Problematica morţii în poemele „Mortua est “ şi „Moartea lui Fulger“

Eminescu mortua est

 

Prof. Dr. Const. MIU

Sub aspectul problematicii morţii abordate şi dezvoltate, poeziile Mortua est şi Moartea lui Fulger au câteva puncte comune. În cele două creaţii, sunt detectabile două atitudini referitoare la problematica amintită

Spre a înţelege cele două atitudini, se cuvine mai întâi să cităm consideraţiile lui Ernest Bernea, care în eseul Semnificaţia spirituală a morţii precizează: „Experienţa morţii altuia poate fi ceva exterior până la spaţial, dar poate fi trăit ca un fenomen fundamental, ca un dat ontologic. În primul caz, este vorba de constatarea unei absenţe, uneori însoţită de o meditaţie asupra destinului nostru comun, iar în al doilea caz e vorba de o experienţă spirituală care poete avea un caracter transformator şi dramatic.”

În Mortua est, eul poetic confruntându-se cu experienţa morţii altuia – „sfânta regină” – are prilejul să mediteze asupra destinului uman, ca şi asupra morţii şi a vieţii: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viaţa-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secul cu sori înflorit,/ Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.”

O concepţie asemănătoare vis à vis de raportul dual viaţă-moarte apare şi în Moartea lui Fulger. Aici, bocetul după fiul mort îi prilejuiesc mamei îndurerate reflecţii referitoare la rostul vieţii şi egalitatea în faţa morţii: „Părere-i tot, dacă socoţi –/ De mori târziu ori mori curând,/ De mori sătul ori mori flămând,/ Tot una e! Şi rând pe rând/ Ne ducem toţi!// (…) Ori buni, ori răi, tot un mormânt!/ Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!/ Credinţa-i val, iubirea vânt/ Şi viaţa fum!”

La aceeaşi concluzie ajunge şi eul poetic eminescian: totul e o părere, existenţa, rostul ei fiind sub semn dubitativ. Aşa se explică formulările hamlet-iene: „…cine ştie de este mai bine/ A fi sau a nu fi… dar ştie oricine/ Că ceea ce nu e, nu simte dureri,/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri.// A fi? Nebunie şi tristă şi goală/ (…) Oare totul nu e nebunie?”

În cele două poeme, este detectabilă şi „o experienţă spirituală care poate avea un caracter transformator şi dramatic.” (cf. Ernest Bernea). Despre manifestările crăiesei din poemul lui Coşbuc, criticul literar Petru Poantă face următoarele aprecieri: „…pentru mama lui Fulger moartea constituie o sfidare a unei ordini domestice (…) Moartea nu există pentru ea decât ca senzaţie fizică; este absenţa fiului (…) Ea nu poate percepe moartea ca pe o taină, de unde şi imposibilitatea reculegerii în faţa ei (…) Bocetul mamei, deplângând o absenţă, înseamnă în fond o sfidare a morţii, (…) a divinului (…) Moartea este pentru acest personaj distrugerea unui echilibru raţional, o încălcare a ordinii domestice…” (Petru Poantă, Poezia lui Coşbuc, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1976, p. 112-113). Îndoielile femeii, în ceea ce priveşte credinţa, culminează cu o blasfemie la adresa divinităţii: „Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,/ M-a duşmănit trăind mereu/ Şi-a pizmuit norocul meu!/ E un păgân şi Dumnezeu/ E un păgân.// De ce să cred în El de-acum?” Desigur că aceste vorbe contravin unui credincios ortodox, însă având în vedere că ele sunt rostite într-un moment de cumpănă pentru mama care şi-a pierdut fiul iubit, îi putem găsi acesteia circumstanţe atenuante. Aşa stând lucrurile, nimeni nu l-a învinuit pe Coşbuc că în această creaţie ar fi ateu, deşi dezicerea „personajului” de Tatăl Ceresc este explicită în text. Însă, în cazul poemului eminescian, Mortua est, mulţi pretinşi exegeţi s-au grăbit să-l eticheteze pe autor ca fiind ateu, invocând versurile ce marchează finalul, ignorând contextul, mai cu seamă că avem de-a face cu o supoziţie: „Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o strâng:/ Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?// La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

*

În interviul intermediat de Violeta Ionescu pentru ziarul gălăţean Viaţa liberă (în 1999), acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga dă un amănunt de istorie literară referitor la poezia Mortua est: lui Eminescu „i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în Mortua est!, o poezie violent atee”. (s.n.). Afirmaţia (subliniată de noi) e gratuită şi e de mirare că vine din partea unui cercetător atent al operei lui Eminescu. De ce? Pentru că se citează în sprijinul afirmaţiei ultimele două versuri, ignorând contextul strofei, ca şi problematica poeziei. În ceea ce ne priveşte, vom încerca să lămurim semnificaţia acestora.

În pasajul următor, Zoe Dumitrescu-Buşulenga face referiri la cele două laturi ale sufletului uman – angelicul şi demonicul: „În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: Bolnav în al meu suflet – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el. Fiindcă Înger şi demon nu este, cum învăţasem noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau înger şi demon, ca-n Goethe”. Ca exemplu la îndemână şi mai cunoscut pentru cititori s-ar fi cuvenit a fi Blaga, în piesa Meşterul Manole, idee ce transpare şi din poezia Pax Magna: „Pesemne – învrăjbiţi/ de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana/ au înţeles că e mai mare fiecare/ dacă-şi întind de pace mâna. Şi s-au împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna”. Concluzia doamnei academician este eronată: „La aceştia (la Eminescu şi Goethe – n.n.), foarte mari ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa”. Conştientizarea celor două laturi ale sufletului omului (cum e şi cazul eu-lui poetic în poezia Pax Magna) nu înseamnă pendularea între credinţă şi necredinţă. Pe Goethe (dacă tot l-a amintit) de ce nu-l etichetează drept necredincios sau ateu? Ca şi în cazul eu-lui poetic blagian (din poezia Pax Magna), cel eminescian este asaltat de îndoieli, însă pierderea unei fiinţe dragi îl face mai radical în aprecierile despre rostul omului.

Să mai observăm un aspect referitor la felul cum protagoniştii celor două poeme în discuţie (mama lui Fulger şi, respectiv, eul poetic eminescian) raportează problematica morţii în relaţie cu credinţa. Pentru împărăteasă, moartea fiului este sinonimă cu rostul ei de a fi, e ca şi cum i s-ar fi mutilat sufletul. Şi-atunci, ar fi justificată pornirea ei împotriva celui ce i l-a mutilat. În poemul lui Coşbuc, avem de-a face cu un caz particular. În cel al lui Eminescu, prin particular (moartea sfintei regine) este vizat generalul (existenţa pusă sub zodia thanatosului). Numai astfel se motivează abundenţa întrebărilor dubitative: „…Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?” Cu alte cuvinte, eul poetic vrea să ştie dacă destinul chipului zâmbitor a fost să trăiască spre a muri. Nu e asta nebunie: să trăieşti ca să mori?!? Asemenea consideraţii amintesc de frământările lui Niculae Moromete, care la moartea cumnatului său se-ntreba (în felul paradoxal de a pune întrebări al tatălui, Ilie Moromete): „E mai bine să te naşti şi să mori sau să nu te fi născut şi, ca atare, nu ai de ce să mori?” Luminate din acest unghi, ultimele două versuri ale poeziei Mortua est incumbă paradoxul antepenultimului vers: „Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.” Formularea cu verbul la condiţionalul ipotetic presupune şi un sens restrictiv, care, din păcate, nu a fost sesizat: dacă a trăi astfel doar ca să mori ar putea avea sens, un astfel de sens nu poate fi decât întors (neconform dogmei creştine) şi, prin urmare, ateu. Numai cei rău intenţionaţi, în superficialitatea lor, n-au vrut să accepte că ultimele două versuri au valoarea unui avertisment.