DEZVĂLUIREA UNUI DIPLOMAT ROMÂN: De ce Ion Iliescu şi cei care i-au urmat au refuzat UNIREA ?

Iliescu Constantinescu Basescu

Provenit dintr-o familie de români care a dat 12 ofițeri eroi pe câmpurile de luptă, Excelența Sa, Ambasadorul AUREL PREDA-MĂTĂSARU a fost  cel care a redactat Declarația de Independență a Republicii Moldova de la 27 iulie 1991, ca un prim pas spre reunificarea celor doua state românești.
Distinsul diplomat a purtat în aceeaşi perioadă şi negocieri secrete pentru unirea Republicii Moldova cu România, act refuzat însă de puterea de la Bucureşti. A condus de asemenea pentru o perioadă și a făcut parte din grupul care a participat la negocierile privind statutul Insulei Șerpilor. A fost președintele Asociației Române de Politică Externă (A.R.P.E.)
„>Aurel Preda, cunoscut și ca Aurel Preda-Mătăsaru (n. 12 iunie 1940, București), a fost  general în rezervă, profesor universitar de drept internațional public și relații internaționale şi ambasador al Romaniei în Republica Moldova.
Patronimul „Mătăsaru” provine de la localitatea cu acelasi nume, în care Aurel Preda și-a petrecut copilăria, acesta incluzând-o în numele său ca un semn de mândrie față de locurile în care s-a format
A decedat la Spitalul Militar,în data de  22 octombrie 2017, la ora 03.30. Înmormântarea a avut loc pe 24 octombrie, în localitatea natală, Mătăsari.
Din cartea sa intitulată „Memoriile unui diplomat oarecare”, putem afla o serie de lucruri neştiute sau puţin cunoscute despre evenimentele tumultoase petrecute la începutul anilor 90, imediat după revoluţie, când forţele patriotice din România şi R.Moldova luptau pentru Unirea celor două ţări româneşti surori.
„Situaţia mi s-a înfăţişat în toată realitatea ei crudă: redactarea era în aceeaşi limbă de lemn în care fusese redactat şi Tratatul precedent, semnat de Ceauşescu şi, mai grav, Părţile Contractante se angajau să-şi respecte frontierele de stat. Deci nici vorbă de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor acestuia asupra Basarabiei şi Bucovinei, pe care Patria – mumă le lăsa, graţie noilor săi conducători „revolu­ţionari “, tot la „Matuşka Rassia “.
<„>Aşadar, din partea echipei de la Bucureşti, nimic, dar absolut nimic nou în favoarea Chişinăului, în afară de palavre care erau rostite de guvernanţi.
Acest tratat păgubos, un act de trădare naţională, a şi fost semnat la Moscova de Iliescu şi Gorbaciov, fiind primul de acest fel încheiat de noua şi în fapt, de către vechea Românie.

Prăbuşirea URSS, în decembrie 1991, a împiedicat echipa conducătoare de la Bucureşti să ratifice Tratatul, acesta intrând în seria documentelor rezervate, din păcate, trădării naţionale.

DEZVĂLUIRI DIN INTERIOR: Iliescu a refuzat în 1991 oferta de unire a Moldovei cu România

Aurel Preda spunea că puterea de la Bucureşti nu a dat nici un răspuns şi nu a acceptat nici propunerea agreată de Chişinău, conform căreia frontiera de pe Prut urma să fie păzita numai de Romania.

La finele lunii octombrie 1991, când negocierile româno-sovietice se terminaseră „cu succes”, la Bucureşti a sosit Preşedintele Comisiei de politică externă a Parlamentului R.Moldova, profesorul universitar doctor Vasile Nedelciuc, însoţit de un bărbat înalt, bine făcut, căruia nu i-am înţeles iniţial numele.

Aveam să aflu ulterior că numele său era Anatol Plugaru şi era Şeful Serviciului de Informaţii Externe al Republicii Moldova (din surse demne de încredere: acel „bărbat înalt și bine făcut” nu era Anatol Plugaru, și nici măcar nu vorbea românește).

Nedelciuc nu a dorit să mă întâlnească în clădirea MAE şi, de fapt, în nici un fel de clădire, ci în parc, la Bordei. Locaţia el a ales-o, stârnindu-mi curiozitatea. Vasile, care se pare că fusese cândva ofiţer KGB, era deci un profesionist. El dorea ca mesajul să nu fie înregistrat în nici un fel, putând la rigoare să nu-1 recunoască.

Mi-a comunicat, în esenţă, următoarele:

Preşedintele Snegur crede că ar fi posibil, în acel moment când în FDSN se discuta proiectul noii Constituţii a României, să se ia în discuţie posibilitatea creării, pe lângă postul de Preşedinte al României, şi a postului de Vice-Preşedinte, care să îi fie acordat lui Mircea Snegur. România ar fi urmat să devină, după modelul SUA, o republică prezidenţială.

Poate că ideea nu era rea, dar atunci folosul real ar fi fost ca preşedintele Snegur să fi venit la România cu Basarabia cu tot!

Discuţia s-a purtat în doi, celălalt basarabean urmărindu-ne de la cca 100 de metri, într-o încercare de a se asigura, probabil, că nu suntem supravegheaţi şi înregistraţi. Începuseră, pesemne, să-şi piardă încrederea şi în mine.

Vasile Nedelciuc nu a acceptat invitaţia mea de a lua masa împreună, în trei şi a plecat precipitat spre maşina care îi aştepta.

Am avut un gust amar în gură … Ce gândisem şi sperasem şi ce se alesese din entuziasmul poporului care, iată, era înşelat – pentru a câta oară? – pe pământ mioritic!

Am comunicat în regim de urgenţă cele de mai sus conducerii MAE care, prin curier militar, a transmis în scris întreg dialogul avut cu Preşedintele Comisiei de politică externă de la Chişinău, personal lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni.

Şi Cotrocenii au tăcut, au tăcut, au tăcut … şi „cumetria” nu s-a mai făcut…

„Noi chiar credeam atunci în reunificare. Am insistat pe lângă Snegur ca Declaratia de independenţă s-o citeasca cineva clar şi să spună populatiei adevarul. Se strânseseră aproximativ un milion de basarabeni în Piaţa Centrală din Chişinău. A vorbit un scriitor din Gagauzia, care nu prea ştia nici ruseste, nici româneşte, dar a spus un lucru extraordinar:

„Oameni buni, am fost prosti pentru ca am fost saraci; am fost saraci pentru ca am fost prosti. Daca vrem sa scapam de saracie, nu mai trebuie sa fim prosti si de aceea trebuie sa ne unim cu Romania“.

Însuşi Snegur mi-a talmacit ce spunea scriitorul. Oamenii din piata plangeau şi se imbraţişau, asa că să nu-mi spuna mie nimeni ca basarabenii nu voiau unirea“, işi amintea Aurel Preda.

 Cum explică Ion Iliescu faptul că România şi Republica Moldova nu s-au unit în august 1991

Ion Iliescu, omul care  a condus România timp de 10 ani.

Iată ce declara  la rândul său fostul  preşedinte Ion Iliescu în legătură cu Unirea României cu Republica Moldova:

„August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive.

În 1987, pe fondul schimbărilor politice din URSS, în Republica Sovietică Socialistă Moldova(care era mai puţin decât Basarabia istorică) a început un proces de recuperare a identităţii naţionale, în special pe direcţia recunoaşterii limbii române ca limbă naţională şi revenirii la grafia latină.

Niciunul dintre promotorii acestui curent nu a pus problema unirii cu România, aflată atunci la apogeul delirului totalitar ceauşist.După Revoluţie lucrurile au evoluat, a avut loc o deschidere către Chişinău. Dar trebuie să ţinem cont de nişte realităţi ale momentului, pe care acum se pare că le-am uitat.

Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului R. S. S. Moldoveneşti de la acea dată, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean.

Noi nu puteam decide în locul lui. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul Republicii Moldova, şi nici la Moscova.El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Ei au hotărât că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor.

Noi nu puteam  decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel încât independenţa Republicii Moldova să fie efectivă şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace  de la Paris, din 1947. Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante.Recunoaşterea Republicii Moldova a fost un act responsabil din partea României.

August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar mai ales externă.

Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa?

Pentru că reunificarea implica refuzul Bucureştiului de a recunoaşte existenţa Moldovei independente.

Ar mai fi vrut ei re-unificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!Atât noi, cât şi liderii moldoveni, am pornit atunci de la premiza existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea după modelul celor două state germane.

Am evitat  orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei(sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice, acţiune de ne-acceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva.Lucrurile nu pot fi tratate superficial. Nu toţi cei din Moldova se consideră români. Şi dintre cei care se consideră români, nu toţi doresc reunificarea.

În primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc declara despre unire, citez: ”în pofida convingerii că „suntem o singură naţiune, dar formăm două state”, totuşi, trebuie mai întâi „să facem câteva sute de întreprinderi mixte şi să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune şi apoi să mai vorbim”.

Dacă ar fi existat cu adevărat oportunitatea unirii, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”. Ion Iliescu consideră ca dezvaluirile lui Aurel Preda sunt simple fabulaţii.

„Asemenea informaţii nu au ajuns la mine. Nu-mi amintesc, dar ideea era total nerealista. Erau atunci nişte realitati peste care nu se putea trece. Armata a 14-a se afla pe Nistru”,a declarat fostul preşedinte al României.

Păcat că înafară de Aurel Preda, niciunul din cei implicați în această „operațiune unionistă” eșuată nu și-a recunoscut implicarea sa, directă sau indirectă.

Azi doar oamenii cu acces la arhivele postdecembriste ale MAE al României ne mai pot informa, ce a avut loc cu adevărat în acele zile de august-decembrie 1991 dar și, mai târziu, la sfârșitul lui ianuarie-începutul lui februarie 1993, când cei patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională, conducători ai Parlamentului Independenței, și-au dat subit demisia ca să-i facă loc echipei ex-komsomolistului-șef, Petru Lucinschi, celor care au schimbat radical vectorul și viteza Mișcări de Eliberare Naționale din Basarabia, celor care în toamna anului 1993 au reînviat partidul komuniștilor, iar în februarie 1994 a deschis toate porțile pentru revenirea la putere a puhoiului agrariano-interfrontisto-comunist cu Moțpan, Solonari, Stepaniuc și câți alții în frunte.

În urma alegerilor din 1996, în România puterea a fost preluată într-o atmosferă de speranţă şi mari aşteptări de Conventia Democrată şi preşedintele Emil Constantinescu.

Din păcate, după ce Convenţia Democrată a ajuns la putere, politica externă a României a devenit capitulardă în ce priveste contenciosul teritorial cu Ucraina şi nesemnificativă în relaţia cu cel de-al doilea stat românesc, R. Moldova.

Imediat dupa învestitură, preşedintele Emil Constantinescu lansa public la reuniunea de la Davos, ideea “sacrificiului istoric”…

Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939, în localitatea Tighina, acum în Republica Moldova), politician și profesor universitar român, fost președinte al României între anii 1996 și 2000

Într-un interviu acordat postului privat de radio NovaMova din Ucraina, Emil Constantinescu declara:

“Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Aceasta recunoaştere a realităţii va forma, intr-adevar, baza tratatului”, mentionand apoi ca “Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean”.

În continuare, întreaga diplomaţie românească este pusa sa lucreze în favoarea consolidării “tânarului stat ucrainean”.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice şi a parlamentarilor a fost pusă în funcţiune.

Principali artizani ai acestei acţiuni – un veritabil act de trădare naţională – au fost Emil Constantinescu, Petre Roman, preşedintele Senatului, şi evreul de origine basarabeană Adrian Severin, ministrul de externe, pe numele său adevărat -„Skvosnik”.

Dincolo de perdeaua de fum a explicaţiilor oferite de cei care au participat la redactarea si validarea tratatului, dincolo de toate precauţiile redactarii tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esenţa acestuia a fost achiesarea, acceptul liber consimţit al României la actuala frontiera cu Ucraina.

Trădarea continua.

A. Mosanu

Foto: Alexandru Moșanu (n. 19 iulie 1932, în Braniște, județul Bălți, Regatul României – d. 7 decembrie 2017) a fost un istoric și politician basarabean, profesor universitar, doctor habilitat în științe istorice, precum și membru de onoare al Academiei Române din 1993.

A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990 și 1998 și a îndeplinit funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 3 septembrie 1990 – 2 februarie 1993, fiind primul în această funcție.

Regretatul Alexandru Moşanu, unul dintre marii patrioţi români care au luptat pentru unirea Basarabiei cu România mărturisea :

„La începutul anilor ’90, în fruntea unei delegații puțin numeroase, am plecat la București. La Iliescu.

Trei zile am așteptat la hotel. Nu avea timp să ne primească…

Aveam impresia că știa motivul sosirii noastre la București. În a patra zi ne-am întîlnit.

I-am spus tranșant că în Parlamentul de la Chișinău există posibilitatea reală a votării Reunirii cu Patria-Mamă. Aveam lista deputaților care și-au dat acordul verbal pentru acest act istoric.

I-am arătat-o lui Iliescu. I-am spus că România trebuie doar să fie pregătită pentru acest Act și să reacționeze imediat ca atare.

Nu a fost prea entuziasmat de veste.

S-a uitat la listă și a scanat-o cu privirea. S-a ridicat repede și a zis că trebuie să se consulte cu cineva. În a cincea zi urma să ne dea un răspuns. Răspunsul Patriei-Mamă, mai bine zis.

În ziua următoare, sună paradoxal, dar n-a găsit timp pentru noi. În a saptea zi m-a chemat numai pe mine la el și mi-a spus-o ca din mitralieră:

” Nu se poate! Am vorbit cu Moscova. Mi s-a spus: Net! ”

Moșanu a plecat la Chișinău și tot drumul a plâns.

Și neavînd altă șansă, a votat cu toți deputații Pro Reunire Independența Republicii Moldova față de mama ei ocupant – Rusia!

Nici succesorii lui iliescu (cu literă mică), Costantinescu, Băsescu nu şi-au dorit (Re)Unirea! Nu şi-o doreşte nici actualul Preşedinte Iohannis!

Explicaţia e simplă: nici unul din ei nu e ROMÂN!

Surse: 

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/

http://basarabialiterara.com.md/?p=28344

http://ioncoja.ro/tovarasul-ion-iliescu-si-gasca-cum-ne-au-tradat-mereu/http://adevarul.ro/news/politica/cum-explica-ion-iliescu-faptul-romania-republica-moldova-nu-s-au-unit-august-1991-1_53e7567d0d133766a82a7a34/index.html

Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: Memoriile unui diplomat oarecare. Editura Victor, București, 2009, p.276-296.