POMANĂ CU DAR – comedie

constantin-miu

CONSTANTIN MIU

– comedie –

PERSOANELE

Cornel DOBRESCU – şef de cantină – cel care va sta tot timpul în cosciug
Mama COCA – soţia lui Cornel DOBRESCU
TRAIAN – fiul lui Cornel şi al mamei Coca
Rudy RAIMAN – prieten apropiat al lui Cornel,
contabil-şef la cantina avută în administraţie de Cornel Dobrescu
MELU – fratele lui Cornel DOBRESCU
FLOAREA – soţia lui Melu
MATEI – prieten al lui Cornel DOBRESCU; proprietar al unui magazin de feronerie
Unchiul SANDU
Tuşa MARIA – soţia unchiului Sandu
Virgil POMANĂ – vărul lui Cornel DOBRESCU
Ajutoare (pentru mama COCA, la aranjatul mesei, în holul mare)

Scena este împărţită în două: în stânga sufrageria, în dreapta holul mare, unde e întinsă masa. În timp ce în sufragerie se desfăşoară scena de mai jos, în hol celelalte persoane: mama Coca, Floarea şi alte ajutoare pregătesc masa. În hol, persoanele se mişcă.
Holul poate avea în față, spre spectatori, o perdea transparentă, pentru ca spectatorii să vadă că acolo se pregătește masa pentru pomană.

Sufrageria casei DOBRESCU. Lume adunată la priveghiul lui Cornel DOBRESCU.
Actorul care interpretează rolul acestuia va sta tot timpul în cosciugul deschis.
Cosciugul e înclinat, în aşa fel ca spectatorii să poată vedea mortul, care are o garoafă roşie la butonieră, iar la cap – 2 lumânări, groase, ca cele de nuntă.
La ridicarea cortinei, în partea din stânga, majoritatea persoanelor îndoliate au capetele plecate. Se aude câte un oftat, câte un suspin.
Tuşa Maria îşi face de lucru la sfeşnic, adunând lumânările arse şi aprinzând altele. Apoi, se va așază și ea pe un scaun.
Secvenţa e încărcată de tensiunea momentului.
Acum, intră în sufragerie Raiman.

RAIMAN: Dumnezeu să-l ierte! (Îşi face cruce)

Ceilalţi aflaţi la priveghi (în cor): ’mnezeu să-l ierte!

Raiman are în mână mai multe lumânări. Muşcă unul din capetele de la o lumânare, o aprinde, îşi face iar câteva cruci. Celelalte lumânări le pune lângă sfeşnic.
Merge la coşciug, mângâie mortul pe frunte. Îşi face cruce de mai multe ori. Apoi îşi caută din priviri un loc.

MATEI: Şezi colea, nea Raiman. (Îi arată un scaun lângă el).
Te-ai dat la fund de tot, mă, nea! Nu te mai vede omu’ cu anii!

RAIMAN: Treburi, dom’ Matei. Treburi, alergătură multă.
Mai ales de când… (arată spre coşciug). Trebuie să fie cineva, s-o ajute pe mama Coca.
Prietenu, la nevoie se cunoaşte!

MATEI: Ei, ce să-i faci? … Aşa-i omu-nostru: unu naşte, altu… de…
Şi, zi, s-a însurat fi-tu? (vrea parcă să înnoade o conversaţie mai veche, întreruptă cine ştie de ce).

RAIMAN : Care?

MATEI: Păi, ăla cu orga. Care-a dat concertu’.
Nu te lăudai că şi-a invitat logodnica la Biserica Neagră şi i-a cântat la orgă?…

RAIMAN: Ba da. Nu s-a mai însurat…
Zicea că Paul al meu cântă fals. O afonă. Ce ştia aia ce-i muzica?!…

MATEI: Că bine zici! De un’ să ştie biata fată că dumneata cânţi la acordeon de când aveai 7 ani?
Că bunicu’ a fost pianist şi-a cântat – parcă ziceai – la Viena?!

RAIMAN: Vacs!… O incultă!… La mine, în familie, cultura muzicală e moştenită. Din tată-n fiu!…
Eu n-am avut timp să mă ţin de muzică…
(Cu mândrie) Dar cu Paul se schimbă chestia! I-am creat condiţii!
A crescut la frate-meu, în Braşov. La cinci ani dădea concerte la orgă, de-au rămas ăia de la biserică gură-cască…
(Misterios) E băiat talentat… Ştii doar că nu-mi place să mă laud. Am pretenţii de la el!
(Plin de sine) Poate le smulge la ăia un Nobel, că mi-a spus el mai acu’ o lună c-au început să se intereseze… Când am timp, îi mai ţin şi eu hangul, cu acordeonul, să nu-şi iasă din mână…

Unchiu SANDU : Ia zi, nea Rudy, zi aci, zi-le şi la ăştia cum a fost cu porcu’ acu’ trei ani, când era să vă prindă poliţia, pe dumneata și pe Cornel, zi, că ăştia nu ştiu…

RAIMAN : Cică nu e bine să vorbeşti mortu’ nici de bine, nici de rău.

MELU (Rugător) Ai, mă, nea Rudy!…
(Insistent şi curios) Ai, mă, nea Rudy!… Ce dracu, trebuie să tragem de dumneata ca de-o fată mare?!
(Energic) Zi o dată, că nu se supără nimeni! Nici Cornel, săracu’ de el, că doar n-a făcut nici un rău! Suntem între prieteni doar… Şi-apoi, ne trece timpu’ mai uşor!…

RAIMAN (După câteva momente de tăcere. Dă să deschidă gura. Trage aer în piept, adânc, pe nas, după care dă aerul afară, ţuguindu-şi buzele, semn că e apăsat de situaţie)
Într-o seară, acu’ vreo trei ani, pe când mă pregăteam să-mi închei socotelile de peste zi, trecând în registru „intrările” şi „ieşirile” de alimente, intră Cornel la mine în birou. „Eşti singur, Rudy?” mă întreabă el. După cum se vede, îi răspund eu, fără să-mi ridic ochii din registru. „Vreau să discut cu tine ceva între patru ochi”, mai spuse el şi se aşeză pe un scaun, trăgându-l foarte aproape de mine şi punând o mână peste registru, semn că trebuia să fiu foarte atent la ce avea să-mi spună. „Cinci sute de parai! izbucni el deodată. Facem jumi-juma. Cineva (nu mi-a spus nici până în ziua de azi cine) are mare nevoie de un porc. În noaptea-asta! E o chestie de viaţă şi de moarte pentru el, înţelegi?… Am profitat de ocazie şi i-am cerut mult. Al’fel nici nu mă-ncurcam!…” Şi de unde iei porcu’? m-am prefăcut eu interesat. „Cum de unde? Auzi la el! De la cantină… Şi p-ormă, avem de unde, slavă Domnului, că nimeni nu stă să-i numere. Nici măcar eu, care-s şef şi ar trebui să le ştiu pe toate…” Unde-l tai, mă, omule? am continuat eu jocul întrebărilor. „La gât! Auzi ce-ntrebare?” Bine-bine, la gât, la gât, dar nu vede, n-aude nimeni? „Crezi că mai veneam eu la tine, dacă nu m-aş fi gândit şi la asta? întrebă el fără să mai aştepte răspuns. Eu îl tai, eu îl tranşez. Tu să cânţi! La acordeon. Lucrez mai bine pe fond muzical”, râse el. Am priceput, dar cum îl ducem? Stă departe? Mai bine să vină să şi-l ia! Partea a doua îl interesează, eu mă spăl pe mâini!… „Da, spuse Cornel aprobativ, da, te-ai murdărit destul!” şi explodă într-un râs voit răutăcios… „Uite ce e, continuă el, de astă dată pe un ton grav, că mă făcu să mă uit, fără să clipesc, în ochii lui, uite ce e… omu’ nu trebuie să fie văzut aci, ar da de bănuit prezenţa unui mahăr taman aci… Şi nici nu poa’ să vină! M-a rugat pe mine să mă ocup de chestia asta… Aşa că o să mergem noi la el. Ca rude venite de undeva din ţară, cu bagaje multe. Cu patru geamantane, adică…” În care noi avem porcu’. „Eşti deştept, mă, şi n-ai capu’ mare!” mi-a zis fals-admirativ Cornel.

(Se opreşte din relatare. Se uită în jur şi constată că toţi îl privesc atent, semn că îi interesează)

Cred că era trecut de miezul nopţii, când traversam piaţa din centru’ oraşului, îndreptându-ne spre cartieru’ de vile, unde stătea granguru-ăla… Am mers tot timpu’ tăcuţi, oprindu-ne din când în când, în locuri mai ferite, să ne odihnim. Carnea de porc e grea!… Ştiţi şi voi asta…
Tocmai o luasem iar din loc, hotărâţi să nu ne mai oprim prea curând, când am observat foarte aproape de mine un câine. La început, nu am dat importanţă, dar la o nouă oprire, am înţeles că se ţinea după noi. Îl aţâţase pesemne mirosul de carne şi sânge… În întunericul străzii, am văzut strălucind alte câteva perechi de ochi… Poate că m-ar fi lăsat rece faptul că aveam după mine o coadă, dar de îndată ce am ajuns în zona vilelor, m-a trecut un fior prin şira spinării: la capătul străzii pe care trebuia s-apucăm, am zărit siluetele a doi oameni. Apropiindu-ne, am văzut că erau doi poliţai… Tocmai îşi aprindeau ţigările. Să ne-ntoarcem, nu mai puteam. Ar fi bătut la ochi… Fii calm! i-am şuierat repede lu’ şefu’, presimţind că, oprit din tentativa lui de a-şi duce până la capăt afacerea, ar fi comis cine ştie ce nerozie. Las’ pe mine!… Şi-am început să vorbesc tare, pe săseşte, chipurile cu şefu’. Băiat isteţ, mi-a prins jocu’ şi-mi răspundea invariabil: „Jawohl!… Jawohl!…”

MELU (Izbucneşte într-un râs zgomotos, pe care şi-l curmă repede, plesnindu-se peste gură)
(Cu vădit interes) Ce-i spuneai? Ia, zi, ce-i spuneai ?

RAIMAN (Cu simplitate) Mai nimic… Un fleac… Mi-am amintit de o poezioară auzită de la bunica. Era ceva cum e la voi Căţeluş cu păru creţ…

(Tuşa Maria merge la sfeşnic, aprinde o lumânare şi se apropie de coşciug)

Tuşa MARIA (bocind) Ooof, of, of, mânca-l-ar tuşica!
(După ce-şi şterge ochii cu batista) Ia uite la el, parcă doarmeee!…
(E lângă coşciug. Îi dă roată de câteva ori. Se uită insistent la mort. Apoi arată cu mâna spre coşciug). Nici nu zici că-i mort… Ooof, of, of, ce frumoos doarme el, măăă!… Era buuun cu toată lumeaaa!… Bun şi săritor, sărăcuuţu’ de el! Ooof, of, of!…
(Se aşază apoi pe un scaun, privind spre mort).

MELU (Nedumerit): Ce vorbeşti, tuşe Marie, chiar aşa, bun şi săritor crezi că era?
(Pe un ton care arată că ştie multe): Cică la un revelion, i-ar fi zis unei fufe, pe care o curta: „Pentru tine aş fi în stare de orice nebunie. M-aş arunca de la etaju’ patru!” „Nu-i nevoie, ar fi spus aia, stau la unu.” „Păi, nu-i nimic, a mai zis el, în cazu’-ăsta o să mai sar de trei ori!”…
(Scuzându-se, parcă) : N-am fost de faţă atunci, da’ cică aşa s-ar fi lăudat într-un cerc de prieteni.

Tuşa MARIA (Mustrător) : Vai, maică, vorbeşti cu păcat!
(Sentenţios) : Io cre’ că i să trage de la tărăşenia aia cu fin’-su…

MATEI (Curios) : Care, bre, care? (Nerăbdător): care, ia zi!…
Mi-a spus el ceva, da’ nu prea m-a lămurit. Cred că se ferea de mine…

Tuşa MARIA: Mi-a zis şi mie Coca… Să fie-aşa, fo lună, o lună şi ceva… S-a luat în gură cu Gică, fin-su. Ăla pusese ochii pe palma aia de pământ din capu’ grădinii lu’ Cornel. Că are cin’ să-i muncească… Da’ ăstuia? (Arată spre cosciug)
Ce i-o fi căşunat, nu ştiu, da’ mi-a zis ea, mama Coca: „Bre, Cornel al meu a turbat, bre, a turbat!” Da’ ce, fă, l-a muşcat fr-un câine? „Nu, bre, s-a luat în gură cu finu’ Gică, pentru palma aia de pământ, din capu’ grădinii… Locu’-ăla viran… L-a găsit gospodăria anexă, găsi-l-ar dracii! Vrea să crească nutrii şi la alea le trebe nu numai crăpelniţă, le trebe cică şi bazin un’ să se bălăcească, bălăci-le-ar naiba să le bălăcească!… Că parcă ar fi crăpat fără nutrii, da’ aşa-i el, când îi intră gărgăuni în cap!…
P-altă parte, ăstălalt (Aici, arată cu mâna spre public, ca şi cum într-acolo stă finu, de fapt vecin cu familia DOBRESCU) vrea pământu’ să puie butuci de vie.

(După o scurtă pauză, când îşi şterge ochii cu batista):

Nu-i mai ajunge cât toarnă-n el, turnar-ar moartea să-i toarne somnu’ ăl lung!” Şi ăla una, ăsta alta, au început să se-njure. Cum să făcea, că să-mpungeau taman când nu era nimeni acas’?!… O s’tămână-ntreagă cre’ că s-au înjurat!…Poate s-ar fi înjurat ei mult şi bine, până li s-ar fi urât… Da’ ăsta al nostru, Cornelaş, parcă-l trăgea aţa la rău… (Oftează zgomotos)
„Bă, finule, i-ar fi zis într-o zi lu’ Gică, ai, bă, dă-o-ncolo de treabă, oameni suntem noi sau ţigani?! Ai, bă, finule, să facem pace… Iote, vino-ncoa’ pân’ la mine, că am nişte ţuică d-aia, ştii tu, de care-ţi place ţie…” „Năşicule, bine că ţi-a venit mintea la cap!” i-a zis ăla, da’ nu-ndrăznea să vie. „Ai, bă, că vin eu pân’ la jumătate… Vino şi tu, să batem palma!”…

(Se uită şi ea la ceilalţi şi vede că sunt atenţi și continuă):
Şi-au pornit unu’ spre altu’… Cum stăteau ei aşa aproape, o dată desprinde Gică mâinile de la spate şi, ridicând în aer o săpăligă ţinută ascunsă până atunci, îl ameninţă pe Cornel: „Bă, năşicule, te omor!… Să ştii că te omor aci, pe pământu’-meu! … În ‘zda mă-ti, te omor, mă, te omor!”… Ăsta, al nostru, n-a mai apucat să zică nimic, că s-a trezit la pământ. A dus repede palma la frunte şi, când a dat cu dosu’ palmei şi s-a uitat – ce să vezi? – sânge!…

(Cu ton intens și apăsat, încercând parcă să-l imite pe Cornel) :
„Am văzut roşu în faţa ochilor, povestea el după aia. M-am năpustit peste el, am dat cu el de pământ şi-am început să-l croiesc cu coada de la săpăligă!…Păi ce, d-aia i-am i-am ars eu lumânările la cur, ca să dea el în mine, în naş-su?!… Tuşe Marie, cred că-l lăsam lat acolo, pe pământu’ lui, dacă nu sărea mama Coca!… Ei, acu’ ce să fac?… I-am rupt mâna, i-am rupt-o… Să-i fie de bine! Ce, eu l-am pus să dea în mine?… Auzi la el, să dea în naş-su!”…
(Aici, Tușa Maria schimbă tonalitatea vocii. Trebuie să arate că e sfătoasă):
Cornelaş, i-am zis, fereşte-te, maică, să nu-ţi facă naibii, Doamne iartă-mă, ceva nebunu’-ăsta! O să-ţi poarte sâmbetele, ai să vezi tu!…

(Speriată) : Te pomeneşti că l-o fi otrăvit şi n-am ştiut nimica?!… Unde eşti, mamă Cocă?!…

(Se ridică de pe scaun, cu gândul s-o întrebe pe nepoată dacă ştie ceva.)

În acel moment, răsunară strident acordurile unei melodii lăutăreşti. Cineva cânta răguşit:

„Nu mă lăsa, Mărie, nu mă lăsa să mor,
C-am să viu deseaa-ră la te-le-vi-zor!
Nu mă lăsa, Mărie, hei-hei! Nu mă lăsa să mor,
C-am să viu deseaa-ră, hei-hei! la te-le-vi-zor! ”

Tuşa MARIA (se opreşte speriată) : Maică Precistă, apără-ne, păcătoşii de noi! (Îşi face cruce. Pune o mână la gură şi dă din cap , ca o pendulă, semn că se teme):
A-nebunit lumea! Nu mai ştie de ruşine!… (Îşi face iar cruce. Acelaşi joc din cap):
S-a-ntors lumea cu curu-n sus !… E sfârştu lumii !

(Se îndreaptă spre fereastră. După ce se uită, chipurile spre partea de unde se aude muzica – acum ceva mai încet): Arză-I-ar focu de golani !… Nu le-ar fi ruşine !
(Se îndreaptă hotărâtă spre uşă)

MELU (strigând) : Stai, bre, locului !
(speriat) : Unde vrei să te duci acu’ noaptea? Să-ţi dea ăla în cap?!…

(Se răsuceşte şi se adresează nepotului, care în tot acest timp notează ceva într-un carnet) :
Traiane ! Ia dă tu o fugă şi inspectează p-afară, vezi ce şi cum e!… (Pe un ton fals-sfătuitor) : Da’ fii atent să nu te prinză, că n-am chef să mănânc două colive !
(Energic) : Şi mai lasă încolo poeziile, tocmai acu’ te-a găsit şi pe tine inspiraţia!?…

(Băiatul trânteşte cu zgomot carnetul. Se ridică şi, fără să spună ceva, se îndreaptă spre uşă, uitându-se din când în când la Melu, bombănind în barbă).

Mama COCA (Femeia intră în momentul când unchiul îşi instruia nepotul) :
Lasă, mamă, nu te mai duce! Stai acolo, că stai bine! Las’ c-am fost eu… E zaiafet în toată regula! (Arată cu mâna în direcţia de unde se auzea muzica. În tot acest timp, în surdină se aude muzică lăutărească).

MATEI (către mama Coca) : Şi cum e cu pomana, mamă Cocă?

Mama COCA : Păi, cum să fie? Bine…
(Se aşază pe un scaun) : Ştii doar că al meu e zdruncinat rău… Vine câteodat’ cu nişte chestii, de-ţ stă mintea-n loc, nu alta, zău! Te şi miri de un’ le scoate!…
(Se ridică şi pentru moment pare preocupată de lumânările care au ars. Le ia din sfeşnic, le pune alături şi aprinde altele. Se închină. Apoi revine pe scaun şi continuă) :
Mai acu’ câtva timp în urmă, să fi fost la vreo s’tămână după daravela cu finu’ Gică, îl aud într-o seară pe Cornel al meu că zice: „Muiere, gata, am dat lovitura, o să fiu celebru!… Stai să vezi…
(Aici, femeia îşi schimbă vocea, ca şi cum bărbatul ar fi vorbit) :
M-am gândit că dacă tot mă vrea mort finişoru’-ăsta al nostru, trebuie să m-aleg şi eu cu ceva din toată afacerea asta… Aşa că dac-o fi să mor, să-mi faci pomană cu dar!” Cu ce, mă? am întrebat eu, nevenindu-mi să cred ce-a zis. „Cu dar, a repetat el. Ce te miri aşa? Ce, n-ai mai auzit?… Adică pentru ce să fie nuntă cu dar şi să nu fie şi pomană cu dar?!… Ăla care a scornit nunta şi botezu’ cu dar a fost om deştept. Da’ eu îs şi mai deştept, ce crezi tu?!… La nuntă ori la botez vine lumea, nimic de zis, da’ la mormântare vine precis, că e ultimu’ drum al omului, şi-aici să vede dac’-a fost iubit sau nu… Nunta e loterie, nu-ţi mai aduci aminte cântecu’: „Loz în plic, loz în plic/ Dai trei lei şi iei nimic!/ Loz în plic – hârtie sură / Dai trei lei şi iei o p-lă! ”… La mormântare nu dai greş!… Asta e! a făcut el triumfător. O să intru-n istorie!… O să mă ţină minte toată lumea!… O să vezi tu!…” Ş-am văzut…
(Suspină profund, de mai multe ori. Apoi îşi şterge ochii. După o pauză, continuă) :
În loc să intre-n istorie, o să intre-n mormânt, aia e!…

(Îşi drege glasul, apoi se adresează mătuşii) :

Tuşe Marie, venisem să te iau… E nevoie de matale dincolo. Trebuie să facem porţiile de friptură… Vino să ne dai o mână d-ajutor!

Tuşa MARIA (Aprobativ) : Ai că viu ! (Se ridică şi-o urmează pe mama Coca).

MATEI (după ce priveşte admirativ la cosciug) : Să fiu al naibi! Mie nu mi-ar fi trecut mie aşa ceva prin cap. Să ştii că ăsta n-a fost prost deloc! Cred c-a avut o minte brici!… (În tot acest timp, gesticulează, uitându-se de mai multe ori spre mort).

RAIMAN: Păi, ce crezi dumneata, dom’ Matei, mai ajungea Cornel şef de cantină – şi nu ca atâţia alţii –, care să-nvârtă pe degete milioane şi să mulţumească pe toată lumea – mai ales ştabii –, iar el să fie curat ca lacrima?

MATEI: N-a mulţumit chiar toată lumea!
(Supărat): Pe mine – cel puţin – nu m-a mulţumit…

RAIMAN (Ironic) : Ce nu ţi-a dat? Sau ţi-a dat, şi dumneata ai impresia c-a fost prea puţin, şi-acuma eşti nemulţumit?…

MATEI (Fără să ia în seamă ironia) : Ba mi-a dat. Mi-a dat cât i-am cerut. Da’ să ştii că şi-a bătut joc de mine!
(Parcă mai supărat) : Şi-a bătut joc, şi ce-mi pare mai rău e că se lăuda că-i sunt prieten… Păi bine, dom’le, tocmai mie să-mi facă una ca asta? Tocmai unui prieten?

RAIMAN (curios şi interesat) : Ia spune, ce ţi-a făcut?

MATEI : Am avut şi eu nevoie, ca omu’, de doi miei… Nu pentru mine personal. Trebuia să-i dau cuiva, care-mi promisese că-l bagă pe fi-meu la şcoala de maiştri. Băiatu’ era pregătit, nu-i vorbă, – îl şi meditasem –, da’ eu voiam să fiu sigur de reuşită, să nu mai tremur… Pungaşu’ de Cornel ce face? Îmi dă – e drept – doi, da’ nu miei, ci câini. Văitându-se) : Câini mi-a dat!… Auzi dumneata ce mi-a dat?!

MELU (Vădit interesat) : De unde ştii? că doar nu erau cu blană.

MATEI : N-aş fi ştiut nici în mormânt, dacă nu-mi spunea ăla pe care l-a plătit să-i facă rost de doi câini jupuiţi!… „Vreau să-l păcălesc pe un fraier!” i-ar fi zis ăluia… Auzi dumneata: eu fraier!…

RAIMAN (concluzionând, sentenţios) : Jocul greşeala aşteaptă!

MATEI (Supărat) : De unde atâta joc ?
Ce, mie mi-ardea de joacă? Auzi la el!… Eu stăteam ca pe jeratic, pentru că se putea să fi dat degeaba peşcheşu’ şi numai de joacă nu-mi ardea mie! Că – trebuie să recunosc – de tremurat, tot am tremurat!…

RAIMAN (pe acelaşi ton) : Nu te supăra, dom’ Matei, viaţa e un joc şi ca orice joc are regulile ei – uneori chiar dure. Cine nu le cunoaşte, pierde, iese din joc! Dumneata n-ai ştiut să joci şi-ai pierdut, acu’ degeaba te superi…

Mama Coca (din pragul sufrageriei): Toată lumea la masă!