MIHAI CIUBOTARU: ROMÂNISMUL ŞI ARMATA DE OCUPAŢIE ( PARTEA I )

Limba-română

Anii 1812 şi 1940 sunt anii cei mai tragici pentru destinul părţii orientale a Moldovei, denumită ulterior sub ocupaţia ţaristă Basarabia, iar sub ocupaţia sovietică RSS Moldovenească, formată la 2 august 1940, în cadrul URSS din teritoriile răpite României, sub ameninţarea agresiunii militare. Fostele judeţe româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail au fost desprinse de Basarabia şi incluse în RSS Ucraineană, aceeaşi soartă având şi nordul Bucovinei. Iată că de 175 de ani, în afară de cei 22 aflaţi în componenţa României, continuă Golgota acestor pamânturi româneşti ale Moldovei orientale, tragedie care continuă şi astăzi în R. Moldova. Acest genocid etnico-cultural a început sub regimul ţarist care a promovat o politică masivă de colonizare a ţinutului cu ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemţi etc. În 1834 românii reprezentau 86% din populaţie, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al politicii de rusificare, doar 47,6% dintre locuitori, în comparaţie cu 19,6% ruteni şi ucrainieni, 8,2% ruşi şi 11,8% evrei. Învăţământul era organizat după legislaţia ţaristă şi avea scopul de a implimenta o politică de rusificare şi deznaţionalizare. Nivelul ştiinţei de carte în rândurile populaţiei româneşti era foarte scăzut. Conform recensământului din 1897 doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,7% dintre femei aveau carte. Astfel românii ocupau penultimul loc în gubernie printre etnii, lăsându-i în urmă numai pe ţigani la capitolul ştiinţă de carte. Întrebuinţarea limbii române în învăţământ, biserică şi administraţie, pe timpul regimului ţarist, a fost de scurtă durată , fiind exclusă din instituţiile statului, din învăţământ şi biserică după 1928. Totuşi o parte dintre intelectualii din şcoli şi preoţii din biserică, deşi erau ameninţaţi şi prigoniţi, au continuat să menţină limba română şi să promoveze tradiţiile şi cultura strămoşească. Cel mai aprig adept al rusificării s-a dovedit Episcopul Pavel Lebedev. Au fost arse cărţile de cult în limba română, reduse numărul parohiilor, daţi afară mulţi preoţi români. Au inceput să fie scrise registrele de la biserici în ruseşte, precum şi actele stării civile. Politica de rusificare a devenit foarte cruntă mai ales după ce a fost constituit statul român modern, ca urmare a Unirii Principatelor Române din 1859. S-au înteţit persecuţiile împotriva acelora care cereau dreptate naţională, iniţiau revendicări, protestau. În tot şi în toate se vedea influenţa şi pericolul românesc în Basarabia.
Umiliţi peste măsură şi batjocoriţi de către demnitarii ţarişti, basarabenii au luat calea bejeniei fugind masiv în Moldova din dreapta Prutului.
Boierii care se opuneau politicii ţariste de rusificare şi deznaţionalizare erau luaţi sub o supraveghere cotidiană de către poliţie. S-a impus treptat legislaţia rusească în locul celei româneşti.
Marea tragedie a Basarabiei a început anume în Rusia ţaristă , când a fost plămădită fatidica teorie a moldovenismului antiromânesc, forma cea mai perfidă pe care au aplicat-o despre cele două naţiuni diferite – română şi moldovenească şi despre cele două limbi diferite.autorităţile ţariste, încercând, prin crearea unei „noi identităţi”, să-i convingă pe românii dintre Prut şi Bug că sunt un alt „popor” decât românii din dreapta Prutului şi în aşa fel sa stapânească aceste pamânturi româneşti, implantând o gândire slavă.
Apoi a venit groaznicul genocid sovietic, eliminarea fizică a populaţiei româneşti din Basarabia. Putem constata pe baza datelor presentatate de politicianul Gheorghe Gimpu, că în Basarabia „regimul comunist de ocupaţie a exterminat circa 730000 de cetăţeni (circa 1/3 din populaţie), iar 330000 au suferit de pe urma represiunilor sovietice, inclusiv: 270000 de persoane deportate în Siberia, 44160 de condamnaţi pentru opunere de rezistenţa faţă de măsurile guvernului, 200000-500000 de cetăţeni omorâţi prin înfometare în anii 1946 — 1947, 8410 cetăţeni împuşcaţi, 35158 băgaţi în puşcării şi în lagăre de exterminare, 700 de deţinuţi politici (judecaţi şi condamnaţi după moartea lui Stalin). Regimul comunist a comis acte de deznaţionalizare, de rusificare şi asimilare, de strămutare şi de exterminare a populaţiei româneşti… a distrus cultura spirituală şi materială a Basarabiei — circa 200 de biserici, 22 de mănăstiri, peste 300 de cimitire, a distrus monumente de artă şi cultură, a ars cărţi de literatură naţională şi creştină…”.
Posturile în structurile politice, academice şi în partidul comunist sunt ocupate de neromâni, doar numai 14% din şefii din sistemul politic al RSSM erau de etnie română în 1946.
După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică şi crearea R.S.S. Moldoveneşti, Stalin a continuat politica ţaristă de falsificare a istoriei şi de rusificare a Basarabiei, construind o nouă identitate moldovenească antiromână, şi asa-numita limbă moldovenească. În anul 1945, în Basarabia a fost impus alfabetul rusesc, punându-se accent pe caracterul de sine stătător al limbii moldoveneşti, faţă de limba română, justificând astfel ocupaţia sovietică a Basarabiei. Într-un mod barbar prin metode de spălare a creierului, autorităţile sovietice au propagat chipul duşmanului fascist român, chipul lui Lenin şi neuitata zi a eliberării Basarabiei de sub jugul burghezo-moşieresc român, 28 iunie 1940.
În 1950-1952 când Leonid Brejnev este secretar al Partidului Comunist al Moldovei, resentimentele faţă de autorităţile sovietice au dezlănţuit o revoltă a etnicilor români înăbuşită în sânge, culminată cu deportări a sute de oameni şi instaurarea colectivizării. În acea perioadă Brejnev şi primii secretari ai Partidului Comunist reuşesc să reprimeze sentimentul naţional al românilor moldoveni, care mulţi ani la rând vor da dovadă de ascultare şi tăcere.
Aşadar, trebuie de declarat clar că anii de comunism au însemnat pentru basarabeni nu doar teroare, lipsa de drepturi cetăţeneşti, dar şi opresiune naţională.
Deci, în 1991, când Moldova îşi va proclama independenţa, se va ciocni cu mari probleme. Trebuia să revină în lumea democraţiei, a libertăţii cuvântului şi respectului faţă de proprietatea privată. Dar cel mai important lucru şi cel mai greu, refacerea identităţii naţionale, care i-a fost mutilată pe parcursul a două secole, atât în perioada ţaristă, cât şi cea sovietică.. Trebuia să învingă armata de ocupaţie, armata de ocupaţie care făcea legea în Basarabia din 1812 până în 1991. A fost o misiune dificilă după atâţia ani de închisoare ţaristă şi sovietică. Ruptă de la matca românismului, ea a fost decapitată în permanenţă de cei mai buni intelectuali, şi totuşi mare miracol, românismul nu murise.
Vom reînvia odată cu scrisul latin şi istoria românilor, cu imnul „ Deşteaptă-te române!” Dar nu ne va fi dat să ne bucurăm multă vreme de aceste frumoase timpuri româneşti, căci se vor abate curând peste noi trădarea, minciuna , neocolonialismul.
S-a declanşat războiul în Transnistria pentru a reţine Republica Moldova sub tutela fostei metropole sovietice, utilizând regiunea nistreană, Tiraspolul şi a lua sub control Mişcarea de eliberare naţională şi a o anihila treptat. Pe 22 octombrie 2002, preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Ghennadi Selezniov, avea să recunoască în Parlamentul R. Moldova că Moscova a susţinut Tiraspolul la începutul anilor ’90 şi a încurajat separatismul transnistrean cu scopul de a înlătura posibilitatea ca R. Moldova să se unească cu România. „În acel moment, când Tiraspolul a procedat la acţiuni foarte dure împotriva Chişinăului, noi am considerat absolut justificate acţiunile Tiraspolului. Repet, am considerat acţiunile Tiraspolului absolut justificate. Când R. Moldova era cât pe ce să sară în componenţa României, cineva trebuia să spună „Nu!”. Tiraspolul a spus-o. În acel moment, ce s-a întâmplat era necesar”.
La 21 decembrie 1991 se va semna de către preşedintele ţării Mircea Snegur, Tratatul de aderare a R. Moldova la Uniunea Economică a CSI, o nouă formă a Imperiului Rus.
Dependentă în mare măsură economic de Rusia R. Moldova i s-a rezervat rolul de vasal al Moscovei, de stat marionetă, în prezent un cap de pod al Rusiei la graniţa UE. Vor urma anii unui comunism deghizat în democraţie, unui stat vasal în straie de independenţă şi naţionale, ca până la urmă să fie unul comunist. Opera acestor ani pierduţi, « eroii » acestui stat moldovenesc sânt cei trei conducători Snegur, Lucinschi şi Voronin, crescuţi la şcoala lui Stalin, Hruşciov, Brejnev, care-şi falsifică istoria, limba, renunţă la teritorii, promovând moldovenismul filorus, fabricat, ce a depăşit deja cadrul unei discuţii ştiinţifice, deveniind instrumentul unui război propagandistic împotriva naţiunii române şi a unei rusificări forţate şi continue a populaţiei româneşti din R. Moldova, stat care este o simplă colonie, iar conducătorii ei nişte gubernatori jalnici, care se pretind a fi preşedinţi.
Mircea Snegur – un fost activist din nomenclatura comunistă, agrarian, este trimis de CC al PCM să se alăture Frontului Popular din Moldova, mişcare de renaştere naţională, condusă de Mircea Druc, din calcul politic, care îl ajută sa devină preşedinte al republicii. Îndeplineşte condiţia numirii lui Druc ca prim-ministru la 25 mai 1990! Un an mai târziu în mai 1991 Mircea Druc a fost înlăturat, la insistenţa Moscovei şi cu consimţământul lui Mircea Snegur. Deasemenea la iniţiativa preşedintelui Snegur, Parlamentul hotăraşte, în 1994, cu o majoritate agrariano-socialistă să schimbe imnul « Deşteaptă-te române ! » , cu un nou imn, pe versurile lui Alexei Mateevici – „Limba noastra”! L-a eliberat pe Igor Smirnov, fără să facă mai întâi schimbul de prizonieri de război. În februarie 1994, Snegur a resuscitat ideologia antiromâneasca a „moldovenismului”.
În acea perioadă, cu aportul „Păstorului Neamului”, scriitorului de la Moscova Ion Druţă, este lansată conferinţa republicană ştiintifico-practică, Chişinău, 21 august 2006 „Casa noastră comună – Republica Moldova. Tot în acest an, parlamentarii agrarieni-socialişti (foşti comunişti ) adoptau noua Constituţie, care legifera falsul istoric despre „limba moldoveneasca” şi „poporul moldovenesc”.
Mircea Druc, fostul prim-ministru, susţine într-un interviu pentru Info-Prim Neo că înainte de declararea independenţei, existau două planuri de evoluare a evenimentelor – planul „Mircea Druc” cu revenirea la status-quo-ul din 1918 (unirea cu România .) şi planul „Mircea Snegur” – cu intrarea în CSI. „Basarabenii au ales să-l urmeze pe Snegur, greşind foarte mult.
La 7 februarie 1996, Mircea Snegur şi liderul regimului de ocupaţie de la Tiraspol, Igor Smirnov au semnat deciziă protocolară cu privire la funcţionarea serviciilor vamale ale Republicii Moldova şi autoproclamatei Republici Transnistrene. Drept consecinţă a semnării documentului, regimul de ocupaţie din regiunea transnistreană, a obţinut posibilitatea de a întrebuinţa propria ştampilă vamală cu inscripţia: „Republica Moldova. Vama Tiraspol”.
A acordat prin constituţie autonomie teritorială pe principii etnice localităţilor cu populaţia majoritară găgăuză, din sudul Republicii Moldova.
Petru Lucinschi, fost prim-secretar al PCM, nomenclaturist „cu faţă umană”, promotor al politicii de restructurare a lui Mihail Gorbaciov. Ajuns la putere în calitate de Preşedinte al R. Moldova Petru Lucinschi, a continuat reformele începute de predecesorul său Mircea Snegur, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, fără a ridica nivelul de trai al populaţiei.
A rămas ataşat trecutului său de activist de partid sovietic, fapt care l-a determinat să păstreze calitatea de supus al Moscovei.
Petru Lucinschi, ca preşedinte al Parlamentului a consimţit oficial adoptarea constituţiei Republicii Moldova, în care să figureze aşa-zisa „limbă moldovenească”, cochetând în declaraţii cu ideea că s-ar numi română, şi numai atât.
A întreţinut cu autorităţile române relaţii întotdeauna, într-un cadru strict protocolar. A susţinut moldovenismul fundamentalist. Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova l-a acuzat pe preşedintele Petru Lucinschi, că inventează o nouă ideologie de stat, care s-ar numi, „moldovenism.
Senatorul Ilie Ilaşcu s-a pronunţat în ziarul « Evenimentul – Cotidian regional al Moldovei » din 22 ianuarie 2009 : « Toată problema aceasta a conceptului de „Moldova Mare” este o invenţie de-a Moscovei, prin intermediul lui Petru Lucinschi. »
Pentru a-şi asigura realegerea sa în calitate de preşedinte la alegerile viitoare, Lucinschi a susţinut Partidul Comunist şi Frontul Popular Creştin-Democrat şi l-a destituit pe prim-ministrul Ion Sturza un guvern de centru-dreapta, singurul guvern reformist şi pro-occidental avut vreodată de Republica Moldova.
Preşedintele Lucinschi a cedat mult Moscovei în problema Transnistriei şi a Armatei a XIV-a ruse staţionate în Transnistria. Lucinschi a semnat la 8 mai 1997 cu Federaţia Rusă „Memorandumul privind principiile normalizării relaţiilor între Moldova şi Transnistria”, care stipula sincronizarea retragerii trupelor ruseşti cu soluţionarea conflictului transnistrean, acordând aşadar Rusiei dreptul de a fi arbitru care ar coordona politica internă în Republica Moldova şi „garant militar” cu o armată ce urma să staţioneze pe teritoriul Republicii Moldova. Acest memorandum acceptat de Chişinău recunoştea practic independenţa statală a autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, punând-o pe picior de egalitate cu Republica Moldova. Termenul de „stat comun” inclus în textul Memorandumului (propus de ministrul de externe al Rusiei, Evgheni Primakov), a devenit un pas spre federalizarea Republicii Moldova. Toate aceste cedări Moscovei au fost făcute drept plată pentru a obţine postul de preşedinte. Lucinschi n-a făcut nimic pentru a elibera Republica Moldova de controlul politic şi economic al Federaţiaei Ruse.
A pledat pentru relegalizarea Partidului Comunist în Republica Moldova , interzis, ca urmare a puciului de la Moscova, din 19-21 august 1991.
Drept răsplată pentru meritele sale faţă de stat şi pentru activitate prodigioasă în organele supreme de stat, preşedintele Vladimir Voronin i-a conferit la 27 ianuarie 2005 „Ordinul Republicii”.
Vladimir Voronin este un român rusificat. El personal se numeşte moldovan în spiritul educaţiei ruseşti. « Mama, Pelagheia Isidorovna (numele de familie de fată – Sîrbu), din satul Corjova, tatăl drept, Nicolai Vasilievici, pe care nu-l ţine minte, deoarece a căzut la începutul războiului. Era din Siberia, îşi făcea serviciul în unitatea militară din Dubăsari. Din 1948 a fost crescut de tatăl său vitreg.” – informaţie preluată din interviul Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin acordat ziarului „AiF-Moldova”la 23 mai 2001. „Voronin se trage dintr-un neam curat românesc, o familie renumită de oameni bogaţi şi respectaţi. Domnica şi Isidor Sârbu, bunicul lui Voronin, făceau parte dintr-o familie numeroasă: zece fraţi. Cinci băieţi şi cinci fete. Bunicul său a fost deportat de ruşii bolşevici, i-a fost confiscată averea şi familia i-a fost ruptă şi risipită. Isidor Sârbu, primar al regimului Antonescu în Transnistria, în perioada 1942-1944, i-a blestemat pe comuniştii ruşi şi a fugit în România unde a ajuns luptător cu arma în mână în munţii Oaşului. … Viaţa familiei Voronin este povestea unei drame teribile – este drama sfâşierii neamului românesc de către invadatorii ruşi. Cazul lui Voronin este cu atât mai tragic cu cât însuşi preşedintele Voronin este rezultatul unui experiment diabolic, pus în practică de ruşi în România sub numele de „experimentul reeducării”. Scopul experimentului, conform principiilor leniniste era schimbarea şi lepădarea convingerilor şi ideilor politice şi religioase , pentru a se obţine în cele din urmă alterarea personalităţii până la punctul obedienţei absolute… Ramura familiei Voronin rămasă dincolo de Prut a fost supusă reeducării comuniste şi spălării creierului. » – ziarul Ziua, „Secretul lui Voronin” de Victor RONCEA ,27 martie 2008 .
A fost educat şi pregătit sa devină un „cadru devotat” al Moscovei. A ocupat posturi importante în perioada sovietică. În ierarhia militară a urcat până la gradul de general-maior (al Ministerului de Interne sovietic, având şi cetăţenie rusă). In 2001 este ales preşedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comuniştilor.
E considerat comunistul capitalist cel mai bogat din Moldova, împreună cu fiul său Oleg, şi alţi colegi de partid au monopolizat cele mai vitale ramuri din economia naţională, aproape toata industria zahărului, aproape toate afacerile din import, de cereale şi de panificaţie, cele din domeniul bancar, cele ale asigurărilor, construcţiilor, businessului imobiliar şi turistic, ale prestărilor serviciilor pe Internet ,etc şi-au supus justiţia, mass-media, Partidul Comuniştilor devenind practic partid de stat.
Preşedintele Vladimir Voronin e departe de a fi un preşedinte comunist. E deprins cu luxul, locuieşte la vila din pădurea Condriţa, vilă care aparţine statului, cu 500 de hectare de pădure, înconjurate cu un gard înalt de sârmă ghimpată ca un adevărat lagăr de concentrare, servit de aproximativ de o suta de slugi, bodyguarzi, îngrijitori şi dresori de animale. Familia Voronin se consideră una dintre cele mai prospere familii de capitalişti din cea mai săracă ţară a Europei.
A numit drapelul de stat al R. Moldova, tricolorul în plenul Parlamentului drapel fascist. Imediat cum a venit la putere a purces la luptă împotriva limbii române şi a istoriei românilor. Este destituit Ilie Vancea, ministrul Învăţământului, un basarabean onest, care a refuzat să introducă în programa de studii limba moldoveneanească şi Istoria Moldovei în locul Istoriei Românilor. A luptat cu înverşunare împotriva legalizării Mitropoliei Basarabiei, înregistrată doar în urma deciziei CEDO. Este un mare adept al Mitropoliei Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei. A instaurat o dictatură personală şi sistemul economic „bolşevismul de piaţă”, marii beneficiari al căruia sunt nomenclaturiştii de partid ce presupune păstrarea unui stat autoritar şi acapararea economiei naţionale.
A fost legiferată Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova de deznaţionalizare de pe timpurile perioadei ţariste şi totalitar-comuniste, care are ca scop de a distruge identitatea românească a moldovenilor, promovând sub masca polietnismului rusificarea lor totală.
O dată cu venirea la putere Partidul Comuniştilor a instituit o politică de genocid programat al populaţiei, caracterizată printr-un exod masiv de oameni apţi de muncă, un genocid etnico-cultural bazat pe ideologia unui moldovenism rusificator de ocupaţie, colonial , unul construit pe un conţinut propagandistic diversionist şi criminal, tirajat pe scară industrială, nişte falsuri care se dau drept adevăruri, nişte campanii de propagandă în stilul lui Goebbels.
Astăzi când se sarbătoresc 650 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei, R. Moldova care se consideră succesoare a Moldovei voievodale, ar trebuii să-şi asume şi istoria şi evoluţia limbii acesteea din întreg spaţiului ei istoric.”. Se cunoaşte că limba şi istoria este glasul durerii unui neam, glasul moşilor şi stămoşilor noştri care au vărsat sângele lor pentru a apăra ţara, fiinţa noatră naţională. Istoria unui neam este scrisă şi limba este dezvoltată de oamenii cei mai învăţaţi ai timpului în orice ţară. În Moldova la această importantă şi responsabilă operă au muncit generaţii întregi care au clădit Casa Limbii şi a Istoriei Românilot secole la rând, au trudit la desăvârşirea acestei limbi care din timpuri străvechi şi-a purtat demn falnicul nume de Română, au transmis românismul nostru milenar altor generaţii spre a fi cinstit şi a fi păstrat în veacul veacurilor. Aceşti ctitori ai Limbii Române şi ai Istoriei Românilor ne-au transmis marea lor iubire şi marele adevăr despre ce este cel mai scump pentru un neam Limba şi Istoria. Ei sânt înscrişi cu litere de aur în memoria poporului nostru român: primul cronicar moldovean Grigore Ureche „În Ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ci şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români de câtu de unguri (…). Românii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” (Letopiseţul Ţării Moldovei, ed a IIa Chiţinău, Ed. Literatura artistică, 1998, p. 133-135.), Miron Costin, cronicar moldovean: “ Şi acum, mulţi ne zic noua ţarii noastre shi Ţarii Munteneşti, streinii, Datzia, insa narodul, neamul lăcuitorilor, nu si-au schimbat numele sau, ci tot romanus, apoi cu vreme shi indelungate veacuri romani , apoi rumâni , pana astazi” (“Letopiseţul Ţarii Moldovei, ed Minerva Bucureşti. 1979, lucrarea De neamul moldovenilor), mitropolitul Dosoftei(1642-1693), „Dragoş a adus în Ţara Moldovei româneasca limbă” , mitropolitul Varlaam în Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari , Iasi, 1641-1643. – 506 foi, cu un „Cuvant impreuna catra toata sementia romaneasca” al lui Vasile Lupu , ” domnitorul Vasile Lupu în Pravila care-i poartă numele, cu titlul întreg: „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe”, tipărită la Iaşi în 1646, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei autor, cărturar,enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, om politic şi scriitor în opera de căpătâi “HRONICUL VECHIMII A ROMANO-MOLDO-VLAHILOR”, scrisă între anii 1719 şi 1722 la Moscova în care unitatea de neam a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor este demonstrată prin faptul că „cu toţii cu un nume de obşte români să cheamă”. Ideea unităţii de neam este susţinută de el şi prin sintagmele „neamul nostru al românilor”, „românii noştri”, „limba noastră românească”, „români numindu-ne”, „fraţi români moldo-vlahi”, care se întâlnesc foarte des în paginile Hronicului. Se poate remarca că aceste denumiri sunt indicate la persoana întâi, şi nu a doua sau a treia, Cantemir atribuindu-şi prin aceasta propria-i apartenenţă poporului român. Apoi la îmbogaţirea, unificarea si perfecţionarea limbii literare române , a istoriei au contribuit şi scriitorii moldoveni ai secolului XIX. Iată argumente incontestabile în favoarea românismului nostru milenar: G. Assachi: „Albina românească”, Alecu Donici : Dorinţa românului din 1862 – Să fie România de-acum în veci unită / Şi propăşind în toate să fie ea menită/, C.Negruzzi: „ Eu fraţii mei, oriunde-oi căuta/Nu mai găsesc ca dulcea Românie,/ de-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea-Corci venetici. Dar oricum va fi, fie/ Eu sânt român, şi-mi place ţara mea./, Bogdan Petriceicu Hasdeu: Sunt român /Eu din români îmi trag sorgintea./C-o sfântă dragoste-i iubesc/şi pentru tot ce-i românesc,/ oricând, şi braţele şi mintea/şi sufletul mi le jertfesc/, I.Creangă: Abecedarul -Metoda nouă de scriere şi cetire, impreună cu V. Receanu, Gh. Ienachescu, C. Grigorescu : „Eu suntu de naţiune română, pentru că şi părinţii mei suntu români…”, Alecu Russo: „…moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă”, V.Alecsandri – Hora Unirii /Hai să dăm mână cu mână /Cei cu inimă română, /Să-nvârtim hora frăţiei /Pe pământul României! , Mihai Eminescu: „Suntem români si punctum” , Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor /Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor! Ne inchinăm în faţa marilor clasici în frunte cu Eminescu care ne-au pregătit o limbă română bogată şi curată, ea fiind unul din elementele de bază care determină identitatea unui popor, arătându-ne clar că noi suntem Români. . Apoi la marea operă a limbii române şi a istoriei au pus umărul Alexei Mateevici, unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia care în cuvântarea la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia spunea: „ Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii — cei mai puţini — români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. (Aplauze.) Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi! (Aplauze.) Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina, şi cei din America se numesc tot români. Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem români, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă.” La măreaţa operă a contribuit şi poetul naţional Grigore Vieru care în tulburătorul testament-discurs rostit pe 30 august 2007, la Academia de Ştiinţe a Moldovei, în ajunul sărbătorii Limba noastră cea Română, cu ocazia încununării sale cu titlul Doctor Honoris Causa de către aceeaşi Academie declara “Limba Română, oastea noastră naţională”.

VA URMA

Lasă un răspuns