost, la fel, hăituit de vectorii sionişti ai holocaustului – în special de către  Anti-Defamation League, înfiinţată în 1913 de loja masonică The Independent Order of B’nai B’rith, considerată de F.B.I. a doua organizaţie teroristă din S.U.A. şi pe care, în 2013, a investigat-o pentru spionaj –, iar firma lui de construcţie a fost boicotată, ca în anii de după 1933, de aceleaşi organizaţii şi aproape falimentată.

Mergînd pe urmele „revizioniştilor“, unii au adîncit cercetările şi au ajuns la concluzia etalată în cele de mai jos: gogoriţa „Holocaustului“ – cu H mare – împănat cu făcătura celor „şase milioane“ de jidani pe cale de a fi exterminaţi se lansase încă din 1900. Ulterior, s-au mai descoperit şi alte apariţii ale acestor două expresii terifiante, dar absolut false! Astfel, un împătimit al căutării adevărului a făcut o listă cu citate referitoare la cuvîntul „holocaust“ şi la numărul „6.000.000“, postată la 7 octombrie 2011, sub chiar titlul „6.000.000“.

Urmărind această enumerare, un „alt însetat după dreptate“ – cum se spune în a 4-a Fericire a lui Iisus Hristos (Matei, 5, 6) – a publicat articolul 140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început! Aceste texte explicative sunt extrase din cartea lui Don Heddeshmeier The First Holocaust, tipărită în S.U.A., la Chicago, în octombrie 2003.

Don Heddesheimer: THE FIRST HOLOCAUST

— Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims

During And After World War One

PRIMUL HOLOCAUST. Campaniile evreieşti de strîngere de fonduri în numele Holocaustului, în timpul şi după Primul Război Mondial

Cartea PRIMUL HOLOCAUST cuprinde o uimitoare colecţie de decupaje şi articole de propagandă de la sfîrşitul secolului al 19-lea şi pînă în 1945, în care se susţine – de 50 de ani! – iminenţasuferinţelor şi exterminărilor la care vor fi supuşi evreii din Europa. Din aceste articole aflăm că evreii au invocat de zeci, de sute de ori, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, că numărul 6.000.000 – din punct de vedere cabalistic – reprezintă numărul evreilor care vor fi distruşi şi vor muri în nenumăratele conflicte din Europa şi Rusia, după interpretarea – evident, fantasmagorică şi tendenţioasă – a unor rabini.

Cei mai mulţi cred că aproximativ „şase milioane“ de evrei au fost ucişi de Germania Naţional-Socialistă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, în cursul evenimentelor care au fost denumite – de către perfida propagandă sionistă – „Holocaust“ sau, mai recent, „Shoah“. Dar de cînd ştim noi, opinia publică, despre acest număr, „şase milioane“? Cel mai răspîndit răspuns este că numărul de „şase milioane“ s-a stabilit după cel de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul Procesului de la Nürnberg. Deşi este adevărat faptul că numărul de şase milioane este numărul care reprezintă fără nici un fel de tăgadă adevărul – aşa cum a susţinut Tribunalul de la Nürnberg –, cifra aceasta este mult mai veche, după cum dezvăluie, în cartea sa, Don Heddesheimer.

De exemplu, declaraţia „Şase milioane de evrei în Polonia şi Rusia ameninţaţi de un holocaust iminent“ a apărut pe anumite surse, cum ar fi The New York Times, încă în anul 1919!

Documentele de după Primul Război Mondial cuprinse în cartea Primul Holocaust a lui Don Heddesheimer conţineau idei propagandistice potrivit cărora jidanii din Europa de Est erau pe calede a fi anihilaţi, invocîndu-se cuvinte cu care suntem obişnuiţi, deja, astăzi, cum ar fi „exterminare“, „holocaust“, dar şi numărul de acum faimos şi aproape magic de „şase milioane“. Aici găsim detalii referitoare la cum acţiona propaganda în epoca de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial pentru a crea agitaţie cu privire la drepturile minorităţilor jidăneşti din Polonia şi la sionism şi bolşevism în Polonia şi Rusia. Astfel s-a demonstrat cum, prin acţiunile fundaţiilor jidăneşti de strîngere de fonduri din America, s-au acumulat sume imense de bani în numele hrănirii evreilor polonezi şi ruşi, sume canalizate, apoi, către acţiunile sioniştilor şi comuniştilor – inclusiv bănci, sindicate şi kibuţuri –, dar niciodată către evreii care, realmente, ar fi fost înfometaţi.

Cartea PRIMUL HOLOCAUSTinclude şi mărturii ale unor diplomaţi şi ataşaţi militari americani, staţionaţi în Polonia şi Rusia, care contrazic plîngerile jidanilor cu privire la persecuţii în etapa dintre cele două războaie mondiale. Această carte reflectă înşelăciunea deliberată indusă de campanile sioniste şi de mass media – cu mult înainte ca Hitler să devină Cancelar al Germaniei în 1933 –, campanii care urmăreau să atragă simpatia publicului şi suportul financiar pentru ambiţiile politice ale jidanilor, cum ar fi sionismul şi comunismul.

Invocarea în mod obsesiv şi insistent a mitului cabalistic potrivit căruia „6.000.000 de evrei vor muri“, care circula frecvent, în presa occidentală, îndeosebi britanică şi americană – cu cel puţin patru decenii înaintea evenimentelor din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial –, a determinat şi a indus ideea că 6.000.000 de evrei au pierit, efectiv, în anii 1939-1945, aşa cum au susţinut jidanii. A fost, de la început,  o fantasmagorie şi este la fel şi acum!

Primul Holocaust de Don Heddesheimer este o lucrare critică asupra încercărilor continue ale jidanilor de a invoca cifra magică de „6.000.000“ şi cuvîntul „Holocaust“ înainte şi după Primul Război Mondial. Desigur, aceşti propagandişti inteligenţi şi-au realizat obiectivul de stabilire a mitului „holocaustului evreiesc“ în conştiinţa publică după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. În mare parte din cauza filmelor de ficţiune de la Hollywood, precum Lista lui Schindlera celebrului Steven Spielberg, dar şi a pletorei de cărţi dedicate propagandei holocaustice.

Aşa cum este documentat în cartea PRIMUL HOLOCAUST, sioniştii au încercat isteric să demonstreze că şase milioane de evrei erau morţi, pe moarte sau în mare pericol în Europa sau Rusia încă de pe la anul 1800. Oricînd existau tulburări în Europa, deşi dezordinea era adesea provocată de jidani, personalităţi proeminente sioniste şi organe de presă la nivel mondial controlate de jidani au lansat tot felul de poveşti false pentru a determina oamenii să se simtă întristaţi şi să doneze bani asociaţiilor caritabile jidăneşti.

Se pare că această cifra mitică de 6.000.000, de mult timp discreditată de revizionişti, vine de la un mit religios al Talmudului evreiesc, care spune că „vă veţi întoarce fără şase milioane“ sau „te vei întoarce în ţara lui Israel cu şase milioane mai puţini“ şi, desigur, cel de-Al Doilea Război Mondial a favorizat apariţia statului modern Israel, care a fost înfiinţat în 1948. Jidanii şi-au scuzat adesea genocidul sistematic contra palestinienilor şi furtul teritoriilor palestiniene prin menţionarea aşa-numitului Holocaust din cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care orice cercetător serios şi gânditor critic ştie, deja, că este o fraudă de proporţii colosale. Sioniştii au o influenţă atît de mare încît au transformat o profeţie delirantă jidănească în „fapt istoric“.

Marea minciună a sionismului

Alţi truditori anonimi, dar dornici să aducă la cunoştinţa opiniei publice româneşti adevărul – mascat cu grijă de propaganda sionistă cu concursul complice al autorităţilor – au postat pe Internet traducerea articolului „140 Occurrences Of The Word Holocaust & The Number 6,000,000 Before The Nuremberg Trials Began: 140 de apariţii ale cuvîntului Holocaust şi ale numărului 6.000.000 înainte ca Procesul de la Nuremberg să fi început“ sub titlul Marea minciună a sionismului.

Originile istorice şi biblice ale numărului „şase milioane“

Profeţiile jidăneşti din Tora (aşa cum a fost ea compilată de rabinii de după secolul al VIII-lea) pretind că 6 milioane de evrei trebuie să „dispară“ înainte ca statul Israel să fie format. „Vă veţi întoarce fără şase milioane“. De aceea, în The Seventh Million: The Israelis and the Holocaust, Tom Segev, un istoric izraelian, a declarat că „6 milioane“ este o încercare de a transforma povestea Holocaustului în religie de stat. Cele şase milioane de jidani, conform profeţiei, trebuie să dispară în „cuptoare de ardere“. „După modelul promisiunii divine conţinute în Biblie, Genocidul este un element de justificare ideologică pentru crearea statului Israel“ (Tom Segev, Le septième million, Ed. Liana Levi, 1993, pag. 558). Ca o chestiune de fapt, Robert B. Goldmann scrie: „…Fără Holocaust nu ar fi nici un stat evreu“. O simplă consecinţă: avînd în vedere cele şase milioane de „evrei“ „gazaţi“ la Auschwitz, care au sfîrşit în „cuptoare de ardere“, prin urmare profeţiile s-au „împlinit“ şi Israelul poate deveni un „stat legitim“. Argumente suplimentare pentru teza „Statul Israel – consecinţa vindicativă a Holocaustului, dar şi stat teocratic condus de atei“ aduce Roger Garaudy în cărţile sale, îndeosebi în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene (Editura Fronde, 1998, pag. 5, 125-140; vezi şi Les Mithes fondateurs de la politique israelienne).

În ceea ce priveşte numărul „şase milioane“, trebuie să ştiţi următoarele: în textul ebraic al profeţiilor Tora se poate citi „te vei întoarce“. În text, litera „V“ sau „VAU“ este absentă, deoarece ebraica nu are nici un număr; litera „V“ înseamnă numărul 6. Ben Weintraub, un om de ştiinţă religios, a învăţat de la rabini că sensul literei lipsă înseamnă că numărul este „6 milioane“. Nu vi se pare cam abracadabrantă interpretarea?! Ei bine, pe această aberaţie se întemeiază dogma celor „şase milioane“!

Principiul dominoului în demolarea făcăturii „Holocaustului“

Din 1976, cînd  a fost prima ediţie a cărţii sale, pînă în la ultima ediţie, completată, din septembrie 2003, Arthur Robert Butz, evident, nu cunoscuse cartea lui Don Heddesheimer referitoare la colecţia de articole de presă din anii 1900-1939. De aceea, el s-a bazat, în demonstrarea falsităţii propagandei holocau$tic€, pe demolarea prezentării cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, prezentare făcută, pe ultima sută, inclusiv de Steven Spielberg în filmul său, pe urmele multor cărţi pe cît de false, pe atît de apologetice pe această temă. Arthur Robert Butz se bazează pe cunoscutul zis „principiu al dominoului“. A plecat de la premisa că, dacă demonstrează făcătura cazului Auschwitz ca lagăr de exterminare, atunci demonstrează fantasmagoria întregii propagande a holocaustului. Şi demonstraţia i-a reuşit cu succes, întrucît, în documentarea sa riguroasă, a analizat inclusiv celelalte lagăre de muncă, de tranzit sau de tratament; de acest ultim tip fusese Birkenau, supranumit, în mod întemeiat, „lagărul morţii“ deoarece, acolo fiind o mare concentrare de bolnavi şi bătrîni care erau trataţi ca să trăiască, era normal să se înregistreze cel mai mare număr de decese. Dar toate lagărele de concentrare aveau spitale şi îi tratau pe cei internaţi ca să rămînă în viaţă şi să muncească. Aşa cum arată Butz, conducătorii Germaniei nu aveau nici un interes să îi extermine deliberat pe internaţi – indiferent că erau jidani, ţigani, ruşi sau de alte naţii –, fiindcă aveau imperioasă nevoie de forţă de muncă, elita bărbaţilor germani murind pe cele două fronturi pe care Hitler fusese nevoit să le deschidă. În susţinerea demonstraţiei lui Arthur Butz vine şi expunerea lui Elie Wiesel, din fabulaţia sa Noaptea. Revista Romanian Historical Studies îi face portretul în aqua forte: „Dar ura asta nestinsă pentru întregul popor german din adâncurile preistoriei şi până dincolo de sfârşitul veacurilor nu l-a împiedicat pe Elie Wiesel – atunci când se afla internat la spital la Birkenau, în Ianuarie 1945, din cauză că avea o infecţie la un picior, unde tatăl său îi ţinea tovărăşie până la însănătoşire –, la apropierea trupelor sovietice, să prefere să se retragă în Germania împreună cu trupele naziste. Wiesel tatăl şi fiul au analizat bine situaţia şi au cerut să însoţească trupele germane în retragere, în loc să-i aştepte pe eliberatori (Night, p. 93; Noaptea, pag. 90)“. Scena este reamintită de Elie Wiesel în porcăria sa de memorii, All Rivers Run to the Sea, traduse sub titlul Toate fluviile curg în mare (Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, pag. 92). Deci, nemţii i-au tratat pe el şi pe tatăl lui (le-au dat şi cafele!) pînă în ultima clipă de control al lagărului Birkenau – despre care, amintesc, Arthur Butz scrie că era supranumit, întemeiat, „lagărul morţii“, şi, culmea, aceştia doi – Wiesel tatăl şi nătîngul său fiu, Elie – au scăpat vii din lagăr, trataţi de nemţi, şi au ales să de retragă cu odioşii lor temniceri, naziştii, decît să rămînă să fie „eliberaţi“ de către Armata Roşie „eliberatoare“. O altă dovadă de „recunoştinţă“, „tipic jidănească“ – spre a folosi expresia ironică a lui Marx –, este faptul că maică-sa, atunci când „Sighetul a redevenitMarmorossziget“ (adică după Diktatul de la Viena!), „era şi ea mulţumită de schimbarea noastră de naţionalitate. Pentru ea era un fel de întoarcere la copilărie şi trebuia să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta“ (sic), consemnează el în Toate fluviile… (pag. 33). Adică, pentru intrarea horthyştilor în Ardeal, toanta de mă-sa era mulţumită [cf. Paul Goma are dreptate! (2)]! În treacăt fie zis, tîmpitul de Elie Wiesel, devenit, între timp, membru de onoare al Academiei Române iudaizate, ar fi trebuit să scrie „schimbarea noastră de cetăţenie“, şi nu „naţionalitate“, căci naţionalitatea nu şi-o poate schimba niciodată: a fost şi a rămas, tot timpul, un jidan împuţit. Aceste pasaje, singure, relevă elucubraţiile din toată maculatura escrocului internaţional Elie Wiesel.

Rabinul Stephen S. Wise: tartorul propagandei holocaustice

Ziarul New York Times, din 11 iunie 1900, în pagina 7, publică „Mesajul“ rabinului Stephen Samuel Wise (1874-1949). Am văzut că, în toată cartea lui Arthur Rober Butz, numele acestui rabin este prezent, în anii 1940-1945, cu calitatea de preşedinte al Congresului American Jidănesc şi al Congresului Mondial Jidănesc. A fost un individ longeviv căci, evident, este vorba de aceeaşi persoană. Ca şi alţi propagandişti, încă din 1900, Wise scria: „There are 6,000,000 living, bleeding, suffering arguments in favor of Zionism“. „Există 6.000.000 de argumente trăinde, sîngerînde, suferinde pentru Sionism“! Ca tînăr publicist, rabinul Wise foloseşte şi figuri de stil: fantasmagoricul număr „şase milioane de jidani“ îl prezintă ca „şase milioane de argumente“. Dar politizează problema: presupuşii „şase milioane“ de jidani nu „sîngerează, nu suferă“ din cauza vicisitudinilor sorţii, ale istoriei, eventual, din cauza persecuţiilor rasiale etc., ci pentru „Sionism“. Deşi, fireşte, dintre milioanele de jidani din Europa Centrală şi de Est, nu mulţi auziseră de sionism. E-adevărat, în îndoctrinarea făcută oamenilor simpli de către rabinii sionişti, aşa cum relevă Shalom Alehem în scrierile sale, jidanii ajunseseră ca, la despărţirea între ei, să-şi zică, nu ca tot omul, „La revedere!“, ci: „La anul la Ierusalim!“ Adică să emigreze în „ţara lor“, Palestina, deşi neam de neamul lor nu fuseseră la Ierusalim, căci ei nu erau evrei, ci jidani, descendenţi ai khazarilor.

Poziţia de proeminent lobby-st al sionismului pe care o deţinea rabinul Stephen Samuel Wise (născutWeisz!) a fost determinată, evident, de cumulul de funcţii – de preşedinte al Congresului Mondial Jidănesc şi,  implicit, al Congresului American Jidănesc – şi de relaţiile sale inextricabile cu marii magnaţi jidani ai finanţelor S.U.A., proprietari ai băncilor „americane“, care constituiau principalele grupuri de presiune asupra guvernului S.U.A. Presiunea acestora a dus la capitularea guvernului S.U.A. şi a Aliaţilor în faţa propagandei insidioase, insistente şi eminamente false a rabinului  Stephen S. Wise et comp. privind pretinsul holocaust. Capitularea a fost determinată de lobby-smul sionismului, a fost favorizată inclusiv de incompetenţa Serviciilor Secrete (aflate la începutul funcţionării lor) şi, îndeosebi, de insuficienta supraveghere a propagandei holocau$tice desfăşurate prin mass media. Arthur Robert Butz redă opiniile unor funcţionari ai Departamentului de Stat, care remarcaseră că scornelile debitate de rabinul Wise şi clica lui nu sunt decît repetarea balivernelor utilizate de jidani în propaganda lor din timpul Primului Război Mondial, pe tema holocaustului, dar, din păcate, nu au marşat cu demonstraţia folosind ca argument această constatare. Nu-i mai puţin adevărat că nişte funcţionari ai Departamentului de Stat – oricît ar fi fost ei de competenţi şi/sau de sus puşi, ca Secretarul de Stat adjunct J. Breckenridge Long – care a opus o puternică rezistenţă perfidei propagande holocaustice duse de rabinul Wise – nu puteau rezista unor vectori de presiune ca ministrul Finanţelor Henry Morgenthau, de meserie jidan, sau altora ca el. De altfel, Breckenridge Long i-a făcut rabinului Stephen S. Wise un portret realist: „Wise ia mereu aerul lui fals, mieros, ipocrit şi presărat cu formule din arsenalul personal, pentru a pleda cauza «intelectualilor şi sufletelor dârze ale refugiaţilor care fug din faţa torturilor, a dictatorilor». Bineînţeles, doar o infimă parte dintre refugiaţi aparţine acestei categorii, iar printre ei unii sunt cu siguranţă agenţi germani. (…) Nu fac aluzie la cargoul Navemar, plecat din Lisabona cu destinaţia Havana şi New York. (…) Patru jidani au murit înainte de insulele Bermude, alţi şase au fost spitalizaţi, dintre care unul a murit. Aceştia au fost victimele lăcomiei companiilor de călătorie, nu ale Germaniei, nici ale politicii Statelor Unite. Acest cargou este un pericol şi o ameninţare pentru igiena porturilor în care face escală, o ruşine pentru cupiditatea omenească ce îngăduie astfel de lucruri. În răspunsul meu, nu am făcut, însă, aluzie la Rabinul Wise. (…) Fiecare dintre ei crede că oricine, oricând şi oriunde are dreptul să vină în Statele Unite, în vreme ce eu cred că nimeni, de niciunde, nu are acest drept, dacă Statele Unite nu îl doresc“. Revedeţi, pentru detalii, episodul „Înşelăciunea secolului XX (14)“.

Între timp, aşa cum am mai menţionat în prezentarea introductivă a cărţii, cercetătorii oneşti şi oripilaţi de omniprezenta propagandă sionistă a holocash-ului au relevat că lamentaţiile rabinului Wise pe tema holocaustului fuseseră publicate, în New York Times, încă din 11 iunie 1900 (!) – adică îi devansase cu şase decenii pe escrocii Elie Wiesel şi Leon Poliakov şi cu aproape un secol pe escrocii Radu Ioanid, Braham Randoph, Vladimir Tismăneanu ş.a. După cum se poate vedea, în cadrul bibliografiei folosite de Arthur Butz, cea mai citată publicaţie este New York Times, care, după cum se ştie, aparţine unor jidani şi, ca atare, devenise vectorul principal al propagandei holocaustice.

Articole care atestă escrocheria holocaustului

Anul 1902Enciclopedia Britanică

După cum se vede, Perfidul Albion s-a făcut vectorul acţiunii sioniste de denigrare a tinerei Românii prin propaganda jidănească proholocaust, folosind faimoasa Encyclopaedia Britannica, unde, în volumul 25, ediţia 1902, se pretinde că şi România participă, alături de Rusia, la „degradarea sistematică a şase milioane de jidani“: „While there remain in Russia and Rumania over six millions of Jews who are being systematically degraded…“ – „Atîta timp cît rămîn în Rusia şi în România pesteşase milioane de jidani, care sunt în mod sistematic degradaţi…“ etc. Ei bine, jidanii au rămas în România, în epoca interbelică au invadat, practic, România, după 1945 au „aliat“ pe rupte din România, de „persecutaţi“ ce erau de către conducerea jidano-stalinistă impusă la conducerea ţării de U.R.S.S., deşi, cum am spus şi cum se ştie din alte documente, jidanii ocupau toate posturile de conducere din România, iar după 1990, deşi ar fi dus-o, chipurile, atît de rău în România, acum revin pe capete încît, iarăşi, nu mai avem loc de ei! Un exemplu simptomatic îl anunţa Dumitru Constantin: „Deşi admonestat de ministrul izraelian de Externe, care şi-a exprimat „consternarea“ / Sandu Mazor, ambasadorul Israelului la Bucureşti, a solicitat cetăţenia română (în Adevărul, 13 august 2003). Nu ţi-e frică, Mazore, că o să te „holocaustizăm“ din nou?! Recent, şi ex-ambasadorulMark Gitenstein a revenit în România, cu afaceri: „Mark Gitenstein, fost ambasador SUA în România, devine consilier al Astra Asigurări“. Numai că se pare că a călcat, iarăşi, cu stîngul, sau o fi el un jidan ghinionist: „ANAF a început un control la Astra Asigurări, în urma sesizării ASF“. Scandalul „Astra Asigurări“ îi afectează, implicit imaginea, şi aşa foarte şifonată, de ambasador-detractor al României. Un alt jidan important care a dat buzna în România, de dragul ei, fireşte, este generalul (r.) Wesley Clark, fost comandant al trupelor N.A.T.O. din Europa, supranumit „măcelarul de la Waco (Texas)“ – căci incendiase cu napalm ferma în care se baricadase secta „Davidienilor“, omorînd 89 de persoane, printre care şi pe cei 24 de copii ai lui David Koresh; Wesley Clark a venit pe post de consilier al premierului Victor Ponta! Dar aceştia sunt doar cîţiva din „elită“. Nenorocirea e că au venit zeci de mii de jidani, să-şi ia „înapoi“ averile pe care nu le-au avut, dar pentru care au găsit „documente şi martori“, cum că, „Da!“, le-au avut şi, cu ajutorul unor avocaţi, procurori şi judecători corupţi, şi-au apropriat averi nemăsurate.

25 martie 1906  – Un gazetar evreu atrage atenţia în Germania că un „Holocaust“ este pe punctul de a se produce în Rusia după prima revoltă comunistă, invocînd numărul de 6.000.000 de evrei. Aceasta era doar un truc pentru a acoperi faptul că revolta comunistă care avusese loc cu un an în urmă (1905) era produsul unor jidani care comiseseră atrocităţi împotriva unor patrioţi ruşi, care nu doreau un guvern despotic iudeo-bolşevic.

13 noiembrie 1910 – În raportul anual al Comitetului Evreiesc American se susţine că, din 1890, Rusia a avut o politică de „expulzare sau exterminare“ a şase milioane de evrei.

Anul 1911 – Max Nordau, co-fondator al Organizaţiei Mondiale Sioniste, împreună cu Teodor Herzl au avertizat, la congresul sionist din Basel, Elveţia, asupra „anihilării a şase milioane de oameni“. Această declaraţie a fost făcută cu 22 de ani înainte de venirea la putere a lui Hitler.

Anul 1917 – Sioniştii Chaim Weizmann (viitorul prim preşedinte al statului Israel) şi Nahum Sokolowinfluenţează guvernul britanic să sprijine proiectul sionist de stabilire a unei patrii naţionale în Palestina. Guvernul britanic emite declaraţia cunoscută sub denumirea de Declaraţia Balfour, această scrisoare fiind adresată lui Lionel Walter Rothschild.

Anul 1919 – La scurt timp după terminarea Primului Război Mondial, evreii pretind că încă „şase milioane“ sunt în pericol de a muri.

20 iulie 1921 –  „Ruşii albi“ cîştigă teren în faţa evreilor bolşevici şi, în încercarea de a ascunde implicarea lor în bolşevism, jidanii pun iarăşi rola cu cele „şase milioane“ de victime.

29 decembrie 1931 – Doar evreimea suferă de foame…

1933 – Adolf Hitler vine la putere şi imediat începe să îşi tipărească propria monedă, retrăgînd Germania de pe orbita financiară a sistemului bancar jidănesc condus de Rothschild. Consecinţa imediată: jidănimea mondială declară război economic Germaniei, încercînd să înăbuşe, astfel, Germania şi regimul naţional-socialist. Presa din S.U.A., controlată în totalitate de jidani – cum denunţase Benjamin Freedman în discursul său –, face o presiune atît de puternică încît zombii americani trec la blocada produselor importate din Germania. Actul de trădare al jidanilor duce, în mod întemeiat, la declararea lor ca „duşmani ai statului“ de către regimul naţional-socialist şi, eventual, sunt internaţi în lagăre de muncă. Acelaşi lucru avea să se petreacă şi cu japonezii de pe teritoriul american după atacul de la Pearl Harbour. Dar dacă ceea ce făceau americanii era normal şi moral, aceleaşi fapte făcute de germani erau condamnabile.

9 ianuarie 1938 – Cu nouă luni înainte de Noaptea de Cristal, jidanii pretind că „6 milioane de evrei“ sunt victime ale persecuţiei guvernelor statelor europene.

26 iunie 1940 – Jidanii afirmă, încă o dată, că „şase milioane sunt condamnaţi la distrugere“, chiar înainte ca taberele de concentrare să fie construite.

8 ianuarie 1945 – Înainte ca cineva să fi ştiut numărul exact al victimelor, jidanii sionişti deja avansează numărul de „şase milioane“ ca fiind, chipurile, un fapt istoric, real.

***

            Surprinzător este faptul că în Franţa, care, şi ea, a fost jidovită în mare măsură, au putut să apară cărţi care să denunţe fenomenul. Vom enumera, cu titlu de exemplu, cîteva dintre ele.

1. Auguste Rohling, Maximilien de Lamarque, Le Juif Talmudiste, 1888.

2. Henri Gardot, Les Juifs Algériens, Alger, 1890.

3. Abraham Léon, La conception materialiste de la question juive, 1942.

4. André Gaillard, Les Antisemitismes. Cause commune et causes conjuncturelles.

5. André Bellessort, La Roumanie contemporaine, 1905.

6. Carlos Porter, Voici les preuves du l’„Holocauste“, 1945.

7. Louis-Férdinand Celine, L’École des cadavres. Editions Denoël.

8. Israel Shahak, Histoire juive – Réligion juive, 2004. Cartea e tradusă şi în limba română: vezi Israel Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Ed. Samizdat, f. a.

9. Douglas Reed, La Controvers de Sion.

11. Pierre-Antoine Cousteau, L’Amerique Juive. Edition du Pilon, 1942/2007.

12. Roger Lambelin, Le Péril Juif – Le Règne d’Israel che les Anglo-Saxons, Paris, 1921.

13. Jouhandeau Marcel, Le péril Juif. Paris, 1938/1972.

Numai că, treptat, activitatea revizioniştilor a fost pusă la index în ultimele decenii, îndeosebi în anii regimului condus de curvarii şi corupţii François Maurice Adrien Marie Mitterrand şi Roland Dumas. Astfel, la 13 iulie 1990 apare Legea rasistă şi fascistă nr. 90-615, cunoscută şi sub numele Lex Faurissonnia sau legea Fabius-Gayssot, „votată“ de doar patru deputaţi, care au manevrat cheile de vot pentru cei 573 de membri ai parlamentului francez, dintre care, „oficial“, 308 au „votat“ „pentru“, iar 265 „contra“ (cf. Roger Garaudy, op. cit., pag. 252-253)! Halal democraţie franceză! În comparaţie cu ei, fotomodelul Roberta Anastase şi ziaristul Sever Voinescu-Cotoi sunt nişte mici copii. În baza acestei legi au fost prigoniţi şi condamnaţi revizioniştii francezi – adică negaţioniştii „shoah“-ului; dintre aceştia, două exemple: Roger Garaudy a fost condamnat, la o amendă de 120.000 de franci pentru „defăimare rasială“ şi pentru „negaţionism“, iar George Dănescu, proprietarul Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris, a fost victima agresiunilor repetate ale autorităţilor franceze (la presiunea sioniştilor), a fost nevoit să părăsească Franţa şi să revină în România. Dar şi aici estepersecutat de autorităţile obediente faţă de organizaţiile oculte externe şi injuriat de revista 22, a neocominterniştilor de la G.D.S. Această revistă a publicat traducerea unui articol extrem de defăimător la adresa României şi a franco-românului George Pişcoci-Dănescu, „Un scandal: libraria romana din Paris“ (sic), de Bernard Camboulives. Cînd citeşti textul acestui fan al „camerelor de gazare, al jurnalului Annei Frank, al săpunului făcut din grăsimea evreilor“, este prea puţin să spui că Bernard Cam-bou-lives este „cam bou“! Pentru că, de fapt, este mult mai mult: este un susţinător al escrocheriei holocau$tic€, un ticălos ca toţi răspîndacii acestei propagande. Mai rămînea să enumere „abajururile“ făcute, „cărţile“ legate în piele de jidan şi pe „jidanii atîrnaţi în chingile de la Abator“ şi lista era completă.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a fost dată după vizita premierului Adrian Năstase în S.U.A., la presiunea păpuşarilor sionişti de acolo – congresmenii Christopher Smith, Alfonse d’Amato, Tom Lantos, Loja B’nai B’rith –, dar a fost calchiată după legea Fabius-Gayssot. Deşi validarea parlamentară a O.U.G. nr. 31/2002 a fost oprită de senatorul Mircea Ionescu-Quintus, care a cerut clarificarea definiţiei termenului „holocaust“, ea a fost aplicată ilegal timp de patru ani, pînă la transformarea ei în lege prin escrocheria juridică numită „aprobare tacită“, conform art. 75 din Constituţie. Dar, aşa cum am mai spus, O.U.G. nr. 31/2002 este ilegitimă, antiromânească, antinaţională, proholocausitcă şi, deci, filosionistă: în esenţă, este criminală.

Aşadar, Don Heddesheimer, în cartea sa PRIMUL HOLOCAUST,  relevă că încă din 1900, liderii jidani, ca obiectiv de realizare a teoriei sionismului, au ţipat în toată presa că şase milioane de jidani sunt persecutaţi, maltrataţi, expuşi pericolului de a fi omorîţi şi trebuie strînşi bani pentru a fi salvaţi. Apoi, înaintea începerii Procesului de la Nürnberg, făcuseră numărătoarea exactă, că şase milioane de jidani fuseseră, deja, ucişi de germani! E drept că, în corul acestor calomniatori ai popoarelor acuzate, neîntemeiat, de holocaustizarea jidanilor, s-a mai găsit şi o toantă „filosoafă“ ca Hannah Arendt – ocalomniatoare acerbă a României – care scrisese: „Astfel, numărul total al victimelor Soluţiei Finaleeste o simpla presupunere – între patru şi şase milioane – şi nu a fost niciodată confirmat, la fel ca şi numărul total al victimelor din fiecare ţară implicată“ (Hannah Arendt,Eichmann la Ierusalim. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 5 – s.n., A.Z.). „Să scrii, cu nonşalanţă, aşa ceva, cînd propaganda holocaustistă nu scria/vorbea – în toate articolele, cărţile, filmele („documentare“) şi pe toate monumentele – decît de fix «6 (şase) milioane» nu însemna decît «să-ţi pui toată lumea-n cap!»“. Şi, într-adevăr, pentru asemenea afirmaţii, Hannah Arendt şi-a atras mînia jidănească, la fel cum au păţit şi jidanii oneşti: Benjamin Freedman, Norman Finkelstein, Israel Shahak ş. a. Dar, în contradicţie cu înţelegerea pe care o dă aici – ca, de fapt, toţi holocaustiştii – „Soluţiei Finale“, „exterminarea totală“ a jidanilor europeni, Hannah Arendt îl citează pe „un sionist radical“, Hans Lamm: „… este indiscutabil că, în timpul primelor stadii ale politicii lor evreieşti, naţional-socialiştii considerau propice adoptarea unei atitudini prosioniste“ (op. cit., pag. 76). Adică – şi acesta este singurul sens real şi practicat de nazişti al „Soluţiei Finale“: transferarea jidanilor în alte teritorii. Iniţial, înţelegerea a fost pentru Palestina, deoarece era în consens cu „Declaraţia Balfour“, din 2 noiembrie 1917, iniţiată de sionişti şi lansată la presiunea lor, dar concepută, de fapt, de Alfred Milner şi semnată, ca primarul, de Arthur Balfour. De aceea şi scria „sionistul radical“ Hans Lamm despre „atitudinea prosionistă“ a naziştilor din „primele stadii“. Aceste „prime stadii“ au durat din 1933 – cînd jidanii, prin Samuel Untermyer, declaraseră, deja, boicotarea Germaniei – pînă în 1938, adică cinci ani: ceea ce trebuie să recunoaştem, este un cincinal în care germanii au dovedit multă răbdare, boicotaţi fiind în acest interval, boicot despre care vorbeşte şi Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim! În acest scop „a existat o înţelegere, într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă, „între autorităţile naziste şi Agenţia Evreiască pentru Palestina – oHa’avarah, sau Înţelegere de Transfer (idem, pag. 78. Vezi şi: Roger Garaudy, PROCESUL SIONISMULUI IZRAELIAN. Oradea, Editura Samizdat, 1999, pag. 37-40). După 1939, cînd a început Al Doilea Război Mondial, fireşte că „Înţelegere de Transfer“ era mai tot greu operabilă sau chiar imposibilă, fiindcă Palestina era sub mandat britanic, iar Anglia era principalul inamic al Germaniei în război şi, cum se ştie, se opunea migrării jidanilor în Palestina. După ce mareşalul Ion Antonescu a trimis mai multe vase cu jidani din România în Palestina – despre care, după cum aţi văzut, aminteşte şi Arthur R. Butz –, Anglia a protestat vehement şi transporturile au fost oprite oficial, dar au continuat clandestin, deşi în România mişunau spionii britanici. De altfel, Hitler a aprobat emigrarea a 937 de jidani germani, toţi cu paşapoarte în regulă, iar mulţi cu vize de intrare în S.U.A., în 13 mai 1939, la bordul pachebotului SS Saint Louis, cu destinaţia S.U.A. (Havana ca post de debarcare). Dar, „Roosevelt, primul solicitat, refuză. Canada refuză. Toate naţiunile din America Latină refuză. La Berlin, Goebbels exultă: NIMENI NU VREA SĂ-I PRIMEASCĂ!“ (vezi Gilbert Sinoué, Un vapor pentru infern, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2009, ultima copertă).

Acum holocaustiştii păstrează o tăcere mormîntală despre această înţelegere de transfer, deoarece nu vor să apară în postura de colaboratori ai lui Hitler. Ca să numai vorbim despre soldaţii jidani din armata hitleristă! Recent a apărut cartea lui Edwin Black, THE TRANSFER AGREEMENT. The Dramatic Story of the Pact Between the Third Reich and Jewish Palestine, un evreu autentic, african, care denunţă politica extremist-teroristă a statului Israel şi, în genere, propaganda holocaustică, în contradicţie cu „Înţelegerea de Transfer“ amiabilă – şi „într-o foarte mare măsură reciproc avantajoasă“, cum recunoaşte chiar Hannah Arendt – dintre Al Treilea Reich şi Evreimea palestiniană. Cartea a apărut în 65 de ediţii în 14 limbi în 61 de ţări; evident că jidanii de la editura Hasefer nu o vor traduce în româneşte, fiindcă nu le convine adevărul: ei publică doar cărţile holocaustiştilor, în care ne înjură pe banii noştri, fiindcă editura Hasefer este subvenţionată de stat.

Totuşi, pînă să apară această trecere în revistă a articolelor a lui Don Heddesheimer, despre cum va fi holocaustul şi cum a fost el descris de jidani, au existat şi istorici sau internaţi în lagărele de concentrare naziste care s-au simţit exasperaţi de aberaţiile debitate de sioniştii denigratori, primul fiind – cum l-a citat şi în Introducere şi în bibliografie Arthur R. Butz – Paul Rassinier. Dintre aceştia, autonumiţi „revizionişti“, enumerăm cîţiva: Robert Faurisson, Les Victoires du révisionnisme, December 11, 2006, pe http://robertfaurisson.blogspot.ro/2006/12/les-victoires-du-revisionnisme.html; „Auschwitz Survivor Claims Elie Wiesel is an Impostor“, March 4, 2009, pehttp://www.henrymakow.com/translated_from_the_hungarian.html?; Germar Rudolf, „Dissecting the Holocaust. The Growing Critique of ‘Truth’ and ‘Memory’“, pehttp://www.barnesreview.org/dissecting-the-holocaust-the-growing-critique-of-truth-and-memory-p-228.html?cPath=82; Carlo Mattogno, Auschwitz: Open Air Incinerations,http://www.barnesreview.org/auschwitz-open-air-incinerations-p-241.html?cPath=82; Santiago Alvarez, Pierre Marais, The Gas Vans: A Critical Investigation, pe http://www.barnesreview.org/the-gas-vans-a-critical-investigation-p-536.html?cPath=82; Germar Rudolf, Carlo Mattogno: Auschwitz Lies—Legends, Lies, and Prejudices on the Holocaust, accesibilă pehttp://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=18; David Hoggan, The Myth of the Six Million(1969), pe https://archive.org/details/TheMythOfTheSixMillion_117; Debating the Holocaust: A New Look At Both Sides, pe http://www.amazon.com/Debating-Holocaust-Look-Both-Sides/dp/1591480051/ref=pd_sim_b_2; Richard Harwood: Did Six Million Really Die? The Truth at Last, pe https://www.vho.org/shop/index.php?main_page=product_info&products_id=329; Don Heddesheimer: The First Holocaust—Jewish Fund Raising Campaigns With Holocaust Claims During And After World War One, pe http://holocausthandbooks.com/index.php?page_id=6.

Cu timpul, „revizioniştii“ au devenit tot mai mulţi. Numele şi lucrările lor sunt în librării şi pe site-ul general http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html. Printre creatorii curajoşi ai literaturii în care se neagă, documentat, holocau$tul, aşa cum am mai arătat inclusiv în articolul „Literatura holocaustică: caşcavalul secolului“, se numără cercetători de pe aproape toate continentele şi aparţinînd, deci, multor naţiuni, unii fiind chiar evrei, enumeraţi în bibliografia marii cărţiMISTIFICAREA SECOLULUI XX, a lui Arthur Butz, dar şi mulţi alţii: Abraham Léon, Adrien Arcand, Jean-Marie Boisdefeu, Maurice Bardèche, Joaquin Bochaca, Antonio José de Brito, Carlos W. Porter, Enrique Aynat, Eric Delcroix, Paul Eisen, Israel Shamir, John Mearsheimer, Stephan Walt, J.-A Mathez, Norberto Ceresole, J. B. Pranaitis, Paul Rassinier, Wilhelm Stäglich, Moshe Sharett, Livia Korach, Thies Christophersen, Vincent Monteil, Mark Weber, Stephen Sizer, Herman Otten, Douglas Reed, Joel S. A. Hayward, Edwin M. Wright, Robert Faurisson, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Lenni Brenner, Carlo Mattogno, David Hoggan, David Irving, Barbara Kulaszka, Serge Thion, Don Heddesheimer, Bruno Gollnisch, Edward S. Herman, Roger Garaudy, Ingrid Weckert, Charles E. Weber, Jack Bernstein, Theodore J. O’Keefe, Josef Ginsburg, Allan C. Brownfeld, Israel Shahak, John Sack, Alfred M. Lilienthal, Benjamin Freedman, Naomi Seidman, Noam Chomsky, Norman FinkelsteinUri Avnery, Victor Ostrovsky, David Duke, Lasse Wilhelmson, Richard E. Harwood, Maxime Pale şi mulţi alţii. Unii dintre ei au fost agresaţi fizic, în repetate rânduri, precum au păţit Robert Faurisson şi Serge Thion, alţii au fost amendaţi şi/sau condamnaţi la închisoare, precum Roger Garaudy, Jürgen Graf, David Irving, Germar Rudolf, Ernst Zündel, iar unii au fost chiar ucişi de către organizaţiile teroriste, precum ziaristul canadian Serge Monaste. Vedeţi şi L’assassinat du P. Thomas.

Perfidia jidănească diabolică

                Recent, munca laborioasă a împătimiţilor pentru adevăr şi, totodată, a revoltaţilor de turpitudinea fanilor şi activiştilor propagandei holocau$tic€ – fie ei simpli publicişti sau miniştri, ambasadori (ai S.U.A., Israelului etc.) –, a produs o altă colecţie a apariţiilor în presă cu referiri la „holocaust“ şi „şase milioane de evrei“, care semnalează că primul text (găsit pînă acum) a apărut încă din 1869. Colecţia poate fi citită aici: „256 Erwähnungen von 6.000.000 Juden vor Bekanntmachung durch die Nürnberger Prozesse“, pe http://criticomblog.wordpress.com/2013/04/19/256-erwahnungen-von-6-000-000-juden-vor-bekanntmachung-durch-die-nurnberger-prozesse/. (Cf. şi „256 references to 6,000,000 Jews prior to the Nuremberg Trial announcement“). Spre deosebire de colecţiile anterioare, care, toate încep cu articolul rabinului Stephen S. Wise, din New York Times, din 11 iunie 1900, aceasta începe cu un articol din MEMPHIS DAILY APPEAL, Tennessee, 7. November 1869, care – atenţie! – citează ziarul cu numele curios The Hebrew National: „The Jewish People. The Hebrew National, of  London, says that there are six millions Jews in the world. It is a remarkable fact that the numbers of this wonderful people have not materially increased or diminished since  the time of King Solomon. Persecuted as no other people have ever been…“ etc. – „Poporul Jidov. The Hebrew National, din Londra, spune că există şase milioane de jidani (Jews) pe glob. E un fapt notabil că numărul acestui minunat popor nu s-a diminuat simţitor de pe vremea regelui Solomon. Persecutat cum nu a fost vreodată nici un alt neam, şi-a păstrat credinţa strămoşească şi, de-a lungul a sute de ani, a riscat că fie exterminat în aproape orice moment în aproape oricare dintre regatele Europei, iar unii dintre membrii lui au fost omorîţi în fiecare an prin torturi dintre cele mai crude, dar nu şi-a pierdut prea mult din efective de-a lungul tuturor acelor vremuri întunecate (…)“ etc.

Spun că e „curios“ numele ziarului „The Hebrew National“, deoarece e greu de înţeles cum putea exista un ziar cu numele „Evreul Naţional“, în interiorul Imperiului Britanic, la anul 1869, de vreme ce nu exista naţiunea evreiască şi nu avea să existe nici după 1948, cînd s-a înfiinţat statul Israel.

Analiza conţinutului acestui articolaş de 36 de rînduri într-o coloană îngustă, precum şi a contextului paginii The Sunday Morning Appeal, foarte mari, a ziarului MEMPHIS DAILY APPEAL atestă că este vorba de un articol publicitar tipic, de propagandă. Într-adevăr, un ziar din statul american Tennessee citează ziarul londonez The Hebrew National, fără a indica data apariţiei, numărul etc. – din această cauză eu cred că nici nu a existat acel ziar –, ca să ne spună ce: că, actualmente, iudeii – neamul lui Israel, la grămadă, fără să facă, evident, o distincţie între evreii din Palestina lui Solomon şi jidanii din Rusia – sunt în număr de şase milioane pe tot globul, că această pondere demografică a rămas constantă de la Solomon încoace (deşi nu există statistici demografice în acest sens), că au fost persecutaţi de-a lungul secolelor – mulţi fiind chiar ucişi, anual, dar, miraculos, numărul lor a rămas constant (deci ponderea natalităţii a fost egală cu a mortalităţii, indiferent că aceasta putea fi provocată de boli normale, personale, de epidemii, de uciderea indivizilor prin fenomenul persecutării istorice a evreilor „pe tot globul“ etc.); că iudeilor le este bine, acum, în statele civilizate, că este de aşteptat să prospere în viitor etc. – căci „casa lui Israel este un miracol întruchipat – o mărturie în faţa ochilor acestui necredincios secol al XIX-lea, o mărturie în sprijinul adevărurilor din profeţiile începînd de la Moise pînă la Malachia.“ În restul paginii, uriaşe, se relatează ceva despre Mark Twain, despre biserica presbteriană, despre morală la Paris şi alte ştiri şi reclame, poate utile pentru cititorii ziarului. Acest articolaş este fără autor, ca şi toate celelalte. Ceea ce atestă, încă o dată, că pagina este de strictă publicitate. Chiar dacă textul analizat se pierde în negura timpului pentru cititorii obişnuiţi şi nu s-ar mai fi aflat de el dacă acribia cercetătorilor revizionişti nu l-ar fi dezgropat, printr-o muncă de Sisif, din arhiva ziarului, este important de subliniat, în cadrul luptei contra escrocheriei holocaustice, că ideea constanţei demografice a evreilor de la Solomon pînă în 1869, de şase milioane de indivizi pe tot globul – în ciuda persecutării lor, reale, de care au avut parte în aceste milenii „întunecate“ – contraziceabsolut propaganda holocaustică susţinătoare a exterminării jidanilor de către Germania, între anii 1939-1945, în număr tot de „şase milioane“! Oricum, sintagma „holocaustul jidanilor“ apare prima dată, în căutările de pînă acum, într-un articol dinTHE NEW YORK TIMES, 7. Mai 1899: „Un american de la Sevilla (…) La un astfel de loc, am citit, a fost o dată un holocaust puternic de evrei (…)“. De cînd a fost găsită această primă semnalare a expresiei „şase milioane de evrei“, în ziarul din Tennessee, au mai fost depistate încă nouă texte cu menţionarea expresiei „şase milioane de evrei“ pînă la publicarea, în 11 iunie 1900, a „Mesajului“ longevivului tartor-rabin Stephen S. Wise.

Apropo de The Hebrew National, e necesar să menţionez că a mai existat un ziar cu un titlu similar, The American Hebrew, care a făcut presiuni asupra României, cu ocazia pertractării condiţiilor impuse prin Tratatul de la Berlin (1878), cînd, sub pretextul „persecutării“ jidanilor din ţara noastră, ni se cerea – îndeosebi de către Adolphe Crémieux (născut Isaac Moïse), fondatorul şi preşedintele Alianţei Izraelite Universale, unul dintre detractorii acerbi ai României – împămîntenirea lor masivă, la grămadă, nu individual, cu se procedează în orice alt stat. Ziarul The American Hebrew publică, la 31 octombrie 1919, articolul „The Crucifixion of Jews Must Stop!“ – „Crucificarea jidanilor trebuie oprită!“, scris de către Martin H. Glynn, „Former Governor of the State of N. Y.“, adică, nici mai mult, nici mai puţin decît „fostul guvernator al statului New York“, care, în acest text, foloseşte de 7 (şapte) ori cuvîntul „şase milioane““ – conform „ariei calomniei“ adaptate: „Minte, minte, căci se va găsi măcar un prost care să te creadă“.

Escrocheria holocaustului începuse să fie propagată – şi, implicit, să fie strînşi bani de la fraierii milostivi, dar nu să fie distribuiţi jidanilor amărăşteni, ci să fie deturnaţi către consolidarea organizaţiilor sioniste – cu 77 de ani înainte să fi început infamul Proces de la Nürnberg, care a „stabilit“ că fusese un holocaust, deşi procurorii aceia nu aveau nici o dovadă, în afară de „mărturiile mincinoase“ ale liderilor nazişti încarceraţi (contrafăcute la presiunea anchetatorilor aliaţi, care sperau să scape cu viaţă dacă declară cum le dictează temnicerii) sau ale unor martori jidani mincinoşi, cum a demonstrat, cu prisosinţă, Arthur R. Butz în MISTIFICAREA SECOLULUI XX! Se mai propagă această escrocherie încă şi acum, la 145 de ani de la semnalarea celei mai vechi apariţii a unui articol al propagandei holocau$tic€! Aşadar, conform ultimelor cercetări, escrocheria holocaustului este etalată, încontinuu, de 145 de ani!

Vedeţi în ce constă nemărginita perfidie jidănească diabolică, mascată de o ipocrizie la fel de mare, în privinţa „Holocaustului unic“, a „Shoah“-ului?! Cu cel puţin 77 de ani – zic „cel puţin“ căci e posibil ca, peste nu mult timp, alţi cercetători să descopere alte materiale, anterioare anului 1869! –  înainte de începerea Procesului de la Nürnberg, propaganda holocaustică a ţipat în cît mai multe ziare că „şase milioane de jidani“ sunt persecutaţi, maltrataţi, înfometaţi, pogromizaţi şi vor fi ucişi în „holocaustul unic“ – din care motive colectau sume mari de bani pentru salvarea lor, dar nu le-au dat nici un sfanţ celor „maltrataţi“, celor în pericol de a muri în „holocaust“ –, iar după 1945, ţipă mai tare, căci au prins curaj sub steagul Aliaţilor, la fel, în toate mass media, că, deja, fuseseră ucişi în „holocaustul unic“ „şase milioane de jidani“, deşi nu au nici o evidenţă a respectivilor morţi. Acum, cu aceeaşi nesimţire care datează de cel puţin 145 de ani, „holocaustul“ e clamat de impostori şi escroci ca Elie Wiesel, Radu Ioanid, Aurel Vainer, Mark Gitenstein, Răzvan Theodorescu, Centrul Wiesenthal al impostorului cu acelaşi nume şi mulţi alţii, precum şi de lichelele autohtone, care au stabilit o zi de comemorare a „Holocaustului“! Mai mult, circulă tot mai insistent zvonul că guvernele postdecembriste, pe lîngă restituirile ilegale de averi pentru unii jidani care s-au întors după ce părăsiseră ţara după 1945, şi primiseră despăgubiri la emigrare, acum plătesc şi „despăgubiri de holocaust“ unor aşa-zişi „urmaşi ai victimelor holocaustului“.

În concluzie, nu au existat lagăre de exterminare a jidanilor şi a ţiganilor pentru simplul fapt că erau jidani sau ţigani. Au existat lagăre de concentrare pentru a se depune o muncă intensă, excesivă chiar, spre a face faţă necesităţilor de război şi a suplini forţa de muncă germană care lupta, din păcate, pe două fronturi, pe de o parte, contra civilizaţiei decadente a Occidentului şi, pe de alta, contra „comunismului“ din U.R.S.S. Un astfel de lagăr de muncă intensă a fost Auschwitz, unde se fabricau benzină şi cauciuc sintetic în proporţii industriale, necesare Germaniei, pentru armată şi pentru civili. Dar nu a fost un lagăr de „exterminare“, cum minte cu neruşinare propaganda holocaustică. Se pare că la Auschwitz, în toţi anii de război, au murit mai puţini oameni faţă de cîţi civili au murit în Bucureşti, la bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944, şi la Dresda – bombardamente comise în mod deliberat terorist: pentru demoralizarea poporului Germaniei, cum stabilise strategia Comandamentului Bombardamentului din Imperiul Britanic (vezi, îndeosebi, Frederick Taylor, DRESDA. Marţi, 13 februarie 1945. Editura RAO, 2008).

„Jidanii au venit cu saci de ruble din lagăre“

Auschwitz-ul, Treblinka, Dachau şi celelalte „lagăre“ erau, de fapt, un fel de falanstere sau chibuţuri internaţional-socialiste, de care nemţii erau mândri până la urechi, unde îşi conduceau oaspeţii veniţi de pretutindeni pentru a vedea ceea ce părea de necrezut: deţinuţii germani sau de alte naţionalităţi nu trăiau ca ocnaşii francezi din Guyana, nici ca sclavii din Gulagul sovietic, coloniile englezeşti sau închisorile americane gen Guantanamo, din Irak, Afganistan şi chiar de la noi, după unele persistente zvonuri. Fostele „lagăre“ germane aveau moneda lor proprie, bulevarde, străzi, piscine, curăţenie exemplară, echipe sportive, apă caldă, apă rece, tot confortul modern, inclusiv bordel pentru oamenii muncii. Lagărele populate îndeosebi cu jidani erau administrate, în interior, de echipe de jidani, în care posibilitatea de a face „gheşefturi“ era la ea acasă; se făcea şi trafic de valută, inclusiv sovietică, mai ales după Bătălia de la Stalingrad, cînd devenise evident că Blitzkrieg-ul spre Est se oprise şi începuse retragerea spre Vest.

Jidanii veniţi în România din lagărele din Transnistria sau din Germania – indiferent că, aici, fuseseră trimişi din România, adică, de fapt, de către autorităţile horthy-ste din Ardealul ocupat în urmaDictatului de la Viena, sau din alte ţări, dar optaseră pentru România după trierea făcută de Aliaţi – s-au comportat, conform opticii adoptate de toţi jidanii, pe care o recunoaşte şi Elie Wiesel în Noaptea, în modul cel mai ranchiunos: s-au dedat la tot felul de abuzuri contra românilor, jefuindu-i şi la drumul mare, îmbrăcaţi în uniforme sovietice etc. Ca atare, se acutizase starea conflictuală dintre români şi jidanii care activau în diversele organizaţii înfiinţate după încheierea războiului. Redau, ad litteram, cîteva citate din stenograma, din 5 octombrie 1945, redactată la C. C. al P.C.R, care se referă la populaţia jidănească.

Tov. Chiriţă: … În Moldova situaţia este şi mai grea. În Moldova nu este aproape un evreu ca să fie în producţie. Toţi se ocupă cu specula.

Tov. Ghizela Vass: Cu specula.

Tov. Chiriţă: Nu, pentru că aceşti evrei ar vrea să intre în producţie. Aceste mici gheşefturi care le fac nu le asigură existenţa. (…) Şi noi, în faţa acestor probleme, stăm fără nici un răspuns. (…).

Tov. Vasile Luca:  Dar întreprinderile care se refac în Moldova, nu angajează muncitori evrei?

Tov. Ghizela Vass: Numai evrei angajează.

Tov. Chiriţă: Am convingerea, că în sânul nostru s-a creat un sectarism. (…) Care este poziţia Apărării Patriotice, după mine sectară? Eu nu zic, că ar trebui să fie puşi pe primul plan evreii. Dar între atâţia vorbitori, eu cred că trebuia un vorbitor evreu. Şi nu s-a pus. (…) Nu avem dreptul să băgăm capul în nisip şi să ignorăm o problemă care există în ţara românească; şi să lăsăm ca aceşti câţiva jidănaşi (sic) să se agite pe stradă, fără a putea să facă ceva. (…)

Tov. Elena Stoie: Dacă comitetul evreiesc a luat măsuri, ca să nu mai fie atâţia speculanţi?

Tov. Ghizela Vass: Merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că este o manifestare şi atitudine pur legionară pe care o întrebuinţează evreii. Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi-l denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria… (…)

Tov. Ghizela Vass: Reacţionarii evrei primesc bani din partea englezilor.

Tov. Alice Benari: Discuţia cu negustorii evrei: ei arată o simpatie grozavă, cei din Bucureşti, faţă de englezi, curg banii în ţară cum curge în Ardeal, curg banii reacţiunii aici şi toate «congresele mondiale» cu Londra şi America sunt praf aruncat în ochii mulţimii, spre a-i atrage spre o Palestină care nu poate realiza nimic. Tov. Chiriţă pe care-l cunosc ca foarte realist, venea de obicei cu altă poziţie. [Chiriţă, în ciuda numelui său, era jidan – n. n., V.I.Z.]. (…)

Tov. Vasile Luca: … Nu putem tolera, şi în special voi nu puteţi tolera, la evrei, ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Dar voi nu combateţi aceasta. Şi faptele nu sunt cu caracter izolat, ci au caracter de masă. Cu aceste fapte m-am întâlnit şi eu personal în Moldova, atunci când era încă cald, abia ieşiţi din lagăre, din ghetouri, eliberaţi de Armata Roşie. Cu capcana, cu laţul nu ai fi putut prinde un evreu, ca să ajute la săparea tranşeelor, în dosul frontului de 50-100 km, ca să ai linie de apărare şi să nu reuşească nemţii să facă un contraatac. Şi o sămânţă o vindeau cu 5 ruble la ostaşii roşii şi puteau trăi bine cu familia şi au strâns milioane. Şi ce au făcut cei din lagăre? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Dacă ei ar fi vrut să se încadreze în producţie, de ce nu s-au creat cu aceste imense capitaluri, întreprinderi, pe care să le pună în funcţie, să refacă Moldova, să ia aceşti evrei în întreprinderi ca muncitori. De ce n-au făcut-o? Pentru că sunt capitalişti şi speculanţi. Sunt împotriva populaţiei evreieşti şi cu ei nu ne putem uni. Nu putem combate antisemitismul, dacă nu combatem această plagă. Îmi spune că s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. (…) Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul compus din evrei numai, organizaţiile celelalte evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? Şi în multe părţi persistă asta. Şi când noi avem o masă otrăvită de antisemit, când vede numai un singur şef sau comisar, spune că nu mai este poliţia românească, ci poliţia evreiască. ()… Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor. (…) Au venit din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari. În Transilvania au făcut cooperative evreieşti şi speculează evreii cu firma partidului. Sunt 3-4 evrei acolo, şi cu agentura lor. Şi pe aceştia, în lupta noastră, trebuie să-i demascăm, trebuie să luptăm împotriva lor, nu ca să le dăm drumul, dacă au suferit, ca să facă orice“ (Teodor Wexler, Mihaela Popov, ANCHETE şi PROCESE UITATE. 1945-1960. Documente. Editura Fundaţia W. Filderman, Bucureşti, f. a., vol. 1, pag. 17-31).

Autorii acestui volum consideră că afirmaţiile lui Vasile Luca sunt eminamente antievreieşti şi, de aceea, sunt false. „Singura explicaţie pentru discursul său antievreiesc o putem găsi în încercarea unui alogen care a luptat cu arma în mână împotriva României şi a armatei române, odată (sic) în 1918 în Ardeal şi a doua oară în 1944 în rândurile armatei sovietice, să-şi poată face popularitate ieftină şi să-şi acopere trecutul antinaţional şi antiromânesc“. Eu cred că tocmai din cauza trecutului său plin de păcate Vasile Luca nu putea debita inepţii, fiindcă, în acele vremuri tulburi, risca mult. Şi, apoi, aspectele „antievreieşti“ din discursul său au fost confirmate de afirmaţiile Ghizelei Vass, precum şi de alte mărturii şi documente. Dar, fireşte, la fel este caracterizată şi Ghizela Vass: „Prin întregul său rechizitoriu împotriva evreilor, Ghizela Vass se autoexcomunică din rândurile populaţiei evreieşti, devenind purtătoarea de cuvânt a duşmanilor evreilor. Desigur, ca şi Ghizela Vass au procedat şi alţi comunişti“. Eu văd atitudinea Ghizelei Vass ca fiind una foarte realistă şi pragmatică. Într-adevăr, pentru ea, o croitoreasă cocoşată, în Palestina – cum sugerase Alice Benari – „nu poate realiza nimic“. Pe cînd, în România, deja atunci, cînd avea cu doar trei clase mai mult ca trenul şi abia i se ştersese din urechi uruitul maşinii de cusut, ajunsese mare sculă în conducerea P.C.R., sub aripa Anei Pauker – care, şi aceasta, dintr-o spioană, prostituată şi codoaşă, ajunsese prima femeie din lume ministru de Externe al unei ţări. Apoi, cum am mai relevat, este notoriu că, după 1947, aproape toţi jidanii din România au fost puşi în posturi de conducere. În Palestina ar fi muncit în kibuţuri sau ar fi săpat tranşee ca să se apere de palestinienii cărora le furaseră pămînturile.

Într-adevăr, e un fapt că Ghizela Vass a fost longevivă în mari funcţii de conducere ale P.C.R., până în preajma retrovoluţiei din decembrie 1989 şi, în plus, şi-a lăsat moştenitori în politica la vîrf din România postdecembristă: pe nepotul său, Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, actual viceguvernator al Băncii Naţionale. E drept că, acum, Bogdan Olteanu a intrat într-un con de umbră, Dar, în urmă cu vreo opt ani, prof. univ. dr. Ion Coja a publicat un articol în care scria că un prieten al său din S.U.A. îi semnala că, acolo, în S.U.A., umblă zvonul că Bogdan Olteanu este pregătit să ajungă preşedintele României! Să sperăm că va rămîne la stadiul de zvon, dar, cu ameninţări ca aleVictoriei Jane Nuland, cu consilieri ca Wesley Clark – un general capabil, care era să declanşeze al treilea război mondial –, cu jidani agresivi şi impertinenţi ca Radu Ioanid, ca Teşu Solomovici – care scrie în „România iudaică“ că evreii ar fi prezenţi în ţara noastră de două mii de ani! – sau cu zecile de mii de jidani reveniţi în România care i-ar fi holocaustizat – cum crede şi ditamai academicianul Răzvan Theodorescu –, viitorul nostru va fi cam sumbru dacă nu ne debarasăm de toţi jidanii şi de toate lichelele care ne guvernează.

Apoi, circulă opinia – foarte plauzibilă, după mine – că selectarea persoanelor pentru emigrarea în Palestina o făceau liderii comunităţilor jidăneşti, de conivenţă cu autorităţile naziste, după două criterii urmărite foarte strict de sionişti: indivizii selectaţi să fie sănătoşi, robuşti şi suficient de avuţi, ca să ducă acolo un bagaj demografic şi economic valid. Indivizii săraci şi slabi, bolnavi – pleava comunităţilor jidăneşti – erau trimişi în lagăre, la muncă, unde nu aveau şanse prea mari să supravieţuiască din cauza condiţiilor excesive de muncă, a condiţiilor de viaţă în timp de război, cu riscuri mari de apariţie a epidemiilor de tifos (în special în rîndul prizonierilor aduşi din Est). Prin aceasta „împuşcau patru iepuri dintr-un foc“: 1) asigurau masa critică demografică viabilă a viitorului stat Israel cu indivizi apţi de muncă şi de apărare (într-un stat rasist, constituit pe criterii etno-religioase, pretins biblice, de „popor ales“, şi înconjurat de o imensă masă arabă, ostilă din start), 2) scăpau de elementele slab dotate sau chiar degenerate din cauza căsătoriilor între rude – căci jidanii, ca să-şi păstreze, din cauza rapacităţii lor funciare, averea în familie, îşi cuplau descendenţii cu rude foarte apropiate, ceea ce ducea la degenerarea neamului (tot aşa cum se întîmplase cu familiile regale europene), şi, 3) bomboana pe colivă, realizau prin intermediul germanilor holocaustul pe care-l preziceau de circa şapte decenii (conform documentelor descoperite pînă acum), holocaust prin care 4) îşi vor legitima înfiinţarea statului Israel, conform promisiunii Declaraţiei Balfour şi, totodată, ca recompensă, compensaţie pentru „suferinţele“ prin care a trecut „poporul ales“ – „suferinţe“ pentru care au cerut, în plus, o compensaţie pecuniară piperată atît de la germanii care le curăţaseră etnia de stîrpituri, cît şi de la alţii, ca România, care-i protejase pe jidani.

Un exemplu notoriu de privilegiat al selectării diferenţiate – adică pentru „unii mumă, iar pentru alţii ciumă“ – făcute de către liderii comunităţilor jidăneşti – jidanii nedotaţi („amărăştenii“, săracii, bolnavii ş.a.) pentru lagăre, iar cei pricopsiţi (sănătoşi, bogaţi, sus-puşi în ierarhia comunităţii) pentru emigrare – este George Soros, născut Schwartz György. Tatăl lui, Tivadar Soros, a fost avocat, scriitor şi unul dintre liderii comunităţii jidăneşti budapestane. Astfel, deşi regimul lui Horthy s-a remarcat prin zelul cu care i-a trimis pe jidani în lagărele de muncă germane, fiind campion printre ţările ocupate sau în aflate în zona controlată de Germania hitleristă, beneficiind de această poziţie în ierarhie, familia lui Tivadar Soros a „supravieţuit“ ocupării Ungariei de către Germania (după detronarea lui Miklos Horthy), a „supravieţuit“ bătăliei pentru Budapesta dintre sovietici şi hitlerişti şi a „supravieţuit“ şi instaurării regimului „democrat-popular“ în Ungaria. George Soros a emigrat în Anglia abia în 1947, la studii, la o reputată şcoală de economie, căci taică-su îi dăduse bani, din cei agonisiţi prin selectarea discriminatorie a jidanilor: sau pentru lagăre sau pentru emigrare în Palestina. Ulterior, cum se ştie, s-a îmbogăţit prin diverse maşinaţii financiare, facilitate de înfiinţarea „Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă“, care nu este decît un „aspirator“ de informaţii de toate felurile, adică, de fapt, o agenţie de spionaj mascată într-una filantropică.

Întrebat fiind cum preferă să fie numit, Sörös a răspuns: „Speculant financiar, filantrop şi filozof“.

Referindu-se la atacul asupra lirei sterline, într-un ziar austriac se spune: „Soros a mai dobândit odată o astfel de reputaţie funestă. În septembrie 1992, acest speculant putred de bogat a îngenunchiat Banca Angliei – Banca Naţională engleză nu este o dugheană de provincie – şi a eliminat lira britanică din sistemul monetar european, situaţie în care se află şi astăzi“ [adică în 1997 – n.n., V.I.Z.]. Cam în aceiaşi termeni se exprimă şi Kurt Kister: «Ca nici un alt comerciant de devize, Sörös provoacă teamă şi admiraţie preşedinţilor şi boss-ilor băncilor din lumea întreagă. În 1996, italienii au deschis o procedură de investigaţii împotriva lui, acuzându-l că, în 1992, ca urmare a speculaţiilor sale de bursă, a determinat înlăturarea lirei italiene din Sistemul Monetar European (EWS). (…) El este un apărător frecvent al modelului „societăţii deschise“ (…) şi acordă sprijin necondiţionat în special procesului de democratizare din fostele ţări comuniste. (…)».

Numai că ceea ce se dă cu o mână, ia înapoi cu mai multe mâini, provocând nemulţumirea multora – printre aceştia numărându-se şi ungurul american Szel Karoly: „În Suedia, dacă cineva comite vreo infracţiune, organele oficiale nu dau publicităţii numele infractorului. Organele de informaţii comunică pur şi simplu faptul că X sau Y este bănuit de comiterea unei infracţiuni. În cazul unor imigranţi, se precizează în toate cazurile că este vorba de cetăţeni de origine străină. Organele suedeze au făcut excepţie într-un singur caz. Această excepţie se referă la Sörös György, născut în Ungaria. (…) În august 1992, printr-o speculaţie valutară necinstită, Sörös a distrus coroana suedeză. Prin această manevră a băgat în propriul buzunar mai multe milioane, fapt cu efecte grave asupra economiei ţării. Coroana suedeză şi-a pierdut stabilitatea şi s-a devalorizat cu 30 la sută. Pentru a-şi salva banii, întreprinderile de export au scos din ţară miliarde, în numai câteva ore. Pentru a opri scurgerea acestor sume uriaşe, băncile au luat măsuri drastice: au crescut dobânda la credite cu 500 la sută. Urmările: … falimentul, (…) a sporit numărul şomerilor. Mulţi oameni, pe lângă locurile de muncă, şi-au pierdut locuinţele sau puţinii bani agonisiţi prin muncă cinstită timp de ani de zile. Sörös a comis asemenea speculaţii neruşinate nu doar faţă de Suedia, ci şi faţă de Italia şi Anglia. Urmările sunt cunoscute. Ce a făcut Sörös cu banii astfel obţinuţi? El a declarat că un anumit procentaj a fost utilizat în diverse acţiuni de caritate în Africa de Sud, Bosnia, Europa Răsăriteană şi fosta Uniune Sovietică. Dacă din această valută internaţională aventurieră ar fi dorit, într-adevăr, să înfiinţeze un fond de caritate, i-ar fi avut la îndemână pe Rockefeller, Rothschild şi Morgan, care dispun de un număr inestimabil de miliarde. Dar acei capitalişti evrei, care au pus temelia comunismului şi continuă să-l sprijine şi în prezent, nu pot fi storşi de bani.

Suedezii nu îl uită pe Sörös, iar acest semnal de alarmă poate fi întâlnit zilnic în presă“. Apoi, prin toamna lui 1995, a mai dat o lovitură de câteva milioane de franci la Banca Republicii Franceze. Şi, ne reamintim, presa internaţională a comentat, în vara anului 1997, acuzaţia adusă lui George Sörös de către premierul Malayeziei, Mahathir Mohamed, pentru că a subminat economia ţărilor A.S.E.A.N. De aceea, nu ne-a mirat sugestivul titlu „George Sörös – biciul cu care S.U.A. pedepsesc ţările neascultătoare“: «Purtătorul de cuvânt al Departamentului de stat al S.U.A., Nicholas Burns, a sărit în apărarea lui Sörös arătând că „foarte apreciatul şi respectatul miliardar, care a făcut o mulţime de lucruri bune pentru multe ţări, n-ar putea sta la originea unei astfel de conspiraţii, despre care Statele Unite nici nu cred că ar exista“».

Implicat în frauda de la Roşia Montană şi în alte acţiuni antiromâneşti, George Soros este unul dintre inamicii intangibili ai României, cum a fost şi al Angliei, Franţei, Italiei, Malayeziei, Suediei şi al altor state. Vedeţi cum mult lăudata „precizie, minuţiozitate, disciplină nemţească“ a avut şi lipsuri?! Au scăpat neduşi în lagăre jidanii mai bogaţi, mai bine pregătiţi profesional, mai inteligenţi şi, deci, potenţial, mai periculoşi pentru goyimi. Consecinţa se simte pe pielea noastră: au rămas mulţi indivizi care, acum, ne agresează în diverse modalităţi, din 1945 pînă azi. Vedeţi, în acest sens, măcar următoarele cărţi: Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (cord.), ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE.Războiul împotriva culturii române (1944-1999); Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române: ipoteze de sociologie literară, 1944-1989; Dan Zamfirescu, „Războiul împotriva poporului român“ şi trilogia „Războiul nevăzut“ a lui Cornel-Dan Niculae, cu titlurile: Ofensiva iudaismului asupra României, Politica filo-sionistă a României, „Războiul nevăzut al evreilor cu românii“.

Iată de ce s-a îndatorat România la F.M.I. pentru mai multe generaţii: ca să plătim „daune“ unor impostori care au tupeul să invoce escrocheria holocaustului. S-a ajuns cu tupeul unor jidani pînă acolo încît, aşa cum releva Norman Finkelstein în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, unii nepoţi ai unora care fuseseră sau chiar muriseră în lagărele de muncă pretindeau, acum, despăgubiri de holocaust fiindcă bunicii lor „suferiseră“! Adică suferinţa acelora din lagăre, care dispăruseră de mult timp, era tranzitivă, ca şi tifosul din lagăre sau ca gripa spaniolă din 1918! Iată de ce trebuie răsturnate aceste guverne antiromâneşti şi extrem de slugarnice faţă de organizaţiile sioniste internaţionale.

Iată de ce, de mai multe ori, am propus ca atît România, cît şi toate statele care l-au decorat pe Elie Wiesel să-i retragă respectivele decoraţii – inclusiv Premiul Nobel pentru Pace – şi să fie incriminat, împreună cu toţi propagandiştii proholocaust, la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru dezinformare, propagandă mincinoasă şi extorcare de fonduri.

Ieri, marţi, 8 aprilie 214, Senatul a aprobat proiectul de lege propus de poltronul şi demagogul Crin-etc.-George Antonescu-Vorbete şi ciracii lui de a se mări pedepsele introduse prin criminala O.U.G. nr. 31/2002, referitoare la condamnarea celor care contestă în public „Holocaustul“ etc., ordonanţă devenită Legea nr. 107/2006 prin escrocheria juridică numită „aprobarea tacită“. O.U.G. 31/2002 constituie temeiul legal – dar ilegitim – al războiului axiologic dus de Israel contra României, acuzată neîntemeiat de holocaust, tot aşa cum „războiul preventiv“ este pentru S.U.A. pretextul începerii unui război contra oricărei ţări în care are ea interese pentru acapararea de resurse naturale, în special energetice: petrol, gaze, minereuri etc., Afganistanul şi Irakul fiind exemple „clasice“. În consecinţă, senatorii care au votat pentru respectivul proiect legislativ sunt vinovaţi de asociere cu propagandiştii escrocheriei holocau$tic€, de teapa lui Elie Wiesel, Simon Wiesenthal, Radu Ioanid, Stephen S. Wise et ejusdem farinae şi se fac vinovaţi de accentuarea holocaustului comis contra poporului român şi a culturii sale. Toţi aceşti susţinători ai MISTIFICĂRII SECOLULUI XXtrebuie scoşi din viaţa politică şi chiar din viaţa poporului român. Mulţi dintre cei care susţin, în mod făţiş sau tacit, MISTIFICAREA SECOLULUI XX fac parte din clicocraţia internă şi/sau externă, între care există o legătură inextricabilă. Un exemplu de strînsă simbioză este „Triumviratul malefic“.

Să sperăm că membrii Camerei Deputaţilor vor fi rămas patrioţi, vor respinge această aberaţie legislativă antiromânească şi, dimpotrivă, vor propune o lege de abrogare a O.U.G. nr. 31/2002, care a fost transformată în lege prin nelegiuita „aprobare tacită“ – reglementare care, şi ea, trebuie scoasă din Constituţie.

Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne!

Colonelul Vasile I. Zărnescu

https://necenzuratmm.ro/dezvaluiri/43355-holocaustul-gogorita-diabolica.html