Misterele Zalmoxiene: Învierea Tânărului Păstor, în variantele ”Mioriței”

Invierea tanarului păstor

 

– Frumoasă oiță,                                 În livada verde,
Cornută, plăviță,                                Cu fântână rece.
Dac-o fi să mor,                                 Apă de-o să beți,
Vorba mea de dor,                              În gând să m-aveți,
Biată, mi-ascultați:                             Oile, păscând,
Să nu mă-ngropați                              Să le-aud plângând,
În locuri străine,                                 Cum plâng și jelesc,
Ci va fi mai bine                                Eu să vă-ndrăgesc.
Jos, în valea mare,                             De v-o veni dor,
Eu am să mă scol.

*
*      *

– Tu, babană, babana mea,                 Și acolo o ducea,
De ești năzdrăvană,                            La valea adâncă,
Tu de unde vii?                                  Ca lupii să-l mănânce.
– Dintre copaci umbroși,                    Și mama purta,
Muncei întunecoși.                            În traistă ducea
– Nu știi de fiul meu,                         Apă-nvietoare,
Ciobanul tău?                                    Buruieni tămăduitoare.
– Ba, mătușă dragă,                           Și mi-l oblojea
Eu îți spun taina.                               Și mi-l descânta,
De mi-l învia.

*
*       *

– Între copaci umbroși,                       În traistă avea
Munți întunecoși,                               Buruieni vindecătoare,
Fiul tău                                               Apă învietoare.
Și copilul meu                                    Și mi-l oblojea
E în valea adâncă,                              Și mi-l descânta
Pe lângă o stâncă.                              Și mi-l învia.
Și muma-l purta

–                                             *
*       *

Și ea tot pândea,                                 – O, ce somn somnii,
Pe mamă aștepta,                               Ca-n aripa morții!
Până o vedea,                                     Mama-i zicea:
Pe câmp alergând,                              – Și acum, mioara mea,
De toți întrebând,                               Nu zăbovi, îndat’
De fiul ei, ciobănel,                           Dă-te peste cap
Bun și tinerel.                                    Și te fă iar fată,
Mioara înainte-i ieșea                        Ca să-i fii mireasă,
Și mormântu-i arăta.                          Să văd nuntă adevărată,
Cât de lung era,                                  Cum n-a fost niciodată!
Cât îi era statul.                                 Codrul mi se legăna,
Mama oasele aduna                           Văile pe rând juca,
Și os cu os lipea.                                Oile se bucura,
Mioara din gură-i sufla                      Păsărele cânta
Și ciobanul învia.                              Și Soarele râdea.

*
*      *

La mormânt mergea,                           – Mioară, mioară,
Oasele-i vedea,                                   Suflă tu o dată!
Oaseke strângea.                                 Mioara sufla
Unde le punea,                                    Până-l învia.
Toate se lipea.

*
*      *

Cucia-mi venea,                                  Vătafe Ioane!
Măre, mi-aducea                                 El nu-mi răspundea.
De-o călugăriță                                    La mormânt mergea,
Albă la pieliță,                                     Și ea mi-l jelea
Neagră la hăinuță.                               Și mi-l deștepta.
La târlă-mi trăgea,                               În brațe că-l lua,
Pe Ion striga:                                       În cucie mi-l punea
– Ioane, Ioane,                                     Și acasă că mi-l ducea.

 Selecția textelor: Adrian Bucurescu

Lasă un răspuns