Dezvăluire explozivă: De ce Ştefan cel Mare a fost îngropat fără sicriu într-o manta domnească pe 13 drugi de fier cu capul separat de corp fixat pe un pat de cărămizi ?

Stefan cel Mare si sfant

Mormântul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna reflectă un străvechi ritual de îngropăciune. Ştefan cel Mare e îngropat fără sicriu într-o manta domnească pe 13 drugi de fier cu capul separat de corp fixat pe un pat de cărămizi

Nota Redacției – Separarea capului de corp în unele ritualuri de înmormântare Dacice

Separarea capului de corp, evident cu rosturi de cult ritualice, o întâlnim şi în unele morminte dacice, fără ca tâlcul lor să poată fi desluşit ştiut fiind faptul că dacii practicau în general incinerația.

Astfel la Sălaceaca şi la Pişcolt s-au descoperit cranii umane îngropate separat.

Un astfel de craniu s-a găsit şi în aşezarea de la Derşida (jud. Sălaj), într-o groapă îngustă, al cărui diametru nu măsoară decât 0,28 m, însă craniul (aparţinând unui adult) nu s-a păstrat bine.

Rostul unor asemenea îngropăciuni umane cu siguranță legată de un anume cult funerar este greu de desluşit.

Foarte probabil însă că erau legate de anumite credințe funerare care erau legate de viața de după moarte a celui mort.

Tot din epoca bronzului, în cadrul necropolei de la Cândeşti (cultura Monteoru care se consideră de origine dacică timpurie (mileniile II-I î.Hr.)) s-a constatat, în câteva cazuri că, înainte de a se ridica construcţia funerară din piatra, în groapă au fost depuse 1-3 capete de adulţi şi apoi s-a procedat la înhumarea celui care îi era destinat mormântul.

În alte cazuri la picioarele înhumatului s-au depus resturi incinerate a 1-2 capete omeneşti sau după ce înhumatul a fost acoperit cu pământ s-au depus resturi umane incinerate.

Rostul unor asemenea sacrificii umane este greu de desluşit.

În lumea dacă, au fost descoperite şi alte cranii separate de corp, la Brad, Budeşti, şi la Piscul Grăsani.

În plus, avem detaliile incredibile de pe metopa 18 a Columnei lui Traian.

Toate acestea l-au facut pe arheologul şi profesorul Valeriu Sîrbu să afirme că geto-dacii aveau un cult al craniului.

Nota Redacției – Separarea capului de corp în ritualurile de înmormântare celtice

Lucrurile încep să se clarifice dacă comparăm aceste ritualuri de înmormântare din arealul nostru cu cele din arealul Celților care erau şi ei ca şi Dacii şi ca majoritatea popoarelor europene, un popor ai căror strămoşi au fost „indo-europenii”.

Celții antici credeau că, după moarte, capul trebuie separat de corp, pentru a permite spiritului să fie eliberat.

Dr. Watts un cercetor al civilizației celților, a declarat ca cercetarea sa a arătat că unele dintre capetele separate de corp, au fost re-îngropate împreună cu corpurile într-o etapă ulterioară.

„Acest lucru s-ar fi petrecut atunci când oamenii au crezut că spiritul persoanei a fost cu adevărat eliberat, și, că probabil, a renăscut într-un nepot sau în altcineva”, a mai spus ea.

Dr. Watts a spus că schimbare politică și economică ce a urmat retragerii romane i-a ajutat la momentul respectiv, pe celți, să-şi păstreze practicile religioase celtice şi să le mențină în viață până târzîu, în timpul și după secolul al 5-lea e.n.

„Odată cu plecarea romană, s-a instaurat în zonă o lipsă de control. Nu a existat nici o armată pentru a păstra oamenii sub o anumită ordine, și chiar înainte de îndepărtarea completă a armatei incursiunile saxonilor au perturbat viața normala”.

„Acesta a fost, de asemenea, un timp de încetinire a creșterii economice – noile biserici creștine și lucrările de reparații la clădirile existente, au fost slabe și a existat o incidență mai mare de înmormântări fără sicrie cu unii oameni chiar îngropați în trunchiuri de copaci scobite conform religiei Celtice care nu necesita clădiri sau înmormântări elaborate.

Oamenii au avut tendința să se închine la locurile sfinte celtice, cum ar fi copaci sau arcuri boltite. Denumirile pentru zei și altare au fost introduse numai de romanii invadatori „, a spus ea.

sursa despre obiceiul celților: uq.edu.au

Câteva concluzii

Putem face o paralelă cu ceea ce s-a întâmplat şi la noi. După retragerea romană răspândirea creștinismului a cotinuat să se manifeste prin misionari şi alte organizații religioase de la nord de Dunăre cum au fost de exemplu şi cele din zona Buzăului.

Neexistând însă o armată şi o administrație puternică, în zonă, anumite ritualuri păgâne s-au grefat pe ritualurile creștine. Ele s-au perpetuat mai ales în zonele locale de putere, din care au apărut mai târziu familiile voievozilor români căci acolo păstrarea tradițiilor şi a cutumelor străvechi s-a putut perpetua cu o mai mare ușurință existând şi personalul de cult şi comunitățile mai numeroase care să le propage.

Mai târziu aceste cutume străvechi au devenit accesibile doar unor inițiați şi se considera că trebuie aplicate doar unor personaje ce aveau un rol important în cadrul acelei comunități.

Întregul ritual de ìnmormântare al lui Ştefan cel Mare, cu capul separat de corp şi cu cei 13 drugi de fier, ne indică alături de celelalte elemente profund creștine, că ne aflăm în fața unui ritual cu totul şi cu totul excepțional, care nu era aplicat oricui era îngropat şi care era ținut oarecum secret căci nici un cronicar nu pomenește de el.

Separarea capului de corp ca parte a unui ritual funeral, ține cel mai probabil de o credință străveche, care spunea, că, după moarte, capul trebuie separat de corp, pentru a permite spiritului să fie eliberat.

Faptul că întâlnim acest ritual special şi în lumea dacică şi în lumea celtică ne arată că acest obicei funerar special, comun ambelor civilizații, e mai vechi decât ele şi urcă cel puțin până în timpurile indo-europene, din mileniul III de dinainte de Hristos.

Mormântul lui Ştefan cel Mare la Mănăstirea Putna

Astă vară, vizitând Muzeul Topkapî, din Istanbul, am avut privilegiul de a vedea expusă sabia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Ajunşi acolo şi văzând-o, toţi turiştii români sunt cuprinşi, firesc, de emoţie. De unde se vede că orgoliul nostru naţional încă nu s-a stins. De altfel, despre această sabie se spune că ar fi vrăjită, că şi de la ea i se trăgea forţa marelui voievod. Este simplă şi cu lama „muncită”, atrăgând atenţia nu doar prin dimensiuni, ci şi prin heraldica mânerului. Pe discul mânerului apar capul de bour şi inscripţia, în slavonă, „I(o)an Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei”. Atât pe discul mânerului, cât şi pe lamă mai sunt gravate însă nişte semne stranii, care au dus la mai multe ipoteze, unii istorici presupunând că ar fi ale enigmaticului Ordin al Templierilor.

S-au scris atâtea despre ilustrul nostru voievod; şi totuşi, se pare că mai avem destule de aflat despre el, căci nu doar semnele de pe spada lui rămân în taină, ci şi multe alte lucruri. Astfel, despre osemintele şi mormântul lui se păstrează nişte tulburătoare consemnări, de obicei trecute sub tăcere de istoricii români, înfioraţi de realitate. Să vedem, aşadar, ce spun documentele!

În luna februarie a anului 1758, pe când Bucovina era cotropită de Habsburgi, la porunca mitropolitului Iacov Putneanul al Sucevei, s-a deschis pentru prima oară mormântul lui Ştefan. Uluirea s-a aşternut peste preoţii şi călugării care asistau la eveniment: domnul fusese înmormântat fără sicriu şi înveşmântat doar într-o mantie domnească, aşezat pe 13 drugi de fier, capul fiindu-i sprijinit de câteva cărămizi zidite! Aşa scrie în zapisul mitropolitului! În chip ciudat, despre înmormântarea lui Ştefan cel Mare nu pomenesc nici cronicarii, nici istoricii de mai târziu.

Apoi, în luna noiembrie a anului 1856, la stăruinţa egumenului de la Putna, Artimon Bortnik, o comisie oficială, de la Viena, a deschis mai multe morminte „aflătoare în biserica Mânăstirii Putna (…) aparţinând domnitorului Moldovei Ştefan cel Mare şi membrilor familiei sale”. Însărcinatul oficial al acestei misiuni a fost „concepistul guvernial” Anton Schonbach, asistat, în calitate de „comisar spiritual”, de către Teoctist Blaozewicz, asesor imperial consistorial. Conducerea tehnică a lucrărilor a fost asigurată de inginerul Anton Rol, iar asistenţa sanitară de către dr. Vincenţiu Szymonovicz. La sfârşitul lucrărilor, a fost încheiat un proces-verbal amănunţit, publicat apoi de F. A. Wiekenhauser în „Istoria Mânăstirilor Voroneţ şi Putna”, în 1886. Din acest document reiese că, la cea de-a doua deshumare, osemintele voievodului nu au fost atinse, dar, din dispunerea lor, „se putea stabili însă, cu toată siguranţa, că mormântul fusese înainte încă o dată deschis, cu care prilej, rămăşiţele domnitorului au fost schimbate într-o altă poziţie decât fuseseră aşezate la început”.

Procesul-verbal arată că, în mormântul lui Ştefan, „cadavrul, cu totul descompus şi acoperit de fărâmăturile zidurilor mormântului, era aşezat pe 13 bare de fier… ce erau aşezate pe amândouă părţile laterale ale mormântului… Din partea de sus a corpului nu se mai vede mai nimic, şi pe un căpătâi de zid, gros de 12 ţoli, ce se găseşte în partea capului, se află partea de sus a craniului, încă destul de bine întreţinut, lipsit de orice acoperământ. Aceste rămăşiţe ale craniului sunt aşezate la o distanţă de cinci ţoli departe de celelalte resturi ale cadavrului… îndepărtate de osul frontal, cât şi de amândouă oasele laterale ale craniului, care, între timp, s-au rotunjit prin putrezire… Această împrejurare, ca şi celelalte înainte citate… lasă să se presupună că la acest cadavru capul ar fi fost schimbat pe cale mecanică din poziţia sa naturală încă cu mult timp în urmă… Forma îmbrăcămintei cadavrului, ca şi stofa grea şi bogată a acestuia, întărea, la fel cu crucea de aur ce se afla în dreptul pieptului care nu se prăbuşise, în chip neîndoios, şi, prin comparaţie cu rămăşiţele cercetate de comisie în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan („cel Crud” – n.n.), că era vorba de o îmbrăcăminte deosebită, de o mantie domnească şi de un mormânt domnesc în piatră”.

În ce priveşte mormântul lui Ştefan cel Crud, zis şi Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare, procesul-verbal al comisiei austriece menţionează svasticile care se găseau pe resturile îmbrăcămintei voievodului. Svastici avea şi mantia lui Tochomeryus, zis şi Negru Vodă, din mormântul aflat în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş.

Straniu este faptul că şi voievodul moldovean Alexandru a fost descoperit înmormântat precum Ştefan cel Mare, adică fără sicriu, cu trupul aşezat pe un grilaj asemănător, de fier, şi cu capul sprijinit pe un zid de cărămizi.

Semnele de întrebare sau de exclamare nu se opresc însă aici. Se pare că Mânăstirea Putna, necropola familiei lui Ştefan cel Mare, nici nu a fost zugrăvită, sau, dacă a fost, imaginile erau foarte puţine. Despre această mânăstire, cronicarul Ion Neculce scrie că „tot cu aur zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinăuntru şi pre denafară”. Poate că şi acele câteva imagini zugrăvite, necanonice, să-i fi stârnit pe cazacii lui Timuş la incendierea domnescului lăcaş, căci, oricât erau de neisprăviţi, îşi spuneau creştini pravoslavnici, adică ortodocşi, şi nu i-ar fi dat foc unei clădiri a credinţei lor.

Mânăstirea Putna nu e singura ctitorie a lui Ştefan cel Mare nezugrăvită canonic sau fără zugrăveală. Astfel, încă un lăcaş înălţat de el, în Baia, prima capitală a Moldovei, nu a fost zugrăvit niciodată, până în 1989 şi, de aceea, i se spune şi astăzi Biserica Albă. Din păcate, s-a aflat un „fiu al satului”, care s-a apucat s-o picteze, rezultatul fiind un kitsch oribil. Nici Putna n-a scăpat; în pofida protestelor Ministerului Culturii şi ale altor instituţii de Stat, clericii locali au impus o echipă de pictori de-a lor, iar zugrăveala este cam ca a „fiului satului Baia”!

Obiceiul decapitării voievozilor, după moartea lor naturală, s-a păstrat până târziu. Astfel, la repatrierea osemintelor lui Dimitrie Cantemir, din Rusia în România, ca domnitorul să fie reînmormântat în Biserica Trei Ierahi, din Iaşi, s-a constatat că trupul lui nu avea cap!

Să fie toate acestea ritualuri arhaice, întru atragerea graţiei Cerului, moştenite de dinaintea apariţiei creştinismului în Ţările Române? În multe variante ale „Mioriţei”, cea mai plină de înţelesuri şi de neînţelesuri baladă a noastră, se pomeneşte de datina tăierii capului. Iată doar câteva exemple:

– Ho, ho, staţi,

Nu mă împuşcaţi,

Numa’ capu-mi luaţi!

*

* *

Ei îl prind a-l întreba:

– Frate, cum îţi vrei moartea?

Ori puşcat, ori săgetat,

Ori căpuţul jos luat?

– Nici puşcat, nici săgetat,

Fără capul jos luat.

*

* *

Păcurarii-l întrebau:

– Ce mortiţă-ţi vrei tu ţie?

Împuşca-te-om ori tăia-te-om?

– Pe mine nu mă-mpuşcaţi,

Numa’ capul mi-l ciuntaţi!

E posibil ca şi straniul obicei de a le păstra craniile răposaţilor, în gropniţa Mânăstirii Neamţ, să aibă legătură cu străvechea tradiţie. Poate că acei drugi de fier, pe care era aşezat trupul lui Ştefan cel Mare, semnificau Vămile Văzduhului, din mitofolclorul românesc, de obicei în număr de 13, pe care, după moarte, sufletul trebuie să le treacă în drumul spre Rai…

preluare Cotidianul.ro