DOSAR SECRET: De unde vine cu adevărat numele „România”?

Harta Romaniei

În toate limbile neolatine, derivatele din latinescul TERRA-AE desemnează planeta pe care trăim şi solul pe care călcăm. Pentru ultimii ROMANI (cetăţeni, membri, constructori şi stăpâni ai lumii civilizate, oameni liberi, nu sclavi, potrivit Constituţiei Antoniniene) în viaţă, „ROMANII DIN RĂSĂRIT” (Priscus din Panonion) deveniţi, prin coagulare etno-culturală şi creştinare – ROMÂNI, solul se desemnează printr-un cuvânt-pecete a vechimii, continuităţii şi civilizaţiei- PĂMÂNT-derivat din PAVIMENTUM, în amintirea PAVAJULUI străzilor din oraşele noastre, a vechii noastre vieţi urbane, distrusă de invadatorii slavo-asiatici în veacurile VI-VII. Iar derivatul din TERRA-AE, cuvântul ŢARĂ, desemnează STATUL românilor, totalitatea bărbaţilor ridicaţi la arme, ad hostem (” împotriva duşmanilor”, de unde cuvintele oaste şi ostaşi, sinonime cu armatî i armatoli) şi TERITORIUL locuit de români.

Pentru români, desemnaţi de străini drept vlahi (valahi,olahi, volohi, blaci, blazi, balqui, ulaghi etc) termenul „VLAHIA” se traduce, aşadar, prin „Ţara Românilor”, în sensul varegului „Blokumannalant”, toate „vlahiile” fiind părţi ale „MAGNEI VLAHIA” (Mapamondul Borgian), MAREA ŢARĂ A ROMÂNILOR, identificată în hotarele întregii ROMANII ORIENTALE şi desemnată de ei înşisi, dintotdeauna, drept ROMÂNIE (dialectal RUMÂNIE sau AR(U)MÂNIE). O spun răspicat Rudolf din Ems, Johannes Tomka Saski şi Martin Felmer, care puneau în circulaţie ştiinţifică termenul, primul pe la 1250, ceilalţi la anul 1748.

„Rumânia” vechilor cronici germane se întindea, pe vremea lui CAROL CEL MARE (rege 768-800 şi apoi împărat 800-814) între Tisa şi Nipru, între Carpaţii Păduroşi şi Pind, dar românii depăşiseră aceste bariere, fiind atestaţi, cu structuri statale, în Răsărit până la fluviul cu nume românesc-VOLGA şi râul „Volohov” dintre Novgorod şi Ladoga, în Apus până la „marea” pannonă cu nume românesc – Balaton, în Nord până la Baltică, fiind elementul despărţitor între slavo-finici şi germani, mărturie stând sutele de localităţi, cu nume atestându-i, din Silezia, Saxonia, Slovacia, Cehia, Galiţia, Lodomeria, Podolia, Volhinia, până în Beoţia şi Focida, foste cândva, trace. (În paranteză fie spus, Carol cel Mare a cucerit o parte din teritoriile româneşti,   dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie (alungându-i definitiv în 805 pe strămoşii secuilor, avarii).

Aceasta a fost TERRA NOSTRA, pe care s-au aşezat, în mileniul I al erei creştine, răşluindu-i marginile, barbarii germanici şi slavo-asiatici, transformându-se, prin etnogeneză, cu masivă contribuţie românească, etno-culturală şi spirituală, în popoarele moderne de astăzi: rus, polon, ceh (bohemi, moravi, silezieni, slovaci etc., sunt denumiri regionale, medievale, ale poporului ceh), ungar (așezați la început în Ţara românească a Ungului, Bereg sau Berg şi Ugocea, adică Ţara lui Uga sau Iuga, şi la Muncaci, pentru a se extinde apoi în întreaga „Pannonie”), bulgar, slavon (adică sârb, cu variantele sloven, croat, bosniac, muntenegrean etc.) şi neogrec (în Macedonia, Epir, Thessalia). O dovedesc insulele de românitate care au rezistat timpului, până în zilele noastre.

Apoi, în prima jumătate a celui de-al doilea mileniu creştin, TERRA NOSTRA, pe care încercaseră s-o unifice politic Vitalian, în anii 513-520, liderii „poporului nou” de la Săruna (Salonic) – în veacul VII, Asăneştii – în veacurile XII-XIII, a fost supusă agresiunii regatelor, ţaratelor sau imperiilor noilor veniţi, cu pretenţii deja de dominaţie universală.
Ungurii au fixat frontiera în Vest, definitv, pe Tisa, extinzându-şi doar suzeranitatea regilor lor de origine româno-cumano-maghiară (Arpadienii) la est de râu. Apoi, după 1352 (Tzimpe)-1354 (Gallipoli), otomanii, în Sud, la Dunăre şi linia Şiştov-Lom (Basarabovo)-Ekrene, polonii şi cehii în Nord, la limita Carpaţilor Păduroşi (prin slavizarea „prutenilor” deveniţi „ruteni”), rudele noastre materne, lituanienii (traci neromanizaţi) și, la Răsărit, tătaro-mongolii apoi ruşii, pe cursurile mijlociu şi inferior ale Niprului.

Veacul XVI al Renaşterii româneşti, în condiţiile prăbuşirii Ungariei medievale la Mohacs (1526) ne-a adus din nou, în N-V, drept vecin, agresivul Imperiu Romano-German. Împotriva acestuia, a otomanilor şi a Poloniei, domni ca Petru Rareş şi fii săi (Iliaş, Ştefan şi Constantin), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu etc. au conceput planul REUNIFICĂRII RUMÂNIEI IN INTEGRUM. A reuşit, bazându-se pe interesul otomano-tătarilor şi împotriva Europei catolice şi protestante, pentru scurt timp, Mihai Vitezul (1593-1601). După care, teritoriile vestice (Partiumul) cu Banatul, Crişana, Maramureşul istoric, Transilvania (1699), temporar Oltenia (1718-1739) şi Nordul Moldovei (1775), numit de ocupant „Bucovina”(1786), au căzut pradă germanilor, iar teritoriile din Răsărit – ruşilor. Aceștia au fixat hotarul Ţării Româneşti a Moldovei mai întâi pe Bug (12 septembrie 1740, tratatul de la Constantinopol), apoi pe Nistru (Şiștov, 29 decembrie 1791) şi,în fine, pe Prut (Bucureşti, 16 mai 1812). Rusificarea rapidă a dus la transformarea programată a românilor estici în ” ucraineni” (la mărgineni), ultimele lor rămăşiţe fiind astăzi transformate într-un nou popor inventat, „nistrean”, iar a celor dintre Prut şi Nistru, într-o altă invenţie – „poporul moldovenesc”, proces aflat în plină desfăşurare.

Împotriva acestei stări de lucruri s-a ridicat, în veacul XVIII, PRO TERRA NOSTRA, elita românească, închegată în PARTIDA NAŢIONALĂ, care a elaborat planul refacerii ROMÂNIEI pe etape (Planul Sfântului Sofronie din Cioara):
1) Unirea Principatelor extracarpatice mai întâi;
2) Obţinerea deplinei independenţe şi impunerea numelui de România (urât în întreaga Europă „civilizată”, care-şi aroga absurde antecedente „romane”, ca şi de vecinii cărora le amintea şi le reaminteşte calitatea lor de implant în pământ românesc);
3) Eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie germană (şi supuse terorii instrumentului german de dominaţie – ungurii) sau rusească şi unirea lor cu România.

Planul a fost urmărit şi atins, punct cu punct, în 1859 (24 Ianuarie), 1861 (Proclamarea României, la 11 Decembrie), 1877 (9 Mai – Proclamarea Independenţei), 1878 (14 Noiembrie), 1913 (10 August) şi în 1918 (27 Martie/ 9 Aprilie; 15/28 Noiembrie; 18 Noiembrie/1 Decembrie).

Aşa s-a născut, prin jertfa a milioane de români, în cadrul „Bătăliei pentru România” (1716-1818), la 1 Decembire 1918, România Mare, mutilată imediat (1919-1920) de marile puteri europene, prin tratatele de la Sevres si Trianon, care i-au răşluit fruntaria vestică proclamată la Alba Iulia (regiunea Tisei şi Vestul Banatului).

„Asasinarea” hărții a continuat prin Pactul Ribbentrop-Molotv (23 august 1939) care i-a smuls, în vara şi toamna lui 1940, 101.404 km2 cu 6.837.000 locuitori, în favoarea Rusiei bolşevice, prin „confiscarea” Cadrilaterului pentru satelitul său Bulgaria (7 septembrie 1940, 7.412 km2 cu 410.000 locuitori) şi prin Dictatul de la Viena (30 august 1940, 43.429 km2, cu 2.667.000 locuitori în favoarea Ungariei fasciste). Iar dacă, pentru scurt timp ( 1941-1944), Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, prin jertfa a circa 781.000 de fii ai României au refăcut TERRA NOSTRA în Răsărit, până la Bug, Tratatul de Pace de la Parist ne-a readus, prin voinţa marilor puteri, la 10 februarie 1947, fruntaria estică pe Prut şi, în schimbul refacerii fruntariei nord-vestice:
1) Ocupaţia şi spolierea sistematică, bolşevică, până în iunie 1958;
2) Un regim stalinist până în aprilie 1964, cu distrugerea elitei naţionale de către agenţii Komintern-ului si bolşevizarea rapidă şi criminală a societăţii şi
3) Obligaţia de a-i păstra drept cetăţeni români pe cei 400.000 de colonişti fascişti unguri implementaţi de Miklos Hortz în perioada ocupaţiei (5 septembrie 1940 – 25 octombrie 1944) în Ardealul cedat.

Treptata desprindere de Moscova a regimului Ceauşescu, atrăgând temporar (1965-1977) „simpatia” Occidentului, a permis, cu concesiile de rigoare, făcute unui regim de autoritate personală, doar aparent „socialist”, păstrarea unităţii României post-belice, în pofida acţiunilor cercurilor revizioniste ungureşti, bulgare şi „ucrainiene”, sub oblăduirea URSS. În faza de pregătire a schimbării la faţă a Imperiului rus, anchilozat în structuri socio-economice de tip „asiatic”, serviciile de informaţii şi diversiune ale Estului şi Vestului şi-au dat, însă, din nou, mâna, România redevenind ţintă a unei noi „geopolitici” sau „Ordini Mondiale”, bub lozinca„România stat izolat”, lansată de Miklos Horty în 1939. Prin atragera pseudo-elitei tinerilor lupi „comunişti” şi instruirea lor de către oficine străine, s-a pregătit (1978-1989) aşa-zisa „revoluţie spontană” din decenbrie 1989, în fapt o agresiune externă concentrică, sprijinită de o coloana a V-a din interior şi de o gigantică manipulare psiho-mediatică a românilor, pe fondul înfometării şi alienării sistematice în deceniul IX al veacului trecut, vizând nu atât înlăturarea regimului (care era, oricum, condamnat), ci sfârtecarea statului român conform vechilor hărţi „de lucru” elaborate de Bela Kun şi V.I. Lenin în februarie-martie 1919 şi de Viaceslav Molotov şi contele Istvan Csaki în iulie-august 1940.

Autor: Col.(r) Dr. Mircea Dogaru

 

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/scurtA-istorie-a-romanitAtii-numele-de-romania-este-semnalat-documentar-inca-de-pe-vremea-lui-carol-cel-mare-nu-este-o-inventie-a-secolului-al-xix-lea