MARIN MOSCU la vârsta de 70 de ani : VERSURI – TU, UNIRE, EŞTI ÎN INIMĂ ŞI-N SUFLET

Marin-Moscu-

ORBIȚI DE ORBIREA LOR

Disperarea zvâcnește pe umerii noștri,
Pe ei am purtat și purtăm hapsinii hoitari,
Haotic vor să se-ncaiere unul pe altul
Purtând în fața lumii ghioage de văcari.

Prin orbirea lor ne lovesc, țintind în ceafă,
În Numele Tatălui, român cu român,
Ne apărăm manifestând în strada mare,
În ea, o, Doamne,cât pot să rămân?

Resetează, Doamne, mutația umană
Care n-are viziuni, coloană vertebrală,
Scoate-i din grandoare, din risipirea țării,
Hoitarii ce au, sub căciulă, țeasta goală.

Voi, fraților, fiți cumpătați în toate,
Nu vă lăsați orbiți doar de orbirea lor,
Puneți sfânta țară din nou în picioare,
Să strălucim în lume ca înțelept popor.

PUNCT ÎN RĂSĂRITUL PROPRIULUI APUS

Între răsărit şi îngenuncheatul apus
Creştetul meu desenează un semicerc.

Între apus şi-ndepărtatul răsărit
Umbra mea desenează cercul întreg.

Ce punct e-n răsăritul propriului apus?
Nici duhul universului nu are răspuns!

VATRĂ DE DOR

Inima fură pulberea
Nemărginirii stelelor,
Sărutul nostru apropie
Vraja de buzele verbelor.

Dorul cuvintelor dulci
Miroase a clisă-n poezie,
Rimele-s zidite-n oase
De cruci, de iasomie.

Sărutul limpezeşte clipa,
Inima se zbenguie-n zbor,
Sub aripă munţii şi marea
Rămân în Unire cu dor!

TU, UNIRE, EŞTI ÎN INIMĂ ŞI-N SUFLET

Dumnezeu ţine în palme urgii şi dreptate,
Aşteptarea oricui este acea viziune
Care scaldă în faguri de miere şi lapte
Făptura românească, profundă minune.

Zilnic mut pietre superbe din purul lor loc,
Una e soarele, alta e luna iubită de stele,
Una sunt eu, alta eşti tu pătrunsă de marele joc.
Primăvara rezistă prin flori şi păsări rebele?

Nimeni nu varsă sămânţa de ură în van,
Linişte vrea ţara şi sufletul românului demn,
Nesiguri am fost de când Împăratul Traian
Îl tatua pe Decebal în Columnă, ca semn.

Boala dispreţului, din stradă, trebuie tratată
De mamele, de surorile noastre, de noi,
Să fim sănătoşi mintal, fără urme de pată,
În gândirea de-a merge-n Europa şi nu înapoi.

Ţara n-acceptă ciuntiri în propriul ei neam,
Ea vrea pâine din glie, mult peşte în ape,
Tinerii poartă soarele-n sânge, roade-s pe ram,
Tu, Unire, eşti în inimă şi-n suflet, aproape!

COMBUSTII MĂSLUITE

Se va şti oare vreodată
Cum vioara lăudată
A ieşit din piept pe stradă?

Încânta păsări şi soare,
Ochi senini plini de mirare
Şi iubirea trecătoare…

Se ştie că-n jurul ei
Au căzut din cer scântei
Arzând florile de tei.

Din combustii măsluite
Au rămas imagini mute
Cu noi doi, topiţi sub munte…

Au rămas corzi şi căluş,
Plâns prelung de ineluş,
Reunirea în urcuş!…

DOUĂ CÂRJE UMBLĂ PRIN OGRADĂ

Cascada timpului ronţăie conifere,
Zăpada se spală de întunericul iernii,
De balustrada iubirii atârnă amintirea,
Palmele zbârcite intră în vecernii.

Un coşciug transpiră de-aşteptare,
Iarba ochilor se scutura-n cascadă
Şi-n roua luminii crescută în vise
Iese aglomeraţia durerii în tornadă.

Mergem ca acvila pe coridoare
De stalactite desenate-n suflet adânc,
Ne bubuie aglomeraţia iubirii
În amintirea trecută cu ţipăt de prunc.

Luăm jarul cu mâna credinţei,
Botezam cascada-n cristelniţa sfântă,
Nu lăsam sângele de izbelişte,
Cu viaţa ne luăm periodic la trântă.

E tare moţul de conifere şi zăpada
Se scaldă în cascada trecătoare-a iernii,
Două cârje mai umblă prin ogradă
Basarabia şi România intrate în vecernii!

IARBA FĂRĂ MINTE

Stră şi stră şi stră-strămoşii
Ce torceau viaţa prin vreme,
Îmbrăcau munţii cu brazi,
Ţarna-n grâu şi-n crizanteme.

Puneau taurii la brazdă,
Turmele duceau la stână,
Peştii-n ape dunăreau
Sărutând marea pe mână.

Treceau vântu-n anotimpuri,
Ploilor le făceau loc
În bobiţele de struguri
Prin vrana de poloboc.

Adunau noaptea sub lună
Vraja dulcilor iubiri,
Îşi însemnau prin săruturi
Şi botez şi cununii.

Când hotarul României
Călcat era de alt neam,
Viaţa şi-o puneau în slujba-i,
Puneau la bidiviu ham.

Făceau din duşmani o varză
Fiartă în râuri de sânge,
Ştiau că uniţi în viaţă
În genunchi ei nu vor plânge.

A fost mare amăgire
Când într-o coadă de peşte
S-a lăsat floarea vieţii,
Intrând în noua poveste.

Amăgiri occidentale –
Râuri de miere şi lapte
Curge-va sub ploi de stele
În piscine de dreptate.

Toţi intrat-au în otrava
Valurilor înspumate,
Înşelătorii sub soare
Trase sigur, ca la carte.

Munţii au chelit pe loc,
Nu mai e lemn nici de toacă,
Casele-au îngenuncheat,
Grădinile sunt toloacă.

Cimitirul e-o ruină,
Creşte-n el ştir şi rubarbă,
A fost îngropată ieri
Unica, singura babă.

Fântânile au secat,
Biserica stă pe spate,
Toate speranţele noastre
Au fost iată-nmormântate.

Au venit din zări străine
Mulţi limbuţi şi-au cumpărat
Ultima fleică din ţarnă
De la marii domni din stat.

Au trecut adânc brăzdarul
Peste cruci în cimitir,
Cu vapoarele tot satul
L-au trecut şi de Izmir.

Creşte grâul şi porumbul
Printre oase de strămoşi
Care încă ies la soare,
Cică morţi-s curioşi…

Cine-a pârjolit speranţa
Şi durerea şi iubirea,
Şi de glie şi de neam?
Ne-a-ntinat pe veci, aiurea!…

Ascultaţi! Satul sub munte
Murmură din vechi morminte,
Iarba lui otrăvitoare
Este iarba fără minte!

ÎNDEMN

Să uităm de vorbe, să trăim în fapte,
Să ne umplem viaţa cu miere şi cu lapte,
Să ne umplem trupul cu ramură de stea,
Să ardem în iubire pe dor de catifea.

Să-nfrăţim făptura cu marea şi cu munţii,
Să dăltuim gândirea în creţurile frunţii,
Să ne avem oricând iubiţi ca-n poezie
Pe-o aripă de vis cu zbor în veşnicie.

Să fim urmaşii Evei dar şi ai lui Adam,
Să nu cârnim în vânturi vela nici un dram,
Să mergem înainte cu frunţile în soare,
Să uităm ranchiuna chiar de ranchiuna doare.

Să fim cinstiţi cu gândul, cu fapta orişicând,
Să umblăm atenţi cu cei ce-s în mormânt,
Să fim pioşi când sună în lume-al ţării imn,
Tricolorul sfânt prin fapte să-l sfinţim.

Să fim aşa cum spune vorba din străbuni,
Acasă şi în lume să fim demnii români,
Să uităm de vorbe, să trăim în fapte,
Să ne umplem Unirea cu miere şi cu lapte.

INIMA IUBIRII NE-ALEARGĂ DIN URMĂ

La mânăstirea zidită în munţi,
Inima vrei să-mi asculţi…

Duhovnicul slujeşte în strană,
Leacul iubirii e floare pe rană…

Inima-i tămăduită-n tăcere,
Măicuţele cântă-n plăcere…

Iubirile ard în clipa târzie,
Amintirea se scaldă-n poezie…

Zâmbim când dorul ne scurmă,
Inima Unirii ne-aleargă din urmă…

NIMIC ÎN LUME NU-I CA DEMNITATEA

Nimic în lume nu-i mai dureros
Ca zbuciumul de dragoste de ţară,
În ţară am lăsat ce-i mai frumos,
Copii şi fraţi cu inima amară,

Orice-aş face-i rău dacă se vrea,
Şerpii veninoşi în inimă pătrund,
Lumina-i rece chiar la steaua mea
Care-atârnă lacrimi de-nceput.

Voi birui, regină-s peste toate,
Ştiu să fiu şi înger şi leoaică,
Nu mă-nchin la ceruri, nici la moarte,
Credinţa mea vrea Domnului să placă.

Sunt demnă, nu-mi las capul,
Rostesc întruna : sunt româncă,
Dacă doriţi vă pot fi şi satrapul
Ce vă striveşte capul cu o stâncă.

În timpul de pripas fără lumini
Petreceţi voi, la hram, pe apucate,
Hramul meu la masă-i de străini,
Amare sunt şi dulcile bucate.

Aici, oriunde, sunt săracă şi-mplinită
Şi pâinea ţării mele-i mai gustoasă,
Oricât aţi vrea ca să vă fiu ispită,
Mă simt icoană ca la mine-acasă.

Nu vă dedaţi aiurea-nchipuirii
Că pot fi slugă la cheremu-oricui,
Mocirla voastră nu este-a iubirii,
Agăţaţi-vă doar poftele în cui.

Acasă mă aşteaptă sfinţii,
Copiii, munţii, Marea Neagră, ţara,
Acolo vreau s-adun părinţii
La pieptul meu mai viu ca primăvara.

MARELE PRIDVOR

Am venit din zenitul matern
Pe coapse de aer etern,
Am venit să te caut pe tine
În curcubeul cu aripi de-albine.

Erai ceară şi miere totală,
Eram vis din lumea reală,
Am venit , voi veni orişicând,
Să pun flori pe strai de cuvânt.

Nu ţipa, urcă în sufletul meu,
Vei fi sângele ce curge mereu
Prin Unire, prin viaţă şi dor,
Vei fi primul şi ultimul fior.

Am venit din zenitul matern,
Iubirea-mi pătrunde în stern,
Tu îmi pătrunzi în aripa de zbor,
Domnul ne-aşteaptă în marele pridvor

LA SFAT CU GÂNDITORUL DE LA HAMANGIA

Stau la sfat cu Gânditorul de la Hamangia,
Îmi place s-ascult cu sfinţenie poveştile lui,
Din piatră îi sunt vorbele frumos meşteşugite,
Timpul se cutremură în orbitele destinului.

Iubea pământul măreţ cu munţi şi cu ape,
Cerul pieptănând brazii pe creştete verzi,
Bourii, muflonii şi impunătoarele dropii,
Femeia mănoasă, copiii în jocul cu iezi.

Iubea Lupul Alb, Marele, mai Marele Lup,
Iubea pâinea rotundă cât ţestul de piatră,
Iubea cinstea, demnitatea, nesupunerea,
Iubea ardent destinul înnoitor de vatră.

Iubea pictogramele, curcubeu în istoria vie,
Iubea intens peste timp cu puterile minţii,
Dorea urmaşii urmaşilor urmaşilor urmaşi
Să fie destoinicii hotărâţi, mâna de fier a ginţii.

Stau la sfat cu Gânditorul de la Hamangia,
Mă cutremură faptele nelegitime ale urmaşilor lui,
Mă simt neînsemnat ştiind că s-a prăbuşit
Ideea de a fi bărbat în orbitele prezentului.

Acum iau toţi poziţia Gânditorului şi atât.
Nu ştiu să iubească pământul cu munţi şi cu ape,
Lasă ţara pradă oricui, fără cinste şi demnitate
Îşi ia partea, partea celor mulţi poate să crape.

CRUCEA ÎNFIPTĂ ADÂNC ÎN RĂRUNCHI!

Cuibul de vipere-nconjoară pridvorul
Balanţei dreptăţii cu aripi ciuntite,
Otrăvit de cancerul prezent e poporul,
Încercări s-aprind, ca-n vis, păcălite.

Neamul meu, tace româneşte, cuminte,
Steag îndoliat e sufletu-n genunchi,
Cine-o să-şi aducă de demnitate aminte?
Doar crucea înfiptă adânc în rărunchi!

ÎN PULSUL INIMII ADUN ISTORIA…

În pulsul inimii adun istoria neamului meu
Răsfirată prin vânturi, troiene şi aştri,
Au stropit strămoşii hotarul cu sânge la greu,
Vatra să rămână moştenire sub norii albaştri.

Au făcut Unirea şi-au plecat în nedorita vrere,
A venit pârjolul blasfemiei roşii ce ne-a împilat,
Doina vieţii, dorul libertăţii s-au făcut durere,
S-a încercat Podul de Flori dar s-a şi uitat…

E timpul s-amintim că Patria ni-i dată
Pentru crucea sacră-a demnităţii noastre,
În conturul ei să fim şoimii de piatră
Ce-şi poartă îngeraşii cu aripi către astre.

În pulsul inimii adun istoria neamului meu,
Vă chem întru Unire cu crez în Dumnezeu!

ANIMALUL MIZERIILOR POLITICE

Animalule, nelegiuitule, neisprăvitule,
Te-am crescut, te-am hrănit, te-am îngrijit,
Te-am educat, te-am şcolit şi câte
N-am făcut pentru tine, animalule…
Poate am greşit, am dat chix ,
În ce anume şi unde am dat chix?
Mă întreb, te întreb cu inima frântă,
Cu inima în pumni.
Cum poţi tu să ataci propria ogradă?
Cum poţi să sfâşii cu dinţii tăi de animal,
Gardurile, casa, mormintele, straturile de flori?
Cum poţi urina pe trecutul nostru de milenii
Şi încă o sută de ani?
Cum poţi ridica steagul împotriva mamei
Care ţi-a dat viaţă, care ţi-a înălţat privirea spre stele?
Cum poţi animalule să mârâi printre dinţi
Împotriva a tot ce este sfânt
Pe vatra sub care aurul, gazele, petrolul
Au fost scurmate de tine şi nu mai sunt ale noastre?
Cum poţi roade cu dinţii drujbelor venetice
Codrii seculari?
Cum ţi-ai permis să vinzi pământul cu oaselor strămoşilor,
Cu toată credinţa lor pusă la păstrat în cenuşa istoriei ?
Cum ţi-ai permis, animalule,
Să dai la topit industria şi flota?
Cum ai hotărât să închizi minele,
Să ştergi definitiv complexe industriale,
Să depopulezi oraşe şi sate?
Cum îndrăzneşti să mergi la alte uşi străine
Să te plângi că-n ograda noastră nu e dreptate.
Of, Doamne, cum m-ai lăsat
Să dau animalului acesta pătat,
Care o decăzut din arborele genealogic al neamului,
Alături de alţi câţiva pătaţi,
În care am avut încredere,
Un nume de fală cândva în lume?…

Acestui animal, de care mă dezic, i-am spus simplu, Animalul mizeriilor politice.
Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut că acest animal
Retardat a uitat de unde a plecat
Şi fără pic de respect şi credinţă, acum, urinează
Peste marea Grădină a Maicii Domnului!

A ŞAPTEZECEA OARĂ…

Din palme de pământ curge o cascadă,
Iarna îngheţată, ţurţuri, vrea s-o vadă,
Să urce peste dânsa în papucei de vată,
Să cuprindă lumea în veşnicii brodată.

Cascada nu ascultă, palma-i de pământ,
Adună în suflarea-i foalele de vânt,
Scoate ghioceii din coarnele de melc,
Pune curcubeul pe frunţi în semicerc.

Râd munţi-nalţi, cu fălcile în soare,
Aruncă-a iernii cuşmă spre păsări călătoare,
În inima-mi zglobie, a şaptezecea oară,
Se instalează sigur o nouă primăvară.

Îmi iau papuci poetici, deretic printre rime,
Rămân precum cascada, mai verde în iubire,
Tu-mi întreţii prezentul cu farmec şi plăcere,
Urcăm în spaţiul nostru cu vârsta în mistere.