MIRCEA DRUC – Primul candidat din Basarabia la Preşedinţia României. A venit ora astrală a Reunirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, România. Ce vom face ?  

mircea-druc

Motivația personală

             Acum 27 de ani,  am declarat  răspicat: ”Vrem  reîntregirea Patriei!” Credeam sincer că o altă ieşire din impas nu există. Eronat, la Chișinău, eram perceput ca un partizan al ”terapiei de șoc”. Nu numai  în economie, ci și în problema integrării celor două state românești. În realitate, nu militam pentru o Re-unire declarată, ci una construită.  Și consideram că nu e cazul să așteptăm colapsul Imperiului sovietic, când Moscova și Kievul ne vor spune printre dinți: ”Români, dacă tot aveți voi un imn atât de mobilizator, deșteptați-vă, nu mai dormiți, uniți-vă!” În confruntările din mass-media explicam: ”Vorbim prea mult,  gândim prea mult, facem prea puțin”. La insinuările ”înțelepților moderați” de pretutindeni replicam adeseori: ”Nu e neapărat să vină domnii Iliescu și Snegur până la Prut, călare pe cai albi, să schimbe niște fanioane, decretând: ”Gata, uăi, Unirea s-a făcut!” Dacă  trecerea de la vorbe la fapte se cheamă ”terapie de șoc”, atunci voi promova-o  mereu, indiferent de funcția ocupată”.

        La 28 noiembrie 1991, am plecat la București. Intenționam să iau cuvântul în cadrul ședinței festive, consacrată aniversării a 73 de ani de la Marea Unire. Eram  pe atunci deputat la Chișinău, din partea Frontului Popular. Am ajuns în capitala tuturor românilor cu gânduri bune. Doream să le amintesc colegilor parlamentari că avem un obiectiv strategic comun: Reunirea. Conducerea Camerei și a Senatului  nu-mi  permitea să urc la tribună. Dar s-au implicat îndârjit doi parlamentari – poetul Ion Alexandru și scriitorul Claudiu Iordache. Am reușit, astfel, să-mi rostesc alocuțiunea în sala Parlamentului din Dealul Mitropoliei.    Redau extrase din acea alocuțiune pentru ca tânăra generație să aibă idee cum gândea, în 1991, un basarabean/nord-bucovinean/moldovean unionist:

       ”Comemorăm, oarecum liberi, ziua de 1 Decembrie! Dar… nu cred că de dragul retrospectivei. Comemorăm pentru a transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios, nu e decât o cale istorică spre ziua de astăzi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt popas în drumul nostru spre un viitor necunoscut.

       Nu cred că românii fără ţară, „purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi”, ar putea fi fericiți, tot aşteptând  să vadă Bucureștiul. Mie, bunăoară, Imperiul mi-a  permis să trec Prutul abia  acum câteva luni, la cei 49 de ani împliniți.

      Nu cred că am putea admite la infinit, ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, aşa, cum o făcea ardeleanul Octavian Goga, poetul tuturor românilor înstrăinaţi, înainte de Marea Unire din 1918, zicând: „Și printre voi îmi duc povara/Stropit de râs și de noroi,/Căci vai de cine-şi pierde ţara/Ca să şi-o ceară de la voi …”.

       Nu cred că vorbele mele v-ar face să bănuiţi că aveţi în faţă un „populist” melodramatic şi puţin cam exaltat. Nu, nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: ”De ce Mircea Druc, feciorul lui Gheorghe şi Ileana, ţărani români dintr-un judeţ din nordul Basarabiei, fiind ales deputat, de către alegători români, într-o circumscripţie pe pământ românesc, nu poate lua cuvântul în Parlamentul României, decât aşa, ocazional? Ca acum, la o aniversare, într-o şedinţă festivă. E timpul să se deprindă o lume toată cu ideea că în curând se vor prezenta în Parlamentul Ţării toţi deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub ocupaţie străină.

       Nu cred că cineva, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din altă parte ar reuşi să mă convingă că n-ar fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa. În acest cadru, unicul reproş, pe care îl admit la adresa mea, e: anticiparea. Da, recunosc: eu cuget şi acţionez ca şi cum Re-unirea s-ar fi produs deja. Şi mă gândesc la ceea ce avem de făcut mai departe, într-o țară reașezată.

       Cred, însă, că adevărul şi libertatea, fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne pot fi servite pe tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi. Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi adevăr celor captivi. Celor rătăciţi sau induşi în eroare. Adevărul se cere trăit. Iar libertatea cucerită prin luptă. Şi menţinută – cu preţul unei vigilenţe eterne. Românii au cedat destul! Explicaţiile,  justificările nu au acum niciun rost. Nu merită  o prea mare atenţie nici insinuările unor străini, care  caută  să ne ţină în captivitate, la propriu şi la figurat. Nici frica patologică din oasele noastre nu o putem scoate rapid. Străinii şi românii timoraţi vehiculează: „Occidentul preferă acest status quo.” „Moscova n-o să ne dea gaze şi petrol”. „La Kiev nici nu vor să audă. Mai e şi Budapesta, unde se inventează mereu nişte simetrii”. Iar la Chişinău – tactica paşilor mărunţi: unul înainte, doi înapoi. Şi, vorba Leonidei Lari, unii se complac „domnitori peste trei judeţe şi o stână”. La Bucureşti, elitele mai stau la cumpene: ce câştigă cu ideea naţională fiecare partid sau lider politic în parte? Toate acestea sunt  niște premize false. Uşor de combătut: cu argumente de ordin istoric, economic şi geopolitic. Cu silogisme, statistici şi fapte. Şi le vom combate mereu. Ori de câte ori vom avea ocazia.

       Acum vă amintesc doar că avem un singur obiectiv strategic: „Reîntregirea Patriei!”.  Noi, românii de pretutindeni, având credința în Dumnezeu,  spunem:  „Vrem Reunirea!”. Acest deziderat este un liant vital care ne lipseşte. Pornim pe calea Reîntregirii și astfel vom face să dispară o bună parte din actualele animozităţi, care ne macină pe noi, românii. Vom crea premizele concilierii naționale. Vom mai tempera egocentrismul  fiecăruia dintre noi, politicianismul nociv, regionalismul provinciilor istorice și patriotismul de fotbal sau de cartier. „Reunirea!”- căci  altfel, între Ucraina şi România va apărea o nouă Irlandă de Nord. Un nou Liban. Un nou Cipru. Nu putem admite fragmentarea teritoriilor strămoşeşti, răpite odinioară. Vor avea de pierdut nu numai românii. Nu numai Europa de Est. Ci şi occidentalii, atât de nereceptivi la problemele României nedreptăţite. Mișcarea de Renaștere Națională a românilor din teritoriile anexate în 40/44 de Imperiul sovietic roagă Parlamentul și Guvernul  să dea curs  unui apel lansat de numeroase ONG-uri basarabene. Apel susținut şi de către toți deputații Frontului Popular din parlamentul de la Chișinău. Cerem să fie adoptată de urgență o lege vizând reconfirmarea cetăţeniei tuturor românilor înstrăinați, oriunde s-ar afla în prezent. Cerem de asemenea ca Parlamentul  României să ia poziţie faţă de referendumul din Ucraina. Să recunoască acest stat în devenire numai după soluţionarea problemelor legate de consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop.

       Îmi dau  prea bine seama că  chiar în clipa aceasta, cineva dintre compatrioții noștri, cei care ne aud la radio, sau chiar din această sală, îmi reproşează: „Suntem un popor dezamăgit! Ne-am epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!” Nu! Nu e adevărat! Niciodată, dar niciodată, timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în prezent… Numai reuniţi vom reuşi. Pentru început, o altă ieşire din impas nu există. Şi nimeni nu ne poate garanta că vom supravieţui în cea de a treia conflagraţie mondială. De data aceasta o conflagraţie economică şi ecologică, care ne va cuprinde în curând. „Reunirea!” – căci altă soluţie nu există. Medicii şi psihologii cunosc anumite cazuri când oameni schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se va întâmpla şi cu Naţiunea Română dacă va abandona idealul Unirii. „Sindromul amputării” nu va dispărea niciodată…

       În încheiere, mă adresez către Domniile Voastre de la tribuna parlamentului Țării mele România cu rugămintea: Să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi exhibiţionism!; Să aibă loc alegeri, să respectăm  regula, democraţia şi bunul simţ!; Să spunem  lumii clar, cu fermitate: Vrem Reîntregirea!;  Să cugetăm,  să acţionăm ca şi cum Re-unirea s-ar fi produs deja; Să ne sincronizăm asupra problemelor României Reîntregite!; Să nu vorbim despre Unire! Să ne unim!”

       În 1992, pentru a doua oară, după evenimentele din decembrie 1989,  electoratul român a fost chemat să aleagă un nou parlament și un nou președinte al țării. Conform noii Legi privind alegerea președintelui României, fiecare cetățean român putea să-și depună candidatura îndeplinind o condiție obligatorie: să prezinte o listă de cel puțin 100.000 de susținători. Indiferent dacă venea din partea unor partide sau ca independent. Față de 1990, numărul candidaților înscriși oficial pentru alegerile prezidențiale s-a dublat, ajungând la șase. Alegerile pentru Camera Deputaților și Senatului, precum și pentru președintele României s-au desfășurat simultan  la 27 septembrie  1992.

       Scrutinul prezenta o dublă surpriză: pentru prima oară în procesul electoral românesc era înregistrată o candidatură independentă. Fostul președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM venea la alegerile prezidențiale din România cu o platformă  unionistă surprinzătoare și un  slogan inedit: ”Nu există români ”de dincolo” și români ”de dincoace”. NOI  suntem ai Țarii!”

       O declarație  a candidatului independent  Mircea Druc –  ”Dacă voi învinge, considerați că Reîntregirea este înfăptuită” – era de un optimism, care începea să contravină flagrant elanului tot mai anemic al Unionismului, minat de noua realitate. Întâmplarea avea loc în faza fierbinte a războiului ruso-român nedeclarat, în ajunul declanșării  unei crize economice generalizate și a unor relații Chișinău – București tot mai neclare; idealul Unirii, după ”Podurile de flori” de la Prut și ”Podurile de sânge” de la Nistru, părea sortit  să rămână  doar în cărțile de istorie. Însă, cu participarea în scrutinul electoral a unor ”candidați de dincolo” (Leonida Lari la parlamentare și Mircea Druc la prezidențiale), Unirea a mai captat,  pentru un scurt timp, atenția opiniei publice interne și externe.

       La 19 ani, conștientizasem deja că ceea ce îi șubrezește pe EI ne fortifică pe NOI. Și atunci, în  octombrie 1959, am aderat (în clandestinitate) la Mișcarea de eliberare națională a românilor din teritoriile răpite de Imperiul ideocratic bolșevic. În 1990-1991, ajungând președinte al Consiliul de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (o funcție mai mult fictivă, strict subordonată Centrului imperial) n-am mai ținut cont de obstrucționarea agresivă din partea structurilor biurocratice de la Moscova. Nici de situația din celelalte colonii sovietice. Cu riscurile inerente, aplicam deja principiile constructiviste formulate ulterior în programul meu electoral.

       Astfel, la Chișinău, am fost primii din URSS care am trecut de la miliție la poliție. N-am reușit să facem și jandarmerie fiindcă opoziția agrariano-comunistă invoca ostentativ ”palma jandarmului român” din perioada interbelică. Personal, ca ieșire din blocaj, am propus modelul italian (carabinieri). Primii, în Moldova Sovietică,  am modificat sistemul de învățământ. Am preluat din România concepția liceelor și notificarea cu 10 puncte.

         Am  solicitat  sprijinul Bucureștiului ca să înființăm Academia de Studii Economice și Academia de Poliție. În locul școlilor sovietice de zece ani am constituit  la Chișinău licee bilingve: român – englez, francez, spaniol,  german și italian. Urma să deschidem încă două  licee  român-portughez și român-turc.

       Am trimis la studii în România și în alte țări europene peste 3500  de tineri basarabeni. Am găsit o modalitate ca să-i ajut și pe tinerii nord-bucovineni (autoritățile ucrainene nu le eliberau pașapoarte ca  să meargă la studii în România).

       Am plantat în Basarabia și la Chișinău 20 000 de puieți de stejari și  alte specii de arbori; le-am adus de la pepinierele din Suceava, Botoșani și alte județe. Până atunci, în mod special, autoritățile comuniste plantaseră mai mult, белая березкa (mesteacănul alb) – simbolul Rusiei, ca să ne deosebim și  imagologic/peisagistic de malul drept al Prutului, unde predomină stejarul,  teiul,  salcâmul și nucul, într-un cuvânt,  flora autohtonă. Dar să revin la alegerile prezidențiale.

       Primul pas, și poate cel mai important, avea să fie adoptarea la București a legii cu privire la  reconfirmarea cetățeniei românilor care o pierduseră fără voia lor.  NOI, insistam ca cetățenia să fie acordată tuturor originarilor din teritoriile naționale răpite în 40-44. Ne refeream la experiența Germaniei. Bonn-ul  stabilise prin lege: orice  etnic german, oriunde s-ar afla, avea drepturi de cetățean al Republicii Federale Germania. Solicitam reconfirmarea cetățeniei române cât mai curând posibil și fără prea multă biurocrație, pentru toți românii, care nu și-au pierdut-o din propria voință. Argumentam atunci: ”Tot mai mulți basarabenii, nord-bucovinenii și locuitorii din ținutul Herța declară că vor să-și restabilească  cetățenia română, obținută la naștere.  Nimeni nu a  dorit în 40  să devină Homo sovieticus.  Vor să fie așa precum  au fost bunicii și părinții lor după Marea Unire de la 1918 – cetățeni  ai României Reîntregite”.

      În mai 1992, o delegație a voluntarilor basarabeni m-a convins definitiv că nu există o altă cale: ”Domnule Druc, fiți purtătorul nostru de cuvânt! Vă mandatăm ca să duceți la București mesajul nostru de Reîntregire a Patriei. Noi rămânem la Nistru, în tranșee, să murim apărând pământul strămoșesc!”  Să-mi fi spus atunci cineva (analiștii, cârcotașii de serviciu) cum puteam soluționa într-un mod mai onorabil problema. Ar fi fost imposibil să convocăm un congres extraordinar al Frontului Popular Creștin Democrat la care Mircea Druc, ales recent în calitate de președinte, ar fi debitat o nerozie: ”La congresul din februarie curent ne-am cam aprins și am votat pripit o Rezoluție de mare importanță politică. Acum, însă, ne-a mai scăzut fierbințeala;  nu mai avem  nici curaj, nici forțe ca s-o îndeplinim!”.

       Pe tot parcursul campaniei electorale și, ulterior, ori de câte ori apărea ocazia, precizam motivația participării la scrutin. Moderatorul emisiunii ”Studioul electoral” al Televiziunii Române (10 septembrie 1992) m-a întrebat prin ce diferă programul meu  în privința Unirii? Cu această întrebare se adresa pe rând tuturor candidaților deoarece absolut toți aveau  inclus în programele lor un aliniat – ”Reîntregirea țării”. Am răspuns: ”Participând la această campanie electorală pentru funcția de președinte, toți candidații doresc să obțină puterea politică. Firește, acest deziderat constituie, în general, sensul luptelor politice și al scrutinului electoral. Mie, însă, nu mi-a fost sete niciodată de putere;  mă obligă să fac politică situația actuală din Basarabia, precum și pericolul destrămării Statului Unitar Român și al Națiunii Române, după un model, acum  în derulare, într-o ”țară vecină și prietenă”. Și fac politică așa cum mă pricep.  Și-i rog pe toți românii să-mi ierte ”aroganța” sau lipsa de modestie. Să nu se supere colegii  mei de competiție, dacă pot să mă exprim așa. Ei vorbesc despre Unire pentru a câștiga voturi,  pe când NOI,  inclusiv eu, o și construim, încet și sigur, pas cu pas. E o diferență, mare și principială”.

      Ziarul ”Opinia studențească”, nr 16, 1992, a publicat un interviu intitulat ”Mircea Druc, președintele Consiliului Național al Reîntregirii: Candidatura mea e un lucru absolut normal”. Citez: ”Vă considerați sau nu un personaj providențial?” ”Eu mă cred un om normal. Providențial este numai Dumnezeu. Și ar fi bine dacă am reuși să mai diminuăm tendințele acestea de cult al personalității, care par specifice și neamului nostru. Aș vrea ca generația dv. să fie educată într-un credo perfect în propriile forțe și  în cele naționale. Nu adulația unei persoane care poate fi la fel de violent contestată ulterior…” ”Domnul Vintilă Brătianu a mai spus că ați putea fi un al doilea Alexandru Ioan Cuza”. ”E prea măgulitor, dar mă tem că istoria  nu se repetă identic. Ar fi frumos să putem realiza ceea ce a înfăptuit primul domnitor al Principatelor Unite”. 

      Astăzi, în 2018,  constat că în toată viața mea nu am întâlnit măcar un singur demnitar ne-român, care să fie de acord cu adevărul nostru: în 40/44, Uniunea Sovietică a anexat teritorii românești. Măcar o singură persoană (din mamă rusoaică și tată jurist, vorba lui Vladimir Jirinovski), care să accepte unirea Basarabiei cu România. De aceea, experții români  în relații externe s-ar putea documenta de pe acum. Să  știm care va fi poziția comunității internaționale la ”cea de a doua venire”? Care state de pe mapamond, la  momentul oportun, vor ratifica Actul Reîntregirii României?  Evident, vecinii noștri – Ucraina, Ungaria, Bulgaria și Serbia, nu au nici un motiv să-l aștepte și să-l  ratifice. Dreptul la autodeterminare al popoarelor, clamat de președintele Woodrow Wilson, le-a fost de mare folos statelor baltice. După invazia sovietică ele și-au păstrat guverne în exil. În 1940, SUA nu a recunoscut  reîncorporarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei în Imperiul  bolșevic. Care a fost poziția față de Basarabia, Nordul Bucovinei și România, în general, se știe. Congresul Mondial Evreiesc, urmărind interesele sale specifice, a convins administrația SUA să nu recunoască Marea Unire de la 1918.

       Când s-a prăbușit Uniunea Sovietică, SUA au salutat revenirea balticilor la situația normală. Dar nu și a basarabenilor, nord-bucovinenilor și a românilor din ținutul Herța. Deși, există și în acest sens un mare semn de întrebare. În 1990, un ”binevoitor” de peste Prut îmi sugera insistent să am o întrevedere discretă cu un înalt funcționar al ambasadei SUA la București. Mă asigura că întâlnirea noastră  nu va  deveni o știre publică.  Atunci, am ținut neapărat să-l bucur  și pe tata, care  în anii 50-60 stătea nopțile cu urechea  lipită de un aparat de radio. Se chinuia  să  evite cumva bruiajul  ca să prindă  ”Vocea Americii” și ”Europa Liberă”. O viață întreagă românul basarabean Gheorghe Druc din Pociumbăuți a așteptat semnalul: ”Vin americanii!”.  Și iată, într-o bună zi din toamna lui 1990, fecioru-său, ajuns un fel de ștab la Chișinău, i-a șoptit: ”Tată, în seara aceasta voi avea o discuție confidențială cu un demnitar american”. A înțeles, s-a luminat la față, m-a privit  în ochi, dar nu a comentat. 

      Însă, clipa aceea de bucurie avea să fie preludiul unei profunde dezamăgiri: ”Domnule prim ministru, abandonați ideea unirii cu România!” Astfel  era somat Mircea Druc,  președintele Consiliului de Miniștri al Moldovei Sovietice. Nu am spus nimănui despre această întâmplare tristă. Nici măcar tatei, ca să nu se declare și el antiamerican. Și, peste  un sfert de secol, am avut parte de o surpriză și mai șocantă. În 2016, Marius Diaconescu a publicat în www.adevărul.ro un  document inedit:  „La 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis Rezoluţia 148 prin care susţine reunificarea R. Moldova cu România”.

       Admitem că cei care reprezentau SUA la București, încă nu știau ce rezoluție va adopta Senatul peste câteva luni. Însă, pentru mine, acum, în 2017, ar fi cu mult mai important un răspuns la următoarele  întrebări:

  1. Ambasada României la Washington l-a informat pe Ion Iliescu, președintele în exercițiu, despre Rezoluția 148?;
  2. Cineva de la București, a informat pe cineva de la Chișinău despre Rezoluția 148, înainte ca Statul Român, inopinat, să recunoască primul independența statală a Republicii Moldova?;
  3. Președintele Mircea Snegur a știut de existența respectivei rezoluții  a Senatului SUA?

        Întreb, fiindcă la 27 august 1991, dacă am fi avut știre de Rezoluția 148, mesajul meu ar fi fost următorul: ”Domnule președinte Mircea Snegur! Domnule președinte Alexandru Moșanu! Domnilor deputați ai poporului! Afară, în Piața Marii Adunări Naționale, poporul, care ne-a ales, cere să reconfirmăm, prin votul nostru, ceea ce au decis, la 27 martie 1918, predecesorii noștri, deputații Sfatului Țării! În caz contrar, nimeni nu va putea ieși din incinta parlamentului!”.

       Conștient de gravitatea momentului, îmi asumam riscul inerent și mă angajam cu fermitate să-i înduplec pe cei doi președinți și pe colegii deputați. Cu siguranță, în acel moment, NOI, unioniștii, dispuneam de toate mijloacele de convingere adecvate situației. Îmi dădeam seama totodată, că Moscova și Kievul ar fi recunoscut imediat independența Republicii Moldovenești Nistrene, declarată la Tiraspol, cu două zile mai înainte ca Chișinăul să fi declarat independența Republicii Moldova. În consecință, Armata a 14-a ar fi blocat toate trecerile peste râul Nistru, devenit din nou frontieră cu România. Atât, și nimic mai mult. Căci, conform Rezoluției 148,  SUA urma să recunoască reunificarea Republicii Moldova cu România.

       Alte detalii. După întrevederea cu reprezentantul ambasadei SUA, a urmat o vizită la domiciliu, în Chișinău, a unui politolog american, expert în probleme est-europene, originar din România. Aceeași sugestie: ”Lăsați-o mai moale cu Unirea!” Eram, practic, derutat: peste tot îmi băgau mințile în cap. La Roma – ”Auguri a Gorbaciov!”. La Washington – ”SUA și URSS  întrețin   relații foarte bune!” La 12 ianuarie 1991, am fost primit în audiență la Casa Albă. Și când am spus că sunt de partea lui Elțin, mi-au sugerat să-l susțin pe Gorbaciov. La Departamentul de Stat, nu am fost lăsat să aduc vorba despre Unirea cu România. Și  până mai ieri, citeam în presa lumii  că ”Donald Trump ar fi  avut (ar avea)  niște relații  ceva mai speciale cu Vladimir Putin.

       Trecură anii… Acum știu din ce cauză Harold J. Nicholson mi-a cerut, în 1990, să abandonez ideea Unirii. El a lucrat pentru CIA ca ofiţer în operaţiunile specializate de spionaj împotriva serviciilor de informaţii străine, inclusiv ale URSS şi mai târziu, ale Federaţiei Ruse. A fost unul dintre  ofițerii cu cea mai înaltă poziție în structurile de Securitate ale CIA. Din 1994 până în iulie 1996, Nicholson a lucrat ca instructor la Centrul de Instruire Specială al CIA din Virginia, unde preda cursuri specifice. Acolo a fost avansat ca şef de sucursală a Centrului contra-terorism din Langley. În interiorul Agenţiei, el a avut acces de-a lungul a 16 ani la informaţii clasificate sensibil. A trădat în favoarea unei țări străine. A evitat pedeapsa cu moartea printr-o colaborare largă cu anchetatorii şi s-a ţinut cont că avea trei copii. Pedeapsa a fost anunţată în 5 iunie 1997: închisoare 23 de ani şi 7 luni.

       În 1990, când ”m-a vizitat” la Chișinău, Nicholson era şeful celulei CIA de la Bucureşti, funcție în care s-a aflat până la finele anului 1992. Imediat după evenimentele din decembrie 89, Mihai Caraman, un presupus agent KGB, fusese numit director al Serviciului Român de Informații Externe. Probabil, prin natura funcției deținute, Nicholson a avut contacte directe cu Mihai Caraman și generalul Dogaru, un alt prezumtiv  agent KGB, și au  discutat multe probleme, inclusiv cea a viitorului Basarabiei.

       Din presă aflu că nu s-au putut stabili cu exactitate consecinţele trădării lui Nicholson. Acesta a extras date din reţeaua de computere a CIA despre Rusia şi Cecenia.  A dezvăluit informaţii despre ofiţeri CIA expulzaţi de la Paris și datele obţinute de la interogatoriile unui agent, condamnat pentru trădare şi spionaj în favoarea Rusiei. Valoarea informaţiilor transmise ruşilor este greu de preţuit în bani. Spionul, convins de KGB să trădeze, ar fi fost remunerat cu 300.000 de dolari. Din operaţiile în conturile lui rezulta că nu a încasat  toţi banii. Aflat în detenție, Nicholson a reușit să-şi implice propriul fiu în operaţiuni specifice de spionaj, pentru a recupera restul banilor de la serviciile  secrete  care l-au racolat.

      NOI, după destrămarea Uniunii Sovietice, urmăream un obiectiv politic primordial: să demonstrăm comunității internaționale că frontiera pe Prut, devenise  o chestiune fictivă. Pentru ”românii de dincolo”, care au sperat și au supraviețuit o jumătate de secol, barierele artificiale nu au mare importanță. Atunci, cugetam și acționam, ca și în prezent, pornind de la ideea că România ar fi deja reîntregită. Formulasem și mă conduceam  de următoarele principii de activitate practică în teren: sincronizare, interferență, transplant. Cu părere de rău, abia în ultimii ani, aceste principii sunt aplicate de jos în sus, tot mai frecvent și mai constructiv. În 2018, conducerea Statului Român, formațiunile politice și Bucureștiul, vede lucrurile altfel în comparație cu mentalitatea din primele două decenii de după 1989. Județele și municipiile, orășelele și comunele se înfrățesc. Administrațiile locale valorifică  oportunitățile  și tot ce este mai de preț pe ambele maluri ale Prutului și în întreg spațiul românesc. Unele comune basarabene au votat deja  unirea cu România.

  1. Susținători

        Participarea mea la alegerile prezidențiale din 1992 n-a fost ambiție personală, ci obligație statutară de lider național ales al Frontului  Popular Creștin Democrat. Și, ori de câte ori vine vorba, precizez: nu au nici un rost speculațiile că, chipurile, participarea mea la  alegerile din România  ar fi  fost o diversiune pusă la cale de către unii membri din conducerea FPM, care ”doreau să scape de Druc”. Indiscutabil, la Chișinău existau destule persoane, unele controlate de Moscova sau Kiev, care ținteau să ajungă în fruntea Mișcării de Renaștere Națională, ca s-o decapiteze din interior. Însă,  factorii decisivi ai implicării mele în alegerile din România au fost cu totul de alt ordin.

        ”Vatra Românească”. PUNR. La 28 noiembrie 1991, în sala Parlamentului României din Dealul Mitropoliei, am rostit o alocuțiune.  Când am coborât de la tribună, s-a apropiat de mine Radu Ciontea, liderul Partidului Unității Naționale a Românilor (PUNR). Avea ochii în lacrimi. Am discutat apoi cu un grup de parlamentari din Transilvania. M-au întrebat tranșant dacă aș vrea să candidez din partea PUNR-ului la viitoarele alegeri din România.

        A fost o mare surpriză pentru mine. Întotdeauna, datorită istoriei comune, am simțit că există o afinitate aparte între basarabeni, bucovineni și transilvăneni. Am continuat contactele cu Radu Ciontea. Eram bucuros și decis să conlucrez cu formațiunea sa. Ziarul ”Tineretul liber” din 14 februarie 1992 publica știrea ”Candidați de peste Prut”, citez: ”Este posibil ca Mircea Druc, fostul prim-ministru al Republicii Moldova, să participe  la alegerile generale din primăvară din România. Gestul, aflăm din surse apropiate ale acestuia, trebuie precedat de dobândirea cetățeniei române. Mircea Druc este  unul dintre cei mai activi  promotori ai  variantei rapide a unirii celor două Românii despărțite de Prut. El și-a pierdut funcția de prim-ministru  tocmai datorită  acestor idei, adversarii săi  promoscoviți fiind  destul de puternici la Chișinău”.

        Pe parcurs, însă, PUNR și ”Vatra Românească” și-au  schimbat conducerea. Și Ioan Gavra a făcut o declarație pentru presă: ”Nu vom mai susține candidatura lui Mircea Druc; el nu reprezintă o forță de coeziune; vom găsi  un alt candidat basarabean”. Și, sincer, mi-am zis: ce bine ar fi dacă noua conducere a  PUNR ar reuși să-l convingă pe Mircea Snegur să candideze. Însă, până la urmă, ”basarabeanul” selectat de Gavra drept  candidatul cu o  mult mai mare ”forță de coeziune” decât Druc, avea să fie  Gheorghe Funar, un fruntaș  născut în  Banat. 

      Congresul FPCD. La Congresul al treilea al Frontului Popular Creștin Democrat (FPCD), care s-a ținut în februarie 1992, cei 800 de delegați, întruniți în incinta Operei din Chișinău, au hotărât în unanimitate: ”Românii din teritoriile înstrăinate vor participa la alegerile parlamentare și prezidențiale din Țara noastră, România! Indiferent de somațiile venite de la Moscova sau Washington, Kiev sau Budapesta. Dacă Helmut Kohl ar fi ținut cont de părerile  francezilor, britanicilor, americanilor, rușilor, am fi avut și în prezent două state germane!”

        În februarie 1992, liderii și aderenții Frontul Popular Creștin Democrat nu au ținut cont de somațiile străinilor dar nici de sugestiile ”înțelepților” de la Chișinău și București. Când Congresul a votat Rezoluția, nimeni nu avea o imagine clară cum va decurge participarea basarabenilor la alegerile din România. Toată lumea era entuziasmată: ”E vrerea noastră (sic!), suntem români și punctum, avem mandat și, de azi înainte, vom participa la viața politică a Țării!”  Personal, am demarat consultări cu formațiunile politice din România  și rugam conducerea acestora să selecteze și să admită pe listele lor câte un candidat din Basarabia. Au răspuns pozitiv doar două partide: PNȚCD și PUNR. Celelalte s-au eschivat.

       După Congres, mai speram că vom reuși să-l convingem pe Mircea Snegur. Sau, de ce nu,  pe Alexandru Moșanu. Idea: la alegerile din România să participe unul dintre cei doi președinți de la Chișinău, al republicii sau al parlamentului! Îmi părea că așa ar da bine; e mai solid pentru percepția electoratului și a observatorilor străini; ar avea mai mare efect dacă agențiile de presă străine ar difuza știrea: ”În România, la alegerile prezidențiale din toamna lui 1992, participă și președintele Republicii Moldova”. Rapid însă, mi-am dat seama că nici Snegur, nici Moșanu nu-și  doreau  să se angajeze  într-o atare competiție. Mai ales că nimeni nu le putea garanta victoria a priori. Cu certitudine, ei mai aveau motive și de alt ordin;  în plus, la Nistru se declanșase faza fierbinte a războiului ruso-român. Într-o asemenea conjunctură  mi-a revenit sarcina să mă înscriu  în cursa electorală  salvând astfel onoarea Mișcării de Renaștere Națională a românilor basarabeni. Și,  anume sub acest aspect, consider că s-a mai făcut un pas simbolic spre Reunire.

       Mișcarea Ecologistă din România. ”Astăzi, 5 mai 1992 i-a fost înmânat Domnului Mircea Druc  mesajul Congresului Mișcării Ecologiste  din România (3-4 mai 1992) privind propunerea  de a candida din partea Mișcării Ecologiste din România la Președinția României. Domnul Mircea Druc  a declarat: ”Sunt din tot sufletul ecologist, iar în legătură cu propunerea făcută urmează ca împreună  cu conducerea  Frontului Popular Creștin  Democrat  să analizăm și să decidem”.

      Diaspora. Exilul Românesc. ”Către Convenția Democratică. Majoritatea românilor din afara  hotarelor țării, îndeosebi cei din America  și Canada,  privesc cu îngrijorare, dar și cu speranțe noi, evoluția lucrurilor din țară. Vizita Majestății sale Regele Mihai I a schimbat  orientarea electoratului înspre opoziție;  foarte mulți români, deși nu au o orientare politică în sensul  dorit de noi,  cred  în rege și în regalitate și au înțeles că opoziția este cu regele, iar FSN  împotrivă.  Această unică șansă va fi  întărită  și mai mult  printr-o eventuală nouă vizită a Majestății sale, astfel că noi credem în victoria în alegeri a opoziției, cu o majoritate  semnificativă față de FSN, care să permită reforme reale, nu numai fictive, în viața politică, socială, economică, spirituală a României.

      Ultimele știri venite din țară confirmă aceste speranțe, iar propunerea, din partea MER, a domnului Mircea Druc drept candidat la postul de președinte  al țării dă un elan sporit speranțelor românești care văd în această  propunere reînvierea mișcării unioniste din 1858-1859, când alegerea aceleași persoane ca domnitor  în ambele Principate Române a adus la Unirea lor, punând  încă de atunci temeliile României  Mari de mai târziu.

        Rugăm pe Dumnezeu să inspire  electoratul Convenției Democratice  să opteze  pentru această alternativă  a desemnării domnului Mircea Druc, președintele Frontului Popular Creștin Democrat din Basarabia, ca singur candidat la președinție al întregii Convenții Democratice. În felul acesta, visul de unitate, atât de scump tineretului  român din Basarabia și Bucovina și nutrit cu iubire de toți românii, va deveni realizabil și realizat, scoțând Basarabia și Bucovina  de sub influența nefastă  și ucigătoare a Rusiei și redând  națiunii noastre  nu numai unitatea  și demnitatea în fața  popoarelor lumii, dar și infuzând în sufletul național  un adaos de eroism  și de reconstrucție  pe toate planurile, prin elanul  adus  de cele două provincii românești.

O zare nouă de lumină  se arată la orizont pentru o țară cufundată  în confuzie și disperare, care  se lasă  cotropită  de idei  nocive,  materialiste, pentru că  aceasta este  politica FSN.

       Dl Mircea Druc, propus și, sperăm ales președinte  al României Mari, va realiza unitatea țării, și geografic,  și spiritual, și va fi treapta ultimă și hotărâtoare pentru readucerea regalității în țară și instalarea  Majestății Sale Regele Mihai I pe tronul glorios al  strămoșilor Săi, spre salvarea neamului, a țării și a Basarabiei strămoșești.

        Cu încredere în înțelepciunea  celor care vor decide candidatul  la președinție și cu nădejde în ajutorul Domnului Nostru, Isus Hristos, a Cărui  Înviere  am sărbătorit-o și a Cărui Înălțare la Cer o vom serba în curând, ne exprimăm dragostea pentru toți românii și așteptăm ca speranțele  care ne umplu sufletul  și ne  mângâie  inimile îndurerate să se  împlinească în cel mai scurt timp.

Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvântează moștenirea Ta!

Dumnezeu să ne ajute!

       Semnează:

Asociația foștilor deținuți politici  din SUA

Uniunea română pentru Credință și Libertate

Asociația Culturală din Hamilton – Canada

Ziarul ”Cuvântul Românesc”

Institutul de Cercetări Istorice din California

Parohia  Sfânta Cruce, Washington D.C.

15 mai 1992”

       ”Congresul Mondial Român”.  ”Conștienți de faptul că  procesul de democratizare și cel de reîntregire al României bate pasul pe loc, și că se produce o inflație de candidaturi la funcția de președinte al țări, suntem  de părere că singura  personalitate  capabilă să strângă cu adevărat societatea românească în jurul ideii de unitate națională în refacerea economică, spirituală și  teritorială a României este Mircea Druc… licențiat în economie și psihologie, tată a doi copii, un om onest, sincer și mare patriot al Neamului Românesc. Rugăm să susțineți candidatura dlui Mircea Druc, ca independent, la funcția de președinte al României.

Președinte Prof. Dr. Tudor. O. Bompa

Toronto, Canada

22 iunie 1992”  

        ”Pro Basarabia și Bucovina”. Către românii de pretutindeni dornici  de libertate în frontierele firești ale Neamului. Către toți patrioții cu drept de vot din țară și străinătate, studenți, elevii, liberi profesioniști din toate domeniile de activitate, bărbați și femei din cele zece provincii ale României. În prag de alegeri legislative și prezidențiale ne dăm seama tot mai mult că procesul de democratizare și de reîntregire națională bate pasul pe loc. Este un moment  de răscruce  în care  este nevoie  mai mult ca oricând de o convergență națională pentru refacerea  economică, spirituală și teritorială a țării. Pornind de la acest deziderat major, considerăm că singurul  om care poate să ne scoată din marasmul incertitudinii  și confuziei neocomuniste  este domnul Mircea Druc, președintele Consiliului Național al Reîntregirii.

        În consecință, chemăm pe toți membrii  susținătorii ”Pro Basarabiei și Bucovinei”,  pe toți românii basarabeni și bucovineni strămutați din locurile natale, pe toți cei  care n-au acceptat niciodată Prutul drept hotar  între frați  să voteze  pentru domnul  Mircea Druc la funcția de președinte al României.

Președinte Nicolae Lupan,

București, 22 iunie 1992”

       ”Calitățile ce trebuie să le îndeplinească noul  președinte pentru România.

Nu vom vorbi despre prezent, căci prezentul ne este  bine cunoscut și el  este pătruns de lipsuri, nesiguranță. corupție și minciună. Viitorul președinte al României  trebuie să  posede  o înaltă pregătire intelectual-economică, să fie un orator liber, să fie un gospodar desăvârșit, să fie sobru și ferm în decizii, să aibă o familie și o sănătate fizică și mintală perfectă, să lupte pentru reîntregirea României în vechile ei hotare.

         Aceste calități se întrunesc în personalitatea d-lui  Mircea Druc, care este președintele Consiliului Național al Reunirii. Poporul nostru  derutat de politica neocomunistă  orientată  tot mai spre stânga, caută un om curat, neimplicat în  mineriade și tot felul de  acțiuni dezorientatoare, folosite de la revoluție  până azi. 

         Acest om este Mircea Druc. Să optăm pentru  susținerea candidaturii sale, înscriindu-ne numele pe tabelele  de candidatură la alegerile din 27 septembrie 1992, la funcția de președinte al României.  Este de ajuns de când suntem prostiți de promisiuni, înșelați de urmașii vechii puteri. Trebuie  să ieșim din starea  în care am fost aduși în cei 50 de ani de comunism. Vom reuși numai ținând cont  de condițiile ce trebuie să le îndeplinească noul președinte.

        Așa să ne ajute Dumnezeu!

Comitetul Central Electoral  al ”Pro Basarabiei și Bucovinei”.

27 iunie 1992”.

        ”Către secretarii de provincii și președinții de  filiale

Dragi prieteni,

În legătură cu începerea  efectivă  a campaniei electorale pentru susținerea candidatului domnul Mircea Druc la funcția de președinte  al României, rog pe toți  membrii și simpatizanții ”Pro Basarabiei și Bucovinei” să i-a ”toiagul de pelerini” și să pornească din sat în sat unde să stea de vorbă cu preoții și directorii de școli, învățători și  intelectuali, prin intermediul cărora să obținem asentimentul unui  număr cât mai mare  de electori care să voteze  pentru candidatul Mircea Druc.

Considerați  aceasta, cea mai importantă acțiune din câte s-au realizat  de către Dv., până în prezent și dovediți încă odată că ”Pro Basarabia  și Bucovina” luptă pentru reunirea  provinciilor furate, cu țara.

Cu mulțumiri,

Președinte Nicolae Lupan,

4 iulie 1992”

        În 1992, Gheorghe Gavrilă Copil, scriitor și jurnalist, președintele Societății Culturale București-Chișinău descria situația  într-un scurt eseu intitulat ”De ce românii  vor vota  împotriva lui Mircea Druc?!”:

        ”Susțin unii că numai regele ar aduce pacea socială, dar tot ei, ocolind acest punct de vedere, au un candidat pentru președinție. Nu era mai corect ca opoziția să nu intre în cursa prezidențială, declarând că va acționa prin parlament pentru revenirea regelui în fruntea țării? Dacă președintele va fi ales prin vot, înseamnă recunoașterea  de către electorat  a formei republicane, nu monarhice. Dacă va câștiga candidatul opoziției, atunci, eventual, acesta va fi constrâns, sau va vrea să renunțe  în favoarea regelui, dar numai dacă  opoziția va avea majoritatea în parlament, pentru organizarea unui referendum. Dar dacă  va învinge un candidat  din afara opoziției? Acesta ar învinge prin voința alegătorilor, iar candidatul opoziției ar pierde tot prin voința alegătorilor. Dar dacă opoziția nu va avea majoritatea în parlament? Opoziția regalistă, acceptând  participarea la alegeri cu  propriul candidat la președinție, a diminuat șansa revenirii la monarhie. Deși, constatăm că chiar  opoziția  a recunoscut președinția, lansându-și în cursă  propriul candidat. La fel de riscantă era și participarea regelui în calitate de candidat la președinție. Majestatea Sa a respins  oferta venită din partea domnului Radu Câmpeanu, liderul liberalilor. Acestea sunt faptele, datele momentului politic în care ne aflăm. Și, după alegeri, lupta între partide va continua să zdruncine  întreaga țară și vom înainta în mod legal  spre  un zbucium social, nu spre pace socială.

        Dintre toți candidații care adună semnături prin țară, numai Mircea Druc are carisma și capacitatea de mediere și ar aduce pacea socială, devenind un președinte al tuturor românilor, nu  doar al unui singur partid. El are câte ceva bun de la toți candidații la președinție, cât și de la Majestatea Sa, Mihai I. Deși  nu rezolvă  problema  ”președinte sau revenirea  regelui”, el ar  aduce  pacea socială. Iar într-o pace socială, într-un  cadru  de calm, se poate pune capăt actualei  situații, printr-un  referendum. Cu el s-ar fi cuvenit să voteze Partidul Unității Naționale Române, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și celelalte formațiuni politice care au  în denumirea lor  cuvântul ”național”.

       Știm cine este  omul  care  ar reprezenta  Reîntregirea Țării,  pe cale legislativă, printr-un referendum,  actualele alegeri având valoarea unui referendum, singura cale recunoscută de diplomația internațională.  Mă întreb: este posibil să-l expulzăm, dintre noi, pe Alexandru Ioan Cuza, să-l lăsăm  la dispoziția rușilor, ca să-l deporteze și pe el în Siberia? Să ne crucificăm oamenii marilor noastre speranțe? Ar fi ca la răstignirea lui Cristos, când catapeteasma  s-a despicat în două. Prutul, una din arterele  neamului românesc ar rămâne  pe mai departe o rană deschisă, o sângerare dureroasă, o pierdere de energie, sursa ”inexplicabilelor”  neputințe ale poporului  nostru.

        E clar: fiecare popor își decide soarta, având anumite ore ale sale, în care nici o putere străină  nu poate interveni.  Și românii vor vota  împotriva lui  Mircea Druc pentru  ca întreaga Europă să râdă de noi, cei care am refuzat o posibilitate de reunificare a României; pentru a face jocul Ungariei și al Rusiei; pentru a da dreptate dlui Silviu Brucan, care a spus,  la alegerile precedente,  că suntem un stupid pupil. În ziua de 27 septembrie ne vom convinge dacă are dreptate și, astfel, el va rămâne analistul politic numărul unu, iar Europa va ține cont de opiniile sale și va colabora cu  oamenii săi”.

  1. Contestații

       La Biroul Electoral Central au fost depuse  trei contestații vizând  doi candidați  la președinție: Ion Iliescu și Mircea Druc. În cazul președintelui în exercițiu,  un contestatar cerea clarificarea  afirmației din ”România Liberă”, conform căreia Ion Iliescu ar fi dispus folosirea armelor contra manifestanților din 25 septembrie 1991. Un alt contestatar acuza semnarea tratatului cu fosta Uniune Sovietică. În cazul lui Mircea Druc ”reclamantul”, un ziarist la ”Universul Bucureștilor”, pretindea că  ”împricinatul” n-ar avea cetățenie română ci moldovenească. La dosarul meu fusese atașată și o declarație din partea mai multor deputați și senatori, depusă la Curtea Constituțională de către Ioan Alexandru. Parlamentarii români argumentau corectitudinea înregistrării de către Biroul Electoral Central a candidaturii lui Mircea Druc.

         În seara zilei când autointitulatul jurnalist a decis să mă elimine din cursă, am participat la ”Studioul electoral”  al Televiziunii române la orele 22.30.  Întrebat de reporter ce opinie am despre contestație, am comentat în felul următor: ”Acum câteva zile, la o emisiune TV, am declarat: mi-am  restabilit cetățenia română obținută la naștere; astfel am devenit  nespus de bogat  fiindcă nu mai sunt  ”un om fără țară”, vorba poetului transilvănean. Dar iată că s-a găsit un invidios, care dorește să mă lipsească de această avuție, recuperată după o jumătate  de secol. Vorbind serios, problema nu e Druc, ci participarea noastră la alegeri. În fond, avem pe rol o tentativă de a nega, din start, ideea și dreptul românilor din teritoriile naționale înstrăinate. O încercare perfidă de a exclude basarabenii și nord-bucovinenii din viața politică a Țării. Dar, diversiunea antiunionistă, indiferent de cine și de unde ar fi inspirată, nu va avea succes”.

         O tânără ziaristă de la ”România Liberă”  îl apostrofa pe reclamagiu: ”Tristă și zâmbitoare  celebritate, ia-ți cucuveaua  și  te du!”  Iar cititorilor le-a explicat întâmplarea astfel: ”Jălbarul reia ”teza” candidaților  navetiști (cu dublă cetățenie) lansată la alegerile din 20 mai 1990, prin intermediul  ziarului ”Azi”; la vremea  aceea Mircea Dumitrescu  referindu-se la  domnii Ion Rațiu și  Radu Câmpeanu. Acum, el pune în discuție calitatea de cetățean român a d-lui Druc, care a refuzat cetățenia Republicii Moldova.

       L-am întrebat  pe dl Druc dacă datorită acestei contestații  își va modifica strategia în privința Unirii?  Mi-a răspuns cu fermitate: ”În 50 de ani n-au reușit  să mă reeduce structurile imperiale sovietice. Credeți că acum  explozia unei păstăi de fasole ar putea să mă abată din drum? Să renunț la idealul meu, la tot ce am  mai scump? Amintiți-vă  de îndemnul lui Dante Alighieri: Segui il tuo corso, e lascia dir la gente (Urmează-ți calea ta, și lasă lumea să vorbească). Asta fac eu. Fiecare clipă a existenței mele devine o confirmare a adevărului meu. Un adevăr care nu poate fi distrus nici prin declarații, nici prin  demersuri, nici prin contestații”.

       Obosit să tot facă istorie în fiecare zi, frapat de ceea ce i se întâmplă, candidatul  la președinție,  simbolul reîntregirii,  a mai  declarat: ”Am senzația că nu s-a schimbat  nimic în viața mea. Trăiesc niște momente când  îmi pare c-am fost transferat  în timp, acolo unde am trăit și am pătimit. Demersul acestui domn  enigmatic este periculos fiindcă ține de  interese oculte și manevre de culise. Eliminând-ul pe Druc din cursa electorală EI subminează proiectul  reîntregirii și dreptul românilor din teritoriile ocupate de a participa  la viața politică a țării”. (”România liberă” din 3 septembrie 1992).

         La capătul a două zile de dezbateri, Curtea Constituțională, păstorită de profesorul/academicianul Vasile Gionea, cu majoritate de voturi, în numele legii, a respins contestația. Se pare că hotărâtor în luarea deciziei   a fost faxul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova,  care a confirmat că Mircea Druc nu a depus cerere  pentru a obține cetățenie moldovenească și faptul  că s-a născut pe teritoriul  statului român  când Basarabia  aparținea României. Simbolic, o decizie contrară ar fi fost percepută  de  către toți românii unioniști drept o nouă cedare/trădare a Basarabiei, similară cu cea din iunie 1940. Hotărârea Curții Constituționale nr. 5 din 3 septembrie 1992  a fost publicată  în Monitorul Oficial nr. 234 din 23 septembrie 1992.

        ”Tineretul Liber”, sâmbătă, 5 septembrie 1992, a catalogat evenimentul ”Un proces istoric la Curtea Constituțională”: ”În timp ce adversarii săi politici fac ”clipuri” prin țară, Mircea Druc a pierdut două zile printre ciulinii de pe lângă Casa Republicii (aici nu a plantat nimeni măcar un pom!), până când Curtea Constituțională a României a catadicsit să lase verde  și pentru cel de al șaselea candidat la președinție. Mai ales în domeniul legilor, este bine să fim ”scrofuloși  la datorie”, cum spunea nenea Iancu, dar trebuia să fim și consecvenți. Contestarea domnului Ion Iliescu viza calitatea stranie de ”independent pe listă”  și procesul s-a judecat  fără convocarea ”părții” de la Cotroceni.

        Judecătorii de curte au fost însă la mare înălțime în cazul domnului Mircea Druc. Brusc, au devenit suspicioși: dacă se încalcă ”litera și spiritul legii” nu se compromite Curtea? Unul dintre judecători i-a promis omului  chiar un ”interogatoriu”, amintindu-i că-și asumă răspunderea pentru tot ce declară în fața juraților. Cu o seninătate de pachiderm, contestatarul Dumitrescu Mircea, pensionar, bătrân și la suflet, colaborator la ”Azi” și  la ”Europa”, a spus: ”Am toată stima pentru domnul Mircea Druc, dat am o stimă mai mare, cu regret o spun, pentru cine ocupă fotoliul prezidențial  în România”. (Nu i-au murit toți lăudătorii domnului Iliescu!). Și a adăugat: ”Am fost singurul dobitoc din România care l-am contestat pe Mircea Druc  și dați-mi voie să fiu mândru de acest lucru”. Noi nu mai adăugăm nimic.

        Situația devenea insuportabilă: un român din Basarabia, cu cetățenie română, trebuia să demonstreze că nu este moldovean! Curtea reacționa ca Smirnov și Iakovlev de la Tiraspol: moldovenii nu sunt români. Deliberarea a durat peste cinci ore. Se aștepta  chiar un fax de la Chișinău prin care să se ateste că Mircea Druc devine străin la Chișinău, dar nu ni s-a spus că documentul ar fi fost semnat și de domnul Snegur. La Moscova se anunțase deja că va fi respinsă candidatura  lui Mircea Druc  la președinția  României.

        Poetul Ion Alexandru, inspirat și de această dată, și Claudiu Iordache au adus un mesaj de susținere  a lui Mircea Druc din partea deputaților membri ai Convenției Democratice  și ai Convenției Solidarității Sociale. Ne-am rugat apoi cu poetul pentru ”luminarea” juraților. Și într-un târziu s-au luminat ca să nu ne facem chiar de râs. Când președintele Vasile Gionea  a anunțat respingerea contestației cineva a izbucnit în plâns. Abia atunci Țara îl adopta  definitiv pe acest  luptător unionist, în felul său un romantic printre levantini, dar îl pierdea  Moldova… Rămânea un gust de  zgură: am arătat cât suntem de ticăiți (dacă nu orchestrați) când e vorba de marile probleme naționale, cât de obedienți putem fi  până spre fotoliile cele mai înalte. Dacă nemții ar fi descoperit un asemenea luptător  în RDG  i-ar fi făcut monument”.

        Au existat numeroase contestații și de alt gen, care m-au ofticat din cale afară. Mă refer la  atacurile din mass-media de la Moscova și Kiev, Chișinău și București. În noua ipostază, îmi erau  de ajutor licența în psihologie, activitatea de psihoterapeut, imunitatea sau experiența de disident și militant al Mișcării de Eliberare Națională în clandestinitate (1959-1990). Totuși, în unele cazuri, nu reușeam să rămân ”nemuritor și rece”. Mai ales, când din partea unor publicații, de la care așteptam mesaje de încurajare și solidaritate, veneau niște insinuări neghioabe. De exemplu,  revista ”Naţiunea”.  Citez din  nr. 28 (105), 10-16 iulie 1992:

        ”Dl. Mircea Druc, președintele Frontului Democrat Creștin din Basarabia, a fost anunțat candidat la Președinția României. Ce poate fi mai frumos în ideea ca un basarabean din Basarabia, ca un român din partea încă neunită cu țara, să fie președinte al României? Propunerea, venită de la Mișcarea Ecologistă, contrastează însă cu democrația creștină, ideologia profesată de dl. Druc. Mă rog, în epoca noastră, înainte de a dispare, ideologiile se interferează… În mod interesant și subiectiv am dori foarte mult ca un român (ca dl. Druc) să ajungă președinte al Rusiei, ale cărei realități le cunoaște foarte bine pentru că sunt identice cu cele din Basarabia bolșevizată… Doamne, cât ne-am bucura ca dl. Druc să ajungă președinte al Rusiei! Este mai greu să ni-l imaginăm pe dl. Druc, însă, ca președinte al României. Dl. Druc este tot atât de străin – român fiind – de realitățile românești, ca și dl. Rațiu, român de viță veche, îmbogățit prin negustorie în țara de negustori a bătrânului Albion. Dar dl. Druc are un avantaj: ne-a arătat ce-a fost în stare cât a fost premier în Republica Moldova. Dar are și un dezavantaj: dacă pe dl. Rațiu perfidul Albion și experiența din țară l-au făcut să nu mai candideze (Cheia fericirii sale s-a rupt), pe dl. Druc, se pare, Moscova îl ține scai de candidatura la președinția României. Așa este, dle Druc?”.

  1. Semnături

”Basarabeni cerșind”. Cu acest titlu, ziarul ”Ialomița” din Slobozia, nr. 422, vineri  21 august 1992 a publicat o tabletă sentimentală. Citez un fragment: ”Ușa casei întredeschisă… Pe pragul ușii se opriră mai mulți cerșetori: Leonida Lari, Mircea Druc, Grigore Vieru…

– Voi ce vreți? Cine sunteți?! Tu!, arată omul spre Leonida.

– Ioana fără de țară.

 – Dar tu?

– Ion fără de țară, răspunse Mircea Druc

– Dar tu?

– Ion fără țară, răspunse Grigore…

       Și intrară cu toții  în salonul casei și lăcrimară. În lunga lor călătorie, cerșind din ușă-n ușă după Mama-țară, ajunseră pe un picior de plai, pe-o gură de rai. Plângeau de-a binelea. Nu-i vedea nimeni. Stăpânul casei dormea.  Și s-au ridicat și au plecat. Au pornit pe străzile trezite la viață printre oameni…

       La un colț de stradă, doi basarabeni  adună semnături. Pentru alegerile din septembrie, de aici, din țară. Omul nostru se dezmetici de-a binelea și își aminti de visul cu Ionii fără de țară. Privi la cei doi basarabeni, îi îmbrățișă și le zise:

– Bine ați venit acasă  fraților!”

        ”La Moldova”. Ziarul ”Cotidianul” din 19 august 1992, descrie procesul de colectare a semnăturilor într-o informație intitulată ”La Iași, au fost agresați românii noștri lipsiți de patrie”: ”Pe voi  cine vă plătește, mă?”, se rățoia , întârtat, un cetățean cu alură de securist, în fața sediului Asociației ”Pro Basarabia și Bucovina” din Iași, luni 17 august a.c. ”Ce vreți voi, bă, să-i aduceți pe ruși aici?! Cine vă dă, bă, bani, să stați aici la semnături pentru românul acesta rus, pentru Druc ăsta?!”, a continuat provocatorul plătit.  Unul dintre tot mai numeroșii indivizi care, în ultimele zile, dau târcoale românilor basarabeni care desfășoară, potrivit legii, campania electorală pentru dl Mircea Druc. 

       Li se explică tuturor  că Mircea Druc  este cetățean român, cu drepturi egale ca și ei, că depunerea candidaturii sale pentru  funcția de președinte  al României  înseamnă în primul rând a arăta lumii întregi că românii de pe ambele maluri ale Prutului sunt un singur neam, samavolnic și temporar despărțit de ocupanții ruși de ieri și de azi. Degeaba! Cei trimiși să facă scandal  și să-i intimideze pe basarabeni în această campanie electorală nu au cum  pricepe că dragostea și dorul de țară, dintotdeauna vii  în sufletul acestor români lipsiți  pe nedrept de patrie, sunt mai presus decât tot aurul celor mai versați  politicieni.

        Atacurile împotriva celor care desfășoară activitatea de strângere a semnăturilor pentru candidatura fostului premier de la Chișinău s-au întețit și la București, unde sâmbătă au avut  loc trei atacuri, urmate de alte trei duminică și luni. Gesturile provocătorilor merg de la agresivități verbale, amenințări, injurii, încercări de confiscare a listelor de semnături, până la brutalități fizice. Astfel, luni, un grup de bărbați necunoscuți a încercat să răstoarne autoturismul în care  se aflau  români din țară și din Basarabia, strigând că este mașină sovietică, în slujba cazacilor. Potrivit Agenției AMPress, acești provocatori nu sunt basarabeni”. 

       ”Evenimentul zilei” din 1 august 1992: ”Luni, 27 iulie, ora 17.40, Ghenadie Cupcea, Olga Cojocaru, membri ai Frontului Popular Creștin Democrat din Basarabia, însoțiți de Ovidiu Lozinschi, strângeau, pe peronul  gării din Iași, semnături  în sprijinul  candidaturii la președinție a domnului  Mircea Druc. Fără să se prezinte, un plutonier major le-a cerut tinerilor să plece ”cu Druc cu tot”. Celor doi membri a Frontului Popular  Creștin Democrat  le-a ordonat: ”Luați poziția de drepți  când vorbiți cu mine!”

        Din discuția avută cu domnul maior Constantin Pricope, șeful Formației Județene a Poliției Transporturilor, am aflat că în momentul incidentului, de serviciu era plutonierul  major Ioan Prisăcaru.  Oricum, mi s-a sus, orice activitate desfășurată  pe  peron, inclusiv strângerea  de semnături, necesită conform legii nr. 60, acordul Postului de poliție al gării. ”Totuși, domnul Prisăcaru trebuia să-mi raporteze cazul. Și nu este la prima abatere disciplinară”. Domnul maior a recunoscut că semnături pe același peron s-au mai strâns în urmă cu câteva zile. Atunci însă au fost tolerați. De data aceasta, basarabenii echipați în pantaloni scurți, au călcat pe bec.”Nu așa se strâng semnăturile pentru un președinte”, ne-a mai declarat  domnul maior”.

       Cu certitudine, cei prezenți la Biroul Electoral Central, în seara  zilei de 27 august când îmi depuneam candidatura, nu intuiau ce se petrecea în sufletul meu.  Era o zi de doliu național pentru  pierderea raioanelor de est ale  Republicii Moldova și a Tighinei. Aveam deja informații că faza fierbinte a războiului  ruso-român de la Nistru s-a stopat. La 21 iulie 1992, la Moscova fusese semnat de către Snegur și Elțîn, asistați de Smirnov, un dubios ”Acord de pacificare”. Secesionista Pridnestrovie obținuse tot ce-a dorit, inclusiv dreptul la autodeterminare, în ipoteza unirii Republicii Moldova cu România. Una dintre condițiile ”armistițiului rușinii” a fost desemnarea lui  Andrei Sangheli ca prim-ministru și destituirea miniștrilor Ion Costaș, Anatol Plugaru  și altor patrioți. Chișinăul n-a cerut în schimb măcar eliberarea prizonierilor de război, a deținuților politici și patrioților basarabeni din închisorile separatiștilor: Ștefan Urâtu, Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Tudor Petrov, Tudor Petrov, Andrei Ivanțoc și alții. Eram președintele Frontului Popular Creștin Democrat dar nu vedeam nici  o posibilitate reală  de a-l ajuta cumva pe  Ilie Ilașcu, președintele secției Tiraspol, și  pe ceilalți voluntari/combatanți captivi. România fusese complet eliminată de la negocierile instituite de Mecanismul Cvadripartit. Neoliberalii de la Kremlinul  ”amicului” meu Boris Elțîn ne-a plasat o bombă cu ceas  – trupele ruse  staționează în Republica Moldova și în prezent.

       Încă la 21 iulie 1992,  mă adresasem cu o cerere  către Alexandru Moșanu, președintele parlamentului de la Chișinău: ”Prin prezenta solicit retragerea calității de deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Am perceput ”Declarația de independență a Republicii Moldova” ca pe o posibilitate  de ieșire din imperiul sovietic  și un prim pas spre reîntregirea Patriei noastre  – România.  Însă, întrucât a urmat o reorientare a politicii oficiale spre menținerea teritoriilor de est ale României în zona de influență a Rusiei, care s-a încheiat cu o capitulare totală  a autorităților de la Chișinău în fața unui stat agresor, consider incompatibilă  cu idealul vieții mele  continuarea activității  de parlamentar  în legislativul Republicii Moldova.

       Starea de vasalitate în care s-a pomenit Republica Moldova demonstrează încă odată  caracterul iluzoriu  al independenței ei și reconfirmă necesitatea reîntregirii teritoriilor românești ocupate ca unică șansă de supraviețuire.

       Vă asigur, domnule Președinte, de profundul meu respect pentru activitatea politică din ultimii ani. Îmi dau seama că situația dificilă în care a ajuns Republica Moldova s-a creat în pofida eforturilor  D-voastre orientate  spre obținerea unei adevărate libertăți  pentru  poporul nostru” .

       Atunci și ulterior, mai multe voci susțineau că prin venirea la București aș fi comis o gravă eroare politică. În realitate, intuiam perfect aspirațiile clanurilor  ajunse la putere; cu certitudine, dacă rămâneam la Chișinău aș fi avut aceeași soartă ca și  primarul unionist Nicolae Costin. Unica mea consolare era că la București, după o jumătate de secol, se consfințea dreptul românilor din teritoriile ocupate de Imperiul ideocratic bolșevic de a participa la viața politică a Patriei. Era prima și unica reparație morală efectivă pentru românii din Basarabia, Nordul Bacovienei și ținutul Herța, sortiți să vegeteze în teritoriile naționale înstrăinate.

       Pentru NOI, unioniștii de la Chişinău și Cernăuți, implicarea în alegeri însemna distrugerea unui sentiment de românofobie, inoculat timp de decenii de către ”eliberatorii” sovietici și perpetuat  de rușii  și ucrainenii democrați și neoliberali. Doream ca alegerile din 1992 să fie fixate de cronicari ca un preludiu al Reîntregirii Patriei. În schimb, a doua zi, 28 august 1992, prezidentul de la Chișinău se întâlnea  la Huși cu  președintele  de la București. Acolo, Snegur avea să  declare morocănos: ”Înscrierea candidaturii lui Druc la funcția de președinte reprezintă o chestiune ce privește doar România; conducerea Republicii Moldova are alte probleme, mai importante, de care trebuie să se ocupe”. Ceea mai actuală era, desigur, ocazia de a ura succes lui Ion Iliescu în cursa electorală.

          Întrebat de ziariști, imediat după înregistrarea candidaturii, cu ce sentimente pornesc în cursa electorală, am spus: „Candidatura mea, ca independent, a devenit o realitate în primul rând datorită entuziasmului și dăruirii; aproape 1000 de basarabeni și nord-bucovineni, răspândiți în toată România, au lucrat zi și noapte, fără răgaz. Unii  au venit  direct din tranșeele de la Nistru în acalmia dintre două lupte cu mercenarii ruso-ucraineni. Adeseori, flămânzi și însetați, adunând cu atâta chin cele 105 022 de semnături, au îndurat insulte și agresivități, din partea unor conaționali, care au avut norocul de a se naște dincoace de Prut. Sunt sigur că vom învinge. Nu mă refer la victoria mea, ci la victoria noastră, a tuturor celor care au într-adevăr sentimente oneste și care sunt români adevărați”.

         Ziarul ”Graiul Maramureșului” din 3 septembrie 1992 puncta: ”Domnul Mircea Druc este singurul dintre candidații la președinție care a reușit, ca independent,  să adune cele o sută de mii de semnături necesare. Basarabeanul cu cetățenie română sporește emoțiile electoratului  în cursa prezidențială”.

        Venise la Biroul Electoral Central  un grup numeros  de oameni, purtând  drapele tricolore cu gaură,  ca să mă susțină moral. Le-m mulțumit și mi-am exprimat speranța că vom reuși în toate doar fiind strâns uniți și consecvenți până la capăt.

       Ziarul ”Cotidianul” menționa a doua zi: ”Printre numeroșii participanți la acțiunea de înregistrare a candidaturii lui Mircea Druc s-au aflat și membri din conducerea Alianței Civice –  Ana Blandiana, însoțită de Romulus Rusan și Nicolae Prelipceanu. Solicitată de ziariști să comenteze  evenimentul, dna Blandiana a declarat: „Mi s-a părut o imensă rușine că au existat cetăţeni români care să-i jignească, să-i agreseze pe basarabenii care strângeau semnături. Cred că este foarte bine că există un candidat la Președinție din Basarabia. Acest lucru reprezintă un simbol ce poate fi considerat un pas spre reîntregirea țării”. Mă bucur foarte mult, poate mai mult pentru români, decât pentru dl Mircea Druc, că s-au strâns cele 100.000 de semnături obligatorii”. M-am întrebat atunci  în gând de ce doamna Blandiana a menționat că se bucură mai puțin pentru mica mea reușită? Era nemulțumită că aș putea rupe o parte din voturile lui Emil Constantinescu, candidatul ei impus Alianței Civice?  

       De ce nu s-a realizat  proiectul domnului Corneliu Coposu, președintele PNȚCD, și al diasporei  române/ exilului românesc de a mă propune candidat la președinție din partea Convenției Democratice? Peste ani, ”Evenimentul Zilei” (miercuri 10 mai 2000) avea să titreze: ”Blandiana l-a eliminat pe Druc din cursa pentru Cotroceni”. Ziaristul și scriitorul Vartan Arachelian mi-a explicat:  ”Dacă tot facem  istorie politică, haideți să fac și eu acum o mărturie. În 1992, am fost cu o delegație a Alianței Civice la Congresul Frontului Popular Creștin Democrat. Motivul deplasării unei delegații conduse de Ana Blandiana, era să vă testeze dacă ați fi un bun candidat al opoziției de la București la președinția României… Nu știu dacă vi s-a spus de această intenție căci la convorbirea pe care ați avut-o la Chișinău eu n-am fost prezent. Au participat Ana Blandiana, Mircea Diaconu și Romulus  Rusan. Iar a doua zi mi-au spus că nu sunteți cea mai fericită alegere. Ana Blandiana  l-ar fi  convins  pe Coposu  să renunțe în favoarea  lui Emil Constantinescu  argumentând: ”Druc e fioros și  vrea să păstreze colhozurile!” Dar vă rog să nu-i păstrați o supărare. Poate că n-a înțeles bine. Poate a fost o neînțelegere până la urmă cum se întâmplă când se vorbește românește: mai ales în politică. Vreau să spun că vă prețuiesc foarte mult de când am văzut în dumneavoastră, nu un politician, ci un luptător politic… Însă, vremea romantică a unioniștilor trecuse demult”.          

        Mass-media a reținut  și ceea ce am declarat după depunerea semnăturilor: ”Pentru NOI,  27-31 august 1989 a însemnat o primă  și mare victorie. Iar 27 august 1991, n-a fost decât o inducere în eroare, o iluzie, deoarece n-am crezut că independența, proclamată în ziua aceea, înseamnă și independența față de Patria-mamă România. Astăzi, 27 august 1992 , NOI marcăm  o tristă aniversare și totodată un început. Suntem pe calea cea bună. Regret, însă, că predicția mea nu s-a adeverit: la 1 decembrie 1991, când un grup  numeros de parlamentari de la Chișinău și București au constituit Consiliul Național al Reîntregirii, spuneam că cele două state românești se vor uni în iulie-august anul acesta. Au fost ratate câteva oportunități  de  a ne reapropia și reîntregi. Dar, nu e un pericol de moarte pentru idealul Unirii. În ultimul timp,  înregistrăm doar o stagnare a unui proces istoric ireversibil”.

  5.Confruntarea mediatică

       În rolul meu de candidat la funcția de președinte al României am răspuns la sute de întrebări, fără legătură  între ele și vizând cele mai diverse domenii. Iată, de exemplu, ce mă întrebau în perioada campaniei electorale jurnaliștii, reporterii, moderatorii emisiunilor TV și radio, telespectatorii și radioascultătorii.

– Ce s-a întâmplat – astăzi ați fost contestat și după cum am aflat de la emisiunile de  ”Actualități” – contestația a  fost respinsă. Ce opinii aveți despre acest incident?

V-ați depus, în această seară, candidatura ca independent la funcția  de președinte al României, pentru viitoarele  alegeri din  septembrie. Câteva lucruri  legate de acest moment solemn?

– Cine sunteți? Dacă vreți să fiți puțin mai amănunțit într-o prezentare  autobiografică.

– Ce ne puteți spune despre susținătorii dvs.? Nu vă susțin  partide sau formațiuni politice?  Știam de Mișcarea Ecologistă.

– Cum vedeți reîntregirea, atât de mult  discutată și de dorită?

– Credeți că  ar exista o soluție ca teritoriile răpite  să se alipească actualei Românii și cu ce statut sau sub ce formă?

– Candidați la cea mai înaltă investitură în Statul Român. Cunoașteți  suficient de bine  realitățile românești pentru a putea  îndeplini cu succes învestitura, în eventualitatea că veți fi ales? Considerați că experiența pe care ați avut-o ca  prim ministru  în RSSM  vă poate ajuta la redresarea  economică a României și la conducerea statului în genere?

–  Din câte am înțeles titlul tezei dvs. de doctorat este ” Scenarii și  programe economice în condiții de criză”; mai concret, care credeți că ar fi prioritățile economiei românești, pentru că de condiții de criză nu ne putem plânge?

– Care este și care credeți că ar trebui să fie locul și comportamentul României în configurația geopolitică a Europei?

– Sunteți unionist. Cu alte cuvinte, să înțelegem că  nu sunteți  de acord cu existența Republicii Moldova și,  în acest context, de ce ați acceptat funcția de prim-ministru? De ce nu ați militat, de la bun început, nu  pentru independența Republicii Moldova, ci pentru alipirea acestor teritorii la România?

– Ce atitudine ați avut  față de  tratatul  cu Uniunea Sovietică, tratatul Iliescu-Gorbaciov?

– De  ce ați părăsit Republica Moldova și dacă nu considerați  că erați mai util, în ultima perioadă de timp, acolo decât aici?

– Care credeți că sunt trăsăturile de caracter care  vă reprezintă?

– Curtea Constituțională a refuzat contestația depusă împotriva dvs. de un autointitulat jurnalist, care vă socotea  cetățean sovietic. Credeți că putem  vorbi  de o acțiune concertată a forțelor antiunioniste contra ideii Druc? Cât de puternice sunt forțele antiunioniste , care  este desfășurarea lor și ce viitor vor avea?

– Tema centrală a  propagandei dvs. electorale este  problema reunificării. Nu-i pierdeți pe drum, din start, pe cei care nu  par convinși în totalitate de perspectiva unionistă, dar poate ar  fi favorabili altor porțiuni din platforma  electorală Mircea Druc?

– Ați avut reacții favorabile, nefavorabile, emotive, ați avut mesaje de la populația românească din stânga Prutului? Cum socotiți că va fi receptată candidatura dvs. atât în cazul unei victorii dar și a unui eșec, dincolo de Prut?

– Ce veți face  pentru a energiza  clasa managerilor, dacă  veți deveni președintele României?

– Cum credeți că  va reacționa electoratul nostru la cele 6 candidaturi, aflate la marșul cursei electorale?Aș vrea să comentați și tema alternativei monarhiste.      

– Dacă veți fi ales președinte al României, veți continua aceeași politică de stresare, terorizare a societății românești pe care o duce  opoziția împotriva slujitorilor vechiului regim comunist sau  veți promova o politică de înțelegere națională pentru o Românie  democratică  și prosperă?

–  Aveți  un program concret  și organizat de reunire la Patria-mamă a vechilor teritorii românești, Basarabia și Bucovina, problemă ce ne stă tuturor pe inimă?

– Cum considerați că trebuie rezolvată  situația imobilelor ex-proprietate în vederea  demolării, cu puțin timp înaintea revoluției, deci fără consimțământul proprietarilor, și pentru care s-au acordat despăgubirile derizorii cunoscute?;  imobilele nu au fost demolate nici până în prezent și nici nu au intrat în patrimoniul  statului, conform legilor încă în vigoare, Decretul 467/1979, Articolul 4.

– Ce știți că este naționalismul? În funcție de ce știți, dacă veți fi ales președinte, veți promova  naționalismul sau, dimpotrivă, îl veți combate?

– Cum explicați faptul că, în ciuda vechilor turnee ale personalităților noastre politie, am rămas, la intrarea în Europa, ultima națiune?; Din ce țară fac parte acei politicieni care se duc în străinătate cu pâra la porțile  împăraților,  în loc să-și dovedească utilitatea pentru popor în propria țară?

Puteți prezenta  trei soluții de redresare  a economiei, dar cu posibilități de aplicare  în condițiile actuale?

– Cum vedeți evoluția sistemului de învățământ particular care, la noi,  deocamdată, este embrionar?

– Este o anumită stare care se manifestă în rândurile tineretului, există elementul  infracțional, există acea  dezamăgire care se manifestă la anumite categorii, există dorința de a evada în altă parte și de a părăsi locurile acestea natale. Ce prevedeți, ce veți face, în acest domeniu?

Toți candidații, fără excepție, sunt întrebați în legătură  cu relațiile pe care le-au avut cu Securitatea, cu SRI-ul,  cu tot felul de alte servicii secrete mai aproape sau mai departe de țara noastră. Bineînțeles, în ceea ce  vă privește, sub acest raport, sunt legăturile pe care le-ați avut  dvs. cu KGB-ul?

– Ani de zile,  psihologia  a fost văduvită, mărginindu-se la un rol mai mult  decât secundar, la noi ajungându-se chiar la desființarea facultăților, a institutelor de profil. Ce ar trebui făcut ca psihologia să-și recapete locul și importanța pe care o are?

– Cum  vedeți dvs. specificul  românesc în contextul  european, care ar fi trăsăturile prin care poate fi definit?

– Prin ce se deosebește programul dvs. dat fiind faptul că absolut toți  candidații  au inclus  în programele lor și problema reîntregirii țării?

– Considerați că s-a făcut  un pas spre unire prin acordarea cetățeniei române basarabenilor?

– Cum veți aborda  problema retrocedării Insulei Șerpilor și a Tezaurului?

– În cadrul întâlnirilor electorale pe care le-ați avut, ați vizitat și multe obiective industriale. În care dintre acestea  considerați că principiile dvs. sunt aplicabile, că  pot asigura redresarea economică a  țării?

– Care e  atitudinea dvs. față de minoritățile din România și Republica Moldova? În această campanie electorală aveți  intenția să străbateți și zonele în care există o pondere  mai mare  a populației maghiare? Ce părerea aveți despre partidele organizate  pe bază etnică?

– Mulți cetățeni văd ca o alternativă la șomaj ideea modificării legii în privința vârstei de pensionare. Sunt avansate  mai multe variante de calcul al pensiei, în funcție de anii lucrați. Ce părere aveți  despre o asemenea soluție?

– Care sunt măsurile pe care le preconizați pentru combaterea corupției și infracțiunilor?

– Ce părere aveți de ideea reintroducerii pedepsei cu moartea?

– Care este opinia dvs. despre doctrina militară, despre organizarea și înzestrarea armatei, cine trebuie să fie comandantul suprem, ce pregătire militară aveți?

–  Cum v-ați asigurat fondurile  necesare campaniei electorale?

  1. Campania electorală

         În cadrul scrutinului, candidații au avut la dispoziție trei săptămâni, între 31 august și 24 septembrie 1992. La start, mi-am dat seama că nimerisem  într-o situație fără ieșire. Candidații la președinție dispuneau  în teren  de activiștii și logistica unor structuri ale formațiunilor politice de care aparțineau. Echipele de experți/consultanți le pregăteau discursurile, afișele, videoclipurile, le sugerau în ce localitate ar putea aduna mai multă lume la întrunirile electorale. Eu, însă, în acest sens, nu aveam pe nimeni și acționam după ”metoda probe și erori”. De acea, chiar  din prima zi,  am călcat cu stângul, după cum a și remarcat ”Tineretul liber” din 4 august 1992:

        ”Domnul Mircea Druc a ales Constanța, pentru debutul campaniei sale electorale, din mai multe motive: i s-a spus că aici are cele mai mici șanse, dar a venit, mai în glumă mai în serios, după principiul „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”; a existat și o doză de sentimentalism dar și una foarte serioasă – importanța acestui județ. Sâmbătă, însă, la ora 11.00, pe o vreme caniculară, în Sala Sporturilor din localitate, nu s-au adunat nici 100 de oameni. Imaginea acestui prim contact electoral era de-a dreptul dezolantă. Totuși, domnul Druc nu și-a pierdut cumpătul – calm, aproape imperturbabil, a prezentat în fața micului auditoriu motivele deciziei sale de a candida pentru postul de șef al statului. Ba, chiar, cu umor, privind locurile goale din jurul său, domnia sa a mărturisit că se aștepta ca măcar adversarii săi politici, susținătorii altor candidați, să fie prezenți în număr mult mai mare la această întâlnire”.

        Telespectatorii și radioascultătorii reținuseră deja, din mass-media, că am vizitat mai  multe obiective industriale. Și, firește, doreau să le vorbesc despre felul în care consideram că principiile mele, expuse în programul electoral, ar putea fi aplicate. În cadrul întâmplărilor electorale prin care treceam, oriunde aș fi ajuns, căutam  să cunosc pe viu întreprinderile din zona respectivă. Am bătut cu piciorul platformele industriale din Cluj, Brașov, Ploiești; am ajuns pe la toate șantierele navale, toate combinatele metalurgice, pe la fermele agricole din județele Constanța, Tulcea, Galați și Buzău. Cu o zi înainte de principala dezbatere la TV, vizitasem obiectivele economice din Pitești. Peste tot descopeream premize de aplicare a viziunii mele Etnosistemice. Eram convins: unica soluție viabilă de redresare economică este revoluția managerială, axată pe principiile meritocrației. Peste tot în România întâlneam persoane instruite, deștepte, lucide. Și de fiecare dată îmi ziceam în gând: ”Uite, doamna s-ar descurca excelent în fruntea ministerului sănătății; domnul ar fi bun de președinte al țării; uite o formidabilă candidatură de prim-ministru”. Spuneam electoratului: ”Numai printr-o autentică revoluție managerială, prin profesionalizarea conducerii, aplicând și celelalte principii enunțate, am  putea  redresa Sistemul Național Producător.  De acea le propun românilor Triada: Redresarea economiei – Pacificarea Țării – Reîntregirea Patriei”.

         ”Pacificarea” reieșea din atitudinea mea față de minoritățile  naționale  din cele două state românești. România avea/are o situație specifică: mai rar o țară în care autohtonii să fie în proporție de 90%.  Și nu existau bariere care să  împiedice  o rezolvare cât mai armonioasă a problemelor interetnice. În Nordul Basarabiei, unde m-an născut, nu au existat conflicte naționale. Mă refeream la o experiență pozitivă în perioada interbelică. În Piața teatrului din Cernăuți, conviețuiau pașnic Casa română, Casa germană, Casa evreiască, Casa poloneză. Buna înțelegere, spuneau bătrânii, a durat până la invazia sovietică din 40… În aula Universității din Iași, un domn în vârstă mi-a cerut să explic ce cred despre Ion Antonescu. Am răspuns: ”Sunt un român unionist, din teritoriile răpite de URSS, și atitudinea mea față de mareșalul Ion Antonescu, conducătorul Statului Român, este identică cu cea a evreilor față de Menahem Beghin, prim-ministrul Israelului, decedat la 9 martie anul acesta”. Atât. Ca cercetător științific, și în calitate de candidat la președinție, abia așteptam să aflu amănunțit, chiar de la sursă, care ar putea fi problema minoritarilor, nu pretextul lor. Am început dialogul cu maghiarii, zicând: ”Fraților, am fost și eu, timp de 50 de ani, ”minoritate națională” într-un  Imperiu spulberat recent. De aceea, acum,  în țara noastră România, mă comport conform proverbului:Ce ție nu-ti place, altuia nu face!” Haideți, încetișor și câte oleacă, cum spun moldovenii, să vedem ce probleme aveți. Vă asigur – toate vor fi soluționate în cadrul legislației și standardelor ONU; așa cum se rezolvă ele în Uniunea Europeană, în SUA, în oricare țară de pe mapamond,  care pretinde că a rezolvat deja problemele minorităților  într-un mod echitabil”.

         Important: electoratul român mi se prezenta cu mult  mai inteligent decât afirmau frecvent unii  ziariști  și politicieni. Mi-am dat seama de un fenomen de care, sper, că vor ține cont tinerii basarabeni și nord-bucovineni, viitori candidați la scrutinele din România Reîntregită. Chiar dacă multă  lume  nu are capacitatea de a diagnostica exact,  românul simplu, în general, sătul de corupție și promisiuni, te simte cine ești, ce ești  și ce scopuri urmărești.  Și dacă minți,  ai pierdut. 

         Din turneele electorale reveneam la București cu impresii inedite, dominante. Ca român din teritoriile ocupate, care nu  trecusem Prutul  decât după  o jumătate de secol,  m-am convins: România este  extraordinar de frumoasă,  cu  un mare potențial de redresare socio-economică,  dar crunt nedreptățită. E păcat, ziceam, să ai  așa o țară și să nu poți să duci în ea o viață decentă, la standarde europene. M-a impresionat profund și pozitiv diversitatea, particularitățile de la un județ  la altul. Percepeam Țara ca un  splendid mozaic, irepetabil. Nu mă așteptam să întâlnesc tocmai în Satu Mare și Sălaj atâtea afinități cu peisajul, înfățișarea oamenilor și ambianța  rurală din Nordul Basarabiei unde m-am născut și am copilărit. M-am simțit ca acasă la Timișoara  și Arad, la Sibiu, Zalău, Oradea și Baia Mare. Nu mai zic de Bucovina și Moldova. Sufeream, căci nu puteam  ajunge mai repede  la Brașov și la  Craiova. Întâlniri și impresii de neuitat la Deva, Galați, Tulcea. 

        Cei șase candidați erau caracterizați de către  unii jurnaliștii români  neoliberali în felul următor:  ”Trei sunt procomuniști – Druc, Iliescu și Funar, iar ceilalți trei – Constantinescu, Mânzatu și Dragomir –  sunt neocomuniști”. De ce, mă rog, Mircea  Druc era un procomunist? ”Fiindcă nu a declarat niciodată că este anticomunist”. Îmi părea atât de naivă sau răuvoitoare  această abordare, încât nici nu mă mai osteneam să vin cu justificări.  Adică, degeaba  le spuneam că exclud orice cult  în afară de cultul lui Cristos și al Națiunii, tot procomunist rămâneam. Încă un mic detaliu: eu pronunțam ”Cristos”, și ”sunt”, unii  mă corectau: ”Hristos” (”ca în rusește”) și ”sânt” (”pe moldovenește”).

        Țin minte și o scenă amuzantă la Tulcea. Mă concertasem asupra discursului  la mitingul electoral care urma să înceapă. Auzind vociferări, am ieșit afară unde se adunase lumea. O doamnă agitată se contra cu niște cetățeni. Când m-a văzut, l-a înșfăcat pe unul de braț și l-a adus în fața mea, somându-l răspicat: ”Nu te mișca, domnule! Stai pe loc și ia aminte!” Apoi către mine: ”Mă iertați, o să vă explic ce s-a întâmplat. Dar mai întâi, vă rog să răspundeți!  Prompt, scurt, tare! Ca  să audă toată lumea! Cum se numește satul în care v-ați  născut?” ”Pociumbăuți”. ”Unde ați făcut școala primară?”  ”În deal, la popa”.  ”Ai auzit, provocatorule?”  – se adresă femeia către domnul derutat pe care încă îl mai ținea strâns de mânecă.  Apoi, către  mulțimea intrigată: ”Eu sunt fiica popii!  În 44, ne-am refugiat! În casa noastră s-a făcut școală pentru elevii din clasele primare. Cu domnul Mircea Druc nu ne-am mai văzut de la botezul nostru. Tatăl meu, preotul Kuharski, ne-a botezat. În aceeași zi. Într-o apă, cum se spune la Pociumbăuți. Am venit bucuroasă la miting să-mi revăd consăteanul și am dat peste acest individ. Umblă printre oameni și-i instigă: ”Nu-l ascultați pe Druc, să nu-l votați! E un jidan din Basarabia!” Astfel, am descoperit la Tulcea refugiați din satul meu și localitățile vecine. Era printre ei și  domnul profesor Tutunaru ajuns la 90 de ani. În copilărie auzisem  lucruri frumoase  despre fostul director al  școlii din Zăicani.

         Desigur, în campania electorală acumulasem și unele  impresii negative. De exemplu, patriotismul ”de fotbal” sau ”de cartier”. Ca să menajez vanitățile provinciilor istorice, reiteram, ori de câte consideram oportun, că sunt basarabean prin naștere, bucovinean prin educație, transilvănean prin empatie dar cu o singură cetățene  – cea română. Totodată,  spuneam  că  mi-ar fi plăcut să însușesc tot ce au mai bun bănățenii, dobrogenii, aromânii; să fiu ager ca oltenii, ca să  nu le permitem  impostorilor să ni se urce în cap,  să ne tragă pe sfoară…  Nu puteam procura un pahar cu lapte la cantină, hotel, dar nici în cartier. Îmi displăcea  faptul că foarte multă lume fuma, bea whisky și cafea. Cunoșteam deja situația din fosta Uniune Sovietică. Mă gândeam că românii erau pe cale să devină dependenți de nicotină  și mari consumatori  de surogate. Având și o imunitate deficitară, ca a noastră, la ce ne putem aștepta în privința natalității dacă tinerii fumează, beau cafea și tărie, ca în Rusia? Care va fi structura biopsihică a  viitoarei generații?.. M-am simțit fericit  în casa unui pădurar din Maramureș, care  a găzduit echipa mea timp de două zile. Eu nu am băut decât lapte proaspăt. Apropo, în 1992, s-a întâmplat ceva, care m-a făcut să iau o decizie definitivă: să nu mai beau niciodată în viața mea  nici alcool și nici tutun. De atunci și până în clipa când aștern aceste rânduri n-am încălcat angajamentul. La rugămintea mea, acest legământ de abstinență totală a fost binecuvântat de confesorul meu, părintele Constantin Galeriu, regretatul profesor și teolog. Întâmplarea s-a petrecut înainte de implicarea în campania electorală. Merită relatată pe larg,  și o voi face-o într-un  alt context.

         Am ținut  neapărat să am întâlniri  cu electoratul la Iași,  Suceava, Botoșani, Ipotești. Din capitala Moldovei am mers la Pașcani, ca să punem țara la cale cu salariații de la întreprinderile din zonă. Am ajuns apoi  în Transilvania; am depus flori la mormântul poetului Octavian Goga, marea revelație a unui adolescent basarabean aflat sub ocupație sovietică. După ce am vizitat mai multe județe din țară mi-am  înnoit programul  electoral lansat inițial. Am adăugat câte un capitol aparte pentru armată, școală și biserică. Am simțit peste tot: programul meu are mai mare priză în plan profesional decât teritorial. Cu bagajul de cunoștințe din fosta URSS, nu mai aveam emoții când  intram pe porțile fabricilor și uzinelor din România. Nici în discuțiile cu  savanții, scriitorii, artiștii, ofițerii nu aveam bariere. În fața literaților mărturiseam că în anii de studenție la Leningrad eram un mare adept al Școlii  latiniste din Transilvania. Când mă întâlneam cu inginerii, medicii, profesorii, specialiștii în agricultură, salariații din complexele industriale, înțelegerea  era perfectă. Nu cred că mă înșelam, despărțirile erau atât de calde. Dar, la mitingurile împânzite cu lozinci și dominate de vociferări exaltate/agresive, cu «частушки» românești – niște strigături politice rimate, comunicarea cu electoratul nu mă mulțumea defel.

        Cum se explică faptul că, în campania electorală, nu încercam careva emoții negative,  nu aveam bariere de comunicare cu lucrătorii din fabrici și uzine, CAP-uri și IAS-uri? Problemele și aspirațiile diverselor categorii profesionale din România le înțelegeam perfect din două motive personale. Primul: m-am reciclat de câteva ori; la sovietici, odată exclus din partid, nu mai  puteai continua activitatea pedagogică. Am fost trimis la ”munca de jos”, ca să mă reeduce colectivele de oameni ai muncii; am îndeplinit diverse funcții în Centrala industrială din Mâtișci (o suburbie a Moscovei), cu un efectiv de peste 25 000 de angajați; cea mai mare întreprindere din URSS, producătoare de materiile de construcție, inclusiv din toxicul polivinil-cloric. Am lucrat apoi, în posturi diferite, la Combinatul de prelucrarea lemnului și producerea mobilei din Cernăuți. Al doilea motiv: în perioadă 1971-1982, ajunsesem un fel de «интелектуальный батрак» (”argat intelectual”).  Ca să am o «крыша» (”protecție”) și să primesc o locuință la Moscova, concomitent cu activitatea în întreprinderi, am scris pentru doi șefi lucrările de doctorat, inclusiv articolele științifice în domeniile respective. Ca să-mi întrețin familia am mai scris două lucrări, contra cost, pentru două persoane cu mulți bani. Astfel, am asigurat patru disertații, susținute cu brio de către patru cetățeni sovietici de etnie diferită, care, astfel, au devenit patru candidați în științe, în patru domenii diferite, cu acte/diplome în regulă.  Am  mai scris  încă două disertații  pentru mine. Pare incredibil, dar acesta e adevărul demonstrabil oricând;  mai în glumă, mai în serios, aș putea afirma că Mircea Druc este de șase ori candidat în diverse științe (varianta sovietică) sau  de șase ori doctor (varianta românească). Menționez  prima oară acest  fenomen inedit. Cred că ar prezenta interes fiind dezvăluit într-un studiu aparte sau, mai curând, într-un roman din viața sovietică, scris în stilul școlii neorealiste italiene.

       Ulterior, mi-am dat seama: răul care mi l-au făcut kaghebiștii și nomenclaturiștii devenise un bine. Experiența de 11 ani în producție s-a transformat într-un avantaj. ”Vasta experiență”, invocată adesea demagogic, nu înseamnă  repetarea la infinit a unor deprinderi ce țin de o singură  profesie. Însă, la Chișinău, în  90-91, niște lideri politici, (de regulă, absolvenți ai Institutului agricol sau/și ai școlilor superioare de partid  sau școlilor superioare ale KGB) năimeau jurnaliști ca să-l tracaseze pe Druc la tot pasul. Președinții de colhoz și directorii de sovhoz, ajunși deputați ai poporului, mă acuzau  de ”incompetență”.  Totuși, bietul prim-ministru,  autor și lector al unor cursuri  de organizare și conducere, după atâta cercetare și  atâtea teze de doctorat, se pricepea și el la ceva, chiar de-ar fi fost un mărginit, sau bătut în cap din născare.

       Însă, gâștele colhoznice  erau sigure:  pentru funcția de președinte al Consiliului de Miniștri ar fi fost mai bun un om de-al lor. Unul, care vre-o două decenii neîntrerupt să fi condus un colhoz,  să fi lucrat contabil la un minister sau prim secretar de raion. Cu toate că o atare carieră nu era decât o  ”experiență îngustă” – secretele unei meserii însușite maximum în cinci ani. Aceste deprinderi, însă, nu-l ajută pe un lider într-o conjunctură tot mai schimbătoare. Oricând, pentru rolul de președinte de țară sau de prim-ministru poate fi mai adecvată o persoană cu expertiză în mai multe domenii; se descurcă mai bine un om integru, fără cazier, care  în viața sa ar fi fost, pe rând,  marinar pe un cargobot, participant la o expediție în Antarctica,  profesor de dans sportiv,  merceolog și director al unui mare depozit angro. Aceasta se cheamă ”experiență vastă” și numai  ea te ajută să faci față în situații conflictuale, de dispecerat, să iei decizii însoțite de risc, să anticipezi și să prezici. Concluzia la care am ajuns: pe parcursul vieții fă tot posibilul, evită ”cretinismul profesional”; am în vedere amprenta comportamentală lăsată de exercitarea îndelungată a unei singure activități. Indiscutabil, orice activitate umană  lasă urme specifice în felul de a fi. Dacă nu te reciclezi din șapte în șapte ani, intervine uzura morală.

       Participanții la întrunirile electorale întrebau candidații la prezidenție cum își imaginează ei viitorul guvern, pe cine ar numi prim-ministru. La acest capitol nu se înfiripase nici o idee în mintea mea. Ziceam:  devenind președinte, mă voi adresa parlamentului cu rugămintea ca deputații și senatorii să-i evalueze pe cei cinci candidați și să decidă care ar fi mai bun pentru funcția de prim-ministru. Întrebat  pe cine aș alege între Roman și Stolojan, spuneam că sunt supărat pe amândoi. Pe domnul Roman fiindcă s-a ”dispersat”. N-a rezolvat mai întâi o problemă de strategie economică: finalizarea, nu abandonarea, construcțiilor începute deja, inclusiv canalul București-Dunăre. Ar fi rămas în cronici ca un prim ministru al continuității și eficienței manageriale. Pe domnul Stolojan eram supărat  pentru blocajul economic, pentru inflația prea mare, punerea pe butuci a industriei și agriculturii și pentru că nu aducea niciodată vorba despre Basarabia și Nordul Bucovinei.

       Colindând județele Moldovei, am poposit și la Mircești.  Nu puteam să exclud din program Ruginoasa. La muzeul Alexandru Ioan Cuza, am avut parte de un ghid fascinant. O doamnă, Mariana, vorbea cu atâta pasiune despre întâmplări și fapte inedite pentru mine. După Mica Unire, primul Domnitor al României  a fost obligat  să abdice, să ia calea exilului. Și, culmea, nu i se mai permitea să revină acasă pentru că ar fi ”perturbat” cumva situația politică. Am dedus: încă o lovitură de stat a partidelor.  Pentru o clipă, am uitat pe ce lume mă aflu. Parcă m-am pierdut cu firea și am exclamat: ”Am să-l răzbun pe domnitor!” Avusesem  sentimentul că eram un urmaș al lui Alexandru Ioan Cuza;  că aveam datoria să întreprind ceva  ca toți puciștii să fie aspru pedepsiți. În capul meu, tot ce relata ghidul muzeului, se asocia cu niște întâmplări recente: întoarcerea regelui Mihai de la frontieră, aversiunea față de exilul românesc, debarcarea mea comandată de Kremlin și operată   de  clanul  Snegur – Moțpan – Sangheli  din Republica Moldova.

       În septembrie 1992,  ca o sinteză a tot ce-am spus alegătorilor în timpul campaniei electorale, am rostit  la TV România următorul discurs: ”Stimați compatrioți! Noi, românii basarabeni, participanți la actuala  campanie electorală, ne transformăm într-un simbol al Continuității. Implicarea românilor basarabeni  în alegerile actuale înseamnă consecvență în lupta pentru un ideal codificat în conștiința generațiilor de români, care a fost și este idealul suprem –  ”Dacia Phoenix”. Patria noastră care  renaște din propria-i cenușă. Anume, pentru acest ideal, pentru această cauză a României Reîntregite și prospere  ne-am angajat  să  activăm utilizând toate mijloacele posibile.

       După o eclipsă de 50 de ani, românii din teritoriile naționale temporar ocupate vor fi reprezentați în forul suprem al Țării-mamă. Însăși prezența noastră, a românilor înstrăinați, în actuala campanie electorală, înseamnă deja o mare victorie politică pentru întreaga națiune română. Opinia publică mondială va constata că România, urmând exemplul Germaniei, își refuză statutul de țară dezmembrată. Alegerile din 1992 vor fi fixate în cronici ca un  în preludiu al Reîntregirii Patriei.

       Nu m-am înscris în cursa electorală din vanitate, din interese conjuncturale sau de grup. Acceptând să candidez  la funcția de președinte al României nu fac altceva decât să manifest consecvență în transpunerea în viață a rezoluțiilor Congresului al III-lea al Frontului Popular din Moldova, care s-a ținut la Chișinău, în februarie 1992. Aceste rezoluții preconizează participarea noastră, a românilor din teritoriile ocupate, la alegerile din septembrie 1992. Participarea mea la alegeri semnifică de asemenea respectarea principiilor de sincronizare, interferență și transplant, principii care stau la baza activității Consiliului Național al      Reîntregirii, fondat la 1 decembrie 1991, la inițiativa unui grup de parlamentari de la Chișinău și București. Candidând la funcția de președinte, eu nu pot aparține unei singure formațiuni politice. Cauza și conștiința îmi dictează să depășesc orice convenție și orice conveniențe înguste de partid. Nu pot reprezenta un partid, eu reprezint un ideal!

       Acum, ca niciodată, Statul Român  necesită un președinte independent și echidistant. De aceea, nu pot avea ca obiectiv electoral, decât problematica strategică a renașterii Națiunii Române, respectând cu strictețe următoarele principii: Cugetă și acționează ca și cum România ar fi reîntregită; Revoluția managerială, unica soluție viabilă; Investigare, instruire, inovare; Proprietate, autoritate, stabilitate; Transformă dar nu distruge, restructurează dar nu dăuna; Domnia legii și Dictatura legilor Naturii. Timpul și spațiul alocat nu-mi permit să  comentez aceste principii  pe care este axat programul meu electoral. Voi descifra doar două din aceste principii: Transformă dar nu distruge, restructurează dar nu dăuna.

       Cei care au dorit să restructureze  vechiul sistem decizional centralizat al comuniștilor au cauzat daune grave protecției sociale și siguranței statului. Reformatorii pripiți au vrut să transforme relațiile și forma de proprietate colectivă, dar, privatizând, au distrus și procesele tehnologice. Drept urmare, în agricultură, de exemplu, nu mai funcționează sistemul de irigare și România a pierdut 5 milioane tone de porumb, evaluate la 600 milioane dolari. Iar pierderile totale, cauzate de distrugerea sistemului de irigare, se vor ridica, anul acesta, la cifra de 1 miliard dolari. Astăzi muncitorii din industriile nocive nu mai primesc lapte  ca antidot și  grădinițele din țară nu au lactate pentru copii. Un alt principiu enunțat este dictatura legilor, inclusiv ale Naturii.  Nu dorim o nouă dictatură a unei clase, a unui partid, a unei camarile, sau a unei persoane. Și dacă voi fi ales, voi cere ca portretul liderilor politici, inclusiv al președintelui, să nu depășească mărimea unui timbru poștal. Excludem orice cult, în afară de cultul lui Isus Cristos.

       Cu toate că președintele are prerogative limitate, voi ”deranja” cu insistență noul Parlament  ca să definitiveze, cât mai urgent, corpul le legi și voi face tot posibilul pentru a impune dictatura legii, în toate compartimentele societății. Ajungând președinte voi cere ca noul guvern să aplice, riguros, toate principiile enumerate pentru atingerea a două obiective strategice: 1) reîntregirea și supraviețuirea României ca stat, în actuala conflagrație economică mondială; 2) o nouă calitate a vieții prin natalitate, longevitate, performanțe de sănătate și de creativitate;  prin antrenarea spirituală și fortificarea biopsihică a națiunii pentru o intrare onorabilă în mileniul al treilea;  prin adaptarea și rezistența românilor la șocul schimbărilor permanente și a transformărilor de ordin economic, ecologic, social și biologic. Bineînțeles, în realizarea acestor obiective strategice, un rol esențial îl va avea știința biologică, medicina și credința în Dumnezeu. Programul meu, care va fi dat publicității, include și obiective tactice, cum ar fi: asigurarea cu alimente, îmbrăcăminte, locuințe, medicamente, materiale de construcții  și vom realiza aceste urgențe chiar dacă va trebui să cadă guvernul în fiecare an, cum se întâmplă în unele state occidentale. Altfel, nu are rost să mai facem politică.

       ”Realiștii” și ”pragmaticii”  mă întreabă adeseori ironic: d-le Druc, ce șanse vă acordați? Le răspund: eu nu-mi pot acorda nici o șansă, dvs. decideți. Chiar dacă mi-ar  garanta cineva că voi fi ales cu 80%, aș considera o înfrângere aflând că celelalte 20% sunt tineri. Dacă te resping tinerii, nu ai nici o șansă să faci ceva pentru România.  Aș vrea să mă susțină înțelepciunea națiunii, bătrânii. Căci  dacă te resping bătrânii, înseamnă că nu ai autoritate și mandat de încredere. Aș fi recunoscător dacă m-ar susține managerii, proprietarii, țăranii, muncitorii, inginerii, cercetătorii, fără de care nu poți câștiga o competiție, un război economic, în plină desfășurare. Sunt creștin și aș putea conta să fiu susținut de Biserică și de credincioși. Mai știm cu toții că Marea Unire a făcut-o  și armata națională. Tot armata noastră, bine echipată, este și va fi garantul perpetuării românilor în spațiul nostru ancestral, hărăzit de Dumnezeu. Dacă nu mă susțin militarii, înseamnă că nu am șanse să-mi realizez programul. Tineri și bătrâni, manageri și proprietari, țărani și muncitori, ofițeri și preoți, cu voi aș vrea să pornesc pe calea grea, a reînnoirii din noi, activizând întreaga viață a națiunii, realizând o transformare radicală, dar fără distrugeri!

       Stimați telespectatori! Aveți în fața dumneavoastră  pe cel mai bogat om din lume. Dar o viață  întreagă am fost cel mai sărac de pe pământ, fiindcă eram un om fără țară. Acum câteva luni mi-am recăpătat cetățenia română pe care o pierdusem fără voia mea. În patru luni am obținut ceea ce am așteptat conștient timp de 40 de ani. Și, să știți: sunt fericit pentru că patria noastră – România – este atât de frumoasă și are un potențial enorm de  creștere și dezvoltare. Și acum, vă rog să transmiteți, din om în om, din casă în casă, un  simplu și mare adevăr – nu există român de dincolo și de dincoace de Prut. Românii de la Chișinău-Nistru sunt aceiași români ca și cei de la Chișinău-Criș. Românii de la Cernăuți au aceleași suflet și aceleași drepturi ca românii de la Timișoara. Cei din cetățile lui Ștefan cel Mare și Sfânt de pe Nistru,  (cetățile Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă) sunt aceiași români ca cei din cetățile vestice ale țării  – Arad, Oradea, Baia Mare.

       În încheiere, mă adresez tuturor cu o rugăminte: uitați-vă acum la mine, ca să mă țineți  minte. Eu nu voi putea aplica, pretutindeni, în țară, portretul lui Mircea Druc în culori. Nu dispun de mijloace financiare. Costă prea scump portretul în culori al unui candidat la președinția României! Eu, care de copil am înțeles cât de greu se câștigă existența, având bani, i-aș cheltui cu totul pe altceva: pe medicamente pentru voluntarii-combatanți și polițiștii basarabeni răniți în  lupte; pentru ajutoarele familiilor de refugiați din stânga Nistrului  și a celor căzuți pe front; pe manuale și burse pentru tinerii din Cernăuți și Herța. De aceea, vă rog, rețineți imaginea de pe ecranul televizorului și poate că vă  veți aminti de mine la urnele de vot. Vă mulțumesc!”

  1. „Lecția/ideea Druc”

       Agențiile de presă străine erau unanim de acord că alegerile  din septembrie 1992 din România s-au desfășurat într-un mod civilizat. Isteria de la 20 mai fusese uitată. Ambele tabere mari păreau dornice de liniștea lor. Titlurile  materialelor transmise spre lumea largă  mi-au întărit convingerea că nu întotdeauna marile agenții de presă sunt și mari diagnosticieni. Cea mai adecvată analiză a făcut-o agenția de presă spaniolă: ”Românii au optat pentru  continuitate  și pentru o schimbare lentă a societății”.  

       În rezultatul  alegerilor  pentru cameră și senat, România devenea o țară dificil de guvernat. Ignoranța și sărăcia, teama de schimbare, inerția naturală a omului simplu sufocat de lipsuri, sătul de politică și programele economice ale partidelor puțin persuasive ne prezentau lumii întregi ca pe niște  oameni  suferinzi de abulie. Aveau să urmeze patru ani de lupte intestine, de exhibiționism parlamentar, și multe serenade la adresa românilor în presa internațională. Ne așteptam ca în cele două camere ale parlamentului român să domine o instabilitate în stil italian, sau, mai bine zis, de tip polonez, cu singură diferență: în România  asemenea situație avea să fie stimulată de un președinte aliat cu vechile structuri comuniste, care reprezentau aproape o  jumătate de țară. ”Cât mai avem de plătit?” –  se întreba Viorel Patrichi în ”Tineretul liber” din  1 octombrie 1992.

       În 1992, România se crampona cu disperare de imaginea unui părinte liniștitor, precum Ion Iliescu, care în campania electorală a avut o prestație tipică de nomenclaturist. La fel ca  și electoratul din stânga Prutului. În decembrie 1991, a fost ales Mircea Snegur cu alura sa de  ”președinte împăciuitor”, antiunionist, adversar al schimbărilor radicale. Opoziția reunită în cadrul Convenției democratice și-a plătit erorile tactice: desemnarea tardivă a lui Emil Constantinescu, al cărui mesaj  nu a convins ”oamenii muncii de la orașe și sate”. Mai persista și o  confuzie  creată de PNȚ, care părea mai preocupat  de restaurarea monarhiei  decât de victoria în alegeri. Iar candidatul independent Mircea Druc, conform datelor oficiale, a obținut 326.866 de voturi, respectiv 2,75% din totalul voturilor valabil exprimate. În realitate  obținusem peste 5%. Ulterior, ajungând  prin județele țării, mai multe persoane mi-au mărturisit: ”Am fost în comisia de numărare a voturilor. Știind că nu puteți câștiga alegerile, unii membri fie vă anulau voturile, fie le treceau la Iliescu sau  Constantinescu, în dependență de orientarea lor  politică”.     

        Despre cel de al șaselea candidat  ”fără nici o șansă” la președinția României câteva publicații din România, Republica Moldova și Cernăuți au punctat aspectele inedite, unele  pozitive.

      ”În România de astăzi  se vorbește mult  de națiune, național. Un naționalism de paradă ne tulbură mințile, în dosul lozincilor sale patriotarde descoperindu-se  însă vidul de trăire. Rezultatele formațiunilor de definiție naționalistă la alegerile din 27 septembrie  îmi întăresc opinia  că românul  e sortit să-și clarifice  sentimentele patriotice în public, în timp ce acasă își uită sorgintea  și visează emigrarea în America.  Trecută de prima fază, campania electorală prezidențială  a ocolit problema  reîntregirii țării. De fapt votul din primul tur de scrutin a lămurit în bună parte interesul românului  pentru subiectul  în cauză, procentul obținut de Mircea Druc  ne mai necesitând alte comentarii. Și pentru că românul este același oriunde își duce traiul, și dincolo de Prut  președintele Snegur  declară pentru  a nu  știu  câta oară în ultimele săptămâni că ”98 la sută  din alegători și-au dat voturile pentru programul meu, care prevede mersul spre independența de stat”. Curat național dezideratul care prinde viață al liderului de la Chișinău”. O paradă care nu poate decât să mulțumească propaganda ”internaționalistă” de la Moscova, dându-i totodată satisfacția  că munca sa de câteva decenii  nu a fost zădarnică. Înclin să cred că românul  este o rară ”piesă de insectar. O dată prinsă cu acul de gămălie  al mortalei îndoctrinări comuniste, puterea sa de desprindere este practic nulă. Iar spiritul național cu care unii se mândresc atât de mult, nu este altceva decât o zbatere vizibilă doar în locul în care a fost  pironit. ”Vecinul”, prins și el  cu un alt ac  de gămălie, nu intră în raza vizuală. Dar, la rândul său,  este foarte mândru de gălăgia  pe care o face…” (Victor Lupu, economist, jurnalist la ”România Liberă” și alte publicații).

       Ziarul “Libertatea”, septembrie 1992: ”De la început să facem o distincţie netă între preferinţele personale şi concluziile ştiinţifice ale politologului pe baza analizei obiective a conjuncturii politice şi a tendinţelor specifice ale electoratului din România în acest septembrie 1992. Dintre candidaţii prezidenţiali mi-a plăcut cel mai mult dl. Mircea Druc, ca ţinută  şi forţă intelectuală, dar analiza obiectivă îmi spune că nu are nici o şansă în competiţia electorală  pentru Cotroceni… Una din imperfecţiunile democraţiei, este aceea că votul popular nu decide totdeauna în favoarea omului cel mai bun, datorită în primul rând rolului precumpănitor  pe care îl joacă maşinăria politică de partid. Dar, cum remarca Winston Churchill,  într-o dictatură selecţia poate fi şi mai rea, aşa cum a dovedit-o cu prisosinţă sistemul comunist…”

       Ziarul ”Tineretul Liber”, din 1 octombrie 1992: ”Mircea Druc, onest, direct și fără șanse este considerat de unii,  pe nedrept,  iepurașul  lui Iliescu sau al lui Constantinescu …  ”Ai văzut, bă, i-a mâncat basarabeanul pe toți aseară la televizor. E mai deștept decât toți” – striga cineva într-o stație de troleibuz. ”O fi, mă, da e deștept pentru el. Noi n-avem  nevoie de așa ceva”- i-a răspuns interlocutorul. Deși românii din Basarabia au solicitat  cetățenie română de la Președinția  și Parlamentul României pentru a participa la vot, nu au fost onorați  nici măcar  cu un răspuns formal. Frica de Kremlin era încă reală  la București  și rezultatele  acelor alegeri  îndepărtau și mai  mult unirea românilor”.

       Revista ”Europa Est/Vest”, în editorialul intitulat ”Lecția Druc”, din 27 septembrie 1992:Mircea Druc ne-a demonstrat tuturor că rămâne un mare român, un mare patriot şi, în plus un mare cunoscător al treburilor economice. De altfel, candidatul independent Mircea Druc a oferit în partea a doua a întâlnirii o adevărată lecţie celor cinci colegi de competiţie electorală… Maturitatea politică şi experiența acumulată ca prim ministru în teritoriul românesc din stânga Prutului au demonstrat că Mircea Druc este pe tărâm economic şi managerial, cel mai în cunoştinţă de cauză, cel mai priceput. El a făcut dovada cunoaşterii economiei mondiale… Într-un cuvânt, Mircea Druc a demonstrat tuturor românilor, tuturor partidelor politice aflate în competiţie, că pe el se poate conta atunci când se va forma noul guvern…”

      Revista lunară  ”Vatra”, editată de  Uniunea scriitorilor din România, în editorialul  din septembrie  1992 intitulat ”Un învins care  face mai mult decât un învingător: ideea Druc”:  ”După recensământ  sperietoarea maghiară a început  să arate destul de  jalnic și ridicol; abia un milion și jumătate, cu țigani cu tot. Era de așteptat, în asemenea condiții, ca vocația patriotismului nostru electoral să se înfrupte din altă temă: cea a Basarabiei. Când acolo, aceasta e prezentă în toate discursurile politice doar în modul decorativ. Dl. Mircea Druc – care reprezintă, într-adevăr, un simbol și o idee – n-a reușit  să facă niciunde  un miting  mai de doamne-ajută. Toate organizațiile ”pro” Basarabia  s-au ascuns  pe unde au putut când a fost vorba să  dea față cu ideea unirii. Aceasta e departe de a deveni  un sentiment imperios. Idealul unirii e pentru prea mulți  un ideal facultativ, ceea ce înseamnă că  e mai puțin decât nimic. Ezitările noastre rușinoase, felul în care-i tratăm pe basarabeni ca pe niște  români de mâna  a doua, tărăgănarea unui act pe care alții l-ar fi făcut cu ochii închiși vor încărca de penibil paginile istoriei. Pentru că tot suntem mereu cu ochii pe ei, să ne gândim  ce-ar fi făcut ungurii într-o situație asemănătoare. ”Ideea Druc” e azi înfrântă. Dar omul care o poartă, cu temperamentul lui sobru și echilibrat, patetic și îndârjit, face mai mult  decât  orice învingător. Înfrângerea  lui de moment nu e decât premisa  victoriei. Altfel, rușinea unui întreg neam va fi de nesuportat”.

       Țin să menționez, în mod special,  enorma susținere  morală venită din partea  publicațiilor ”Țara”, ”Glasul Națiunii”, ”Sfatul Țării” de la Chișinău și ”Plai Românesc” de la Cernăuți, precum și publicația lunară ”Cuvântul Românesc”- o voce demnă a românilor răspândiți pe toate continentele. Publicația ”Plai Românesc” din 23 septembrie 1992  scria: ”Alegerile din România nu-i poate lăsa  indiferenți pe românii din teritoriile aflate în componența Ucrainei. Cu atât mai mult  că printre cei șase candidați la președinția Țării se numără și  Mircea Druc, unul dintre membrii fondatori, fost vice președinte al Societății pentru cultura românească ”Mihai Eminescu” din Cernăuți. El nu ne împarte poporul  în români  de ”dincolo” și în români  de ”dincoace”. Și după cum a  remarcat nu odată, nu ne vom putea integra în Europa decât uniți. De aceea  foarte mulți  români nord-bucovinenii,  când se roagă în biserici, aprind  câte o lumânare și în sănătatea lui Mircea  Druc”. Iar ”Sfatul Țării”, cotidian al parlamentului  de la Chișinău, m-a desemnat  printre cele 10 personalități ale anului 1992, motivând astfel: ”Pentru temerarul său demers în viața politică, pentru efortul neobosit de a păstra vie în conștiința neamului cauza Reunificării”.

      Eram și sunt  profund recunoscător deoarece atașamentul lor constructiv față de idealul Unirii m-a  ajutat  să rezist în aceea inegală și extenuantă  încleștare ideologică. Totuși, eventualilor cititori ai acestor evocări le mărturisesc  sincer că  am rămas profund dezamăgit de propria-mi prestație în campania electorală. Ca și de toate discursurile mele publice, puțin structurate. Dar mai ales de propria-mi ținută la emisiunile TV, marcată de punerea repetată a ochelarilor și  de alte ticuri.

  1. ”Nevroza”

       Viața, evenimentele trăite m-au obligat să mă amestec și în politică. Dar când citesc sau aud spunându-se despre mine că sunt ”un om politic din Republica Moldova”,  reușit sau falit, strâng din umeri. Îmi vine în minte primul meu interviu  în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al RSS Moldova. În iulie 1990, niște jurnaliști de la Moscova țineau neapărat să afle ce cred despre anunțata depolitizare a structurilor administrative și a guvernului. Erau ”tare curioși” care o fi  apartenența politică  a  noului  premier de la Chișinău. Unicul șef de guvern  din  toate republicile sovietice  care  nu era  membru PCUS.  Într-o pauză, la parlament, m-a prins Svetlana Gamova, de la oficiosul «Союз», organul Sovietului Suprem al URSS. Dorea aprig  să mă provoace, să-mi strice dispoziția chiar de ziua mea. Și m-a intervievat: ”Mircea Gheorghevici, știu, nu sunteți membru PCUS, dar poate că, prin convingerile dumneavoastră, aparțineți unui alt partid? Sau vă considerați în afara oricărui partid dintre cele care s-au constituit deja, ori  sunt pe cale să se nască?”

         I-am răspuns astfel: ”Nu am vocație de nomenclaturist, selectat odinioară de partidul unic, și nici de politician, ales acum de popor. Mulțimile votează corupți, impostori, mafioți și trădători, după care se lamentează că sunt victime, fiind de fapt niște complici. Nu am aderat și sper că  niciodată nu  mă voi înscrie în vreun  partid. În tinerețe am devenit, pentru scurt timp, membru al PCUS. Nu era decât o simplă și inevitabilă formalitate. Am avut un motiv aparte pentru această opțiune. Faptul că EI m-au exclus, bine au făcut. Întâmplarea nu poate fi lămurită scurt. Și nici timpul pentru mărturisiri încă nu a sosit. Astăzi  mă consider independent de  orice partid politic.

      Acum, dacă am ajuns și prim-ministru, vă mărturisesc sincer: mă atrage mai mult sfera științei decât politica; mă interesează în mod special biosistemele și biodiversitatea; spunea cineva că sunt mai curând tehnocrat decât politician.  Stimez oamenii de cultură însă îmi displace că unii vor să facă politică doar cu metafore și emoții. Nu cred  în eficiența  unui  guvern  format  din  ”politicieni de profesie”. Aceștia, de regulă, sunt inconsecvenți și conjuncturiști, prin definiție. În condiții normale, tehnocrații și savanții, cu precizia lor, ar putea fi mai utili  decât puzderia de partide  tip SRL. În general, viziunea mea asupra activității politice coincide, în bună parte, cu cea a scriitorului Vladimir Nabokov. Doleanțele mele legate de politică sunt foarte simple, modeste, aproape banale: libertatea cuvântului și artelor; nici un cult al personalității; portretele șefilor de stat să nu depășească  dimensiunile unui timbru poștal”.

       În 2012, întâmplător, am aflat că sunt ”obiect de studiu” al unui psiholog. Acesta, la 01 martie 2012, la 10:10.,  îi scria pe e-mail unei militante unioniste de la Chișinău: ”Stimată doamnă Vitalia Pavlicenco, sunt, aşa cum vă spuneam, masterand în psihologie (master II) la Universitatea din Reims, Franța și asta mă face să fiu atent la blogul dvs., pentru că teza mea e pe comunicarea politică și dvs. sunteţi una din puținele figuri politice de la noi cu un blog activ. Ca psiholog, îmi place să vă urmăresc reacţiile, deşi nu o să vă spun concluziile, că oricum n-are rost. Și cu dl Druc am multe materiale video, și scrise. Interviuri date dlui Marian Voicu, la TVR, bunăoară, emisiuni în direct cu el, interviuri în presa scrisă. Unele înspăimântător de primitive. Dintre cele mai recente este cel de pe situl personal al lui Ion Coja. Când l-am citit mi s-a făcut ruşine. Din interviurile televizate ale dumisale am văzut un om ranchiunos, vanitos, neîmplinit, cu un puternic complex de supraapreciere, cu un limbaj sărăcăcios, în pofida celor 20 de ani trăiţi la Bucureşti. O emisiune realizată cu ani in urma la TVR, cu Marian Voicu, scotea în evidentă o personalitate contradictorie, conflictuală, impulsivă, cu inclinaţii nevrotice. Nu am avut ocazia să-l văd personal, ca nici pe dvs., dar trebuie să vă spun că dl Mircea Druc e unul din subiectele centrale ale capitolului  “Nevroza nereuşitei politice: câteva exemple”, o lucrare pe care sper s-o public în franceză, dar si-n romana”.

        Voi comenta mesajul lui Raul (numele de familie nu-l cunosc) doar pentru faptul că și-a declarat identitatea. Pe anonimi, troli, postaci și hateri nu-i bag în seamă. Eu am doar diplomă de psiholog, obținută la MGU (Universitatea de Stat ”Lomonosov” din Moscova). Acum sunt unul dintre subiectele centrale ale capitolului ”Nevroza nereușitei politice” din planificata carte a lui Raul, master  în psihologie la o universitate din Franța. Abia aștept să-i citesc lucrarea  anunțată  în franceză  și/sau în română.  

         După cum îl caracterizează  masterandul  Raul,   ”Mircea Druc este un om destul de limitat în gândire și e și bătrân”. Așa este! Cu certitudine, temperamentul meu colerico-sangvinic nu este adecvat pentru o carieră politică sau diplomatică. Nici la talk-showuri televizate, devenite  o  modă în prezent, nu fac fațăEvit, pe cât e posibil,  să-mi dau cu părerea ”când îmi vine”. Dar, pe parcursul anilor,  nu-i puteam refuza pe Viorel Patrichi, Marian Voicu, Emil Hurezeanu, Ion Petrescu, Liviu Dumbravă, Elena Vijulie, Miruna Munteanu, Cornelia Badea, Cristina Liberis, Emil Neacșu și  mulți alți…. Ce să le faci acestor profesioniștii din mass-media dacă lor nu le este rușine de  primitivismul meu înspăimântător!? Îmi solicită interviuri, mă invită, din când în când, la emisiunile lor. Mă întreabă despre defunctul imperiu ideocratic bolșevic și altul rus, în devenire –  ortodox-pravoslavnic, condus de VVP și clanul său  silovik; despre ”morile de vorbe” de la Chișinău, Tiraspol și Comrat; despre războiul ruso-român de la Nistru și  ruso-ucrainean din Donbass; despre statutul meu de persona non grata, declarat în 2015 de autoritățile de la Kiev și despre multe  alte subiecte. Oamenii mă  întreabă și eu le răspund ceea ce știu și cum pot.

        Cât despre nevroze, acestea apar și dispar, având o etiologie multifactorială. Desigur, un tip de nevroză ar putea apărea și în cazul meu. Dar nicidecum datorită ”nereușitei politice”. Urmărind viața politică din spațiul ex sovietic și fostul lagăr socialist constat că eșecul în politică al unui om rezonabil, instruit, devotat unui ideal, nu declanșează nevroza. El  își dă seama  rapid pe ce lume trăiește. Însă,  un nevrotic  adevărat rezistă  și învinge în acerba luptă politicianistă de culise. ”O carieră  politică fulminantă” este,  de regulă,  rezultatul unor  grave tulburări psihice.

       Constat că nici unul dintre militanții Mișcării de eliberare națională din teritoriile răpite de Uniunea Sovietică nu sunt considerați ”politicieni de succes”. Devotamentul și sacrificiul lor nu valorează. Mă gândesc la  marginalizații Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Alexandru Șoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur, Ilie Ilașcu și  alții.  În schimb, la Chișinău, performeri în politică sunt Petru Lucinschi, Mircea Snegur, Vladimir Voronin, Igor Dodon, Ilan Șor, Renato Usatîi etc.  Le propun  tinerilor masteranzi și doctoranzi în psihologie să  prezinte un tablou al ”reușitei politice” în Republica Moldova. Câteva exemple concrete găsim în articolul regretatului Constantin Tănase  intitulat: ”De la M. Druc şi V. Voronin la Călin Nebunul”,  publicat  în  cotidianul ”Timpul”. Ar fi oportună o lucrare similară cu cea  apărută la editura Alfa din București în 2014, autori Florin Tudose și Devis Grebu. Cartea lor este intitulată ”Psihopolitica. Tratat de psihopatologie socială ilustrat cu 100 +1 dalmațieni politici”. 

       Totodată, mă întreb de ce, mă rog,  nu s-ar implică în politică tot mai mulți  tinerii  basarabeni care scriu și critică vehement  pe bloguri?  Or, ”Moldova, țara de minune”,  concepută  de Kremlin,  îi cheamă  într-una la datorie (sau la mâncare!) pe cei cu limba ascuțită și gândirea nelimitată. De la tinerii sociologi și psihologi  aștept lucrări științifice, în orice limbă, ilustrate cu etaloane-portrete de lideri politici buni (împliniți) și răi (neîmpliniți), din întreg spațiul românesc. Pot chiar să le recomand profiluri de dincolo de Prut cu vizibile semne de succes în  politică: Eugen Tomac, Constantin Codreanu, Dorin Chirtoacă,  Veaceaslav Șaramet, Vlad Bilețchi… Lista rămâne deschisă.

        După dezamăgirile inevitabile,  investesc  în  continuare speranțe în tânăra generație de unioniști români, inclusiv basarabeni și nord-bucovineni. Personal, mi-am însușit demult viziunea  lui Vasile Alecsandri, clasicul literaturii române: „E unul care scrie mai bine decât mine/Cu atât mai bine Țării și lui cu atât mai bine”. În limita posibilităților, i-aș susține, pe toți tinerii, inclusiv pe Raul,  într-o eventuală campanie electorală. Dacă ar veni cu o platformă unionistă, bineînțeles. 

        Mircea Druc,

un român unionist.

București, ianuarie 2018