Antiromânismul-armata de ocupaţie. 10 TĂRI care URĂSC ROMÂNIA

antiromanism

Cuvântul Antiromânism poate desemna trei ansambluri de fapte:

  • forme de luptă cultural-politică împotriva românismului, adică a mişcărilor de emancipare sau de afirmare ale populaţiilor româneşti ca grup etnic-lingvistic ;
  • diferite forme de discriminări negative faţă de populaţiile româneşti, prin dispoziţii legale împotriva acestora, fie ca grup etnic-lingvistic, fie în calitate de cetăţeni ai României indiferent de apartenenţa lor etnică;
  • românofobia, o formă de xenofobie care se poate manifesta, în ţările unde trăiesc sau circulă populaţii româneşti, prin sentimente negative faţă de acestea, fie ca grup etnic-lingvistic, fie în calitate de cetăţeni ai României indiferent de apartenenţa lor etnică.

Generalităţi

Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjoară România, precum şi în state mai îndepărtate unde trăiesc sau circulă minorităţi româneşti. Ele pot privi atât România ca stat, cât şi românofonii trăind în afara acestui stat, mai ales acolo unde graniţele politice nu coincid cu limitele ariilor de răspândire a grupurilor etno-lingvistice. Antiromânismul este o reacţiune emoţională sau intelectuală ostilă la creşterea, în decursul secolelor, a identităţii naţionale româneşti. Pe planul politic se poate manifesta prin tendinţa de a minimaliza sau de a descrie în termeni negetivi această identitate. Pe planul practic, antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la cele mai uşoare la cele mai grave :

  • pur verbală sau literară, prin generalizări negative („toţi Românii sunt…”), termeni pejorativi („vlahos-vlaka” adică „vlah-prostovan” în greceşte) sau instrumentalizări ale unor aspecte criticabile reale prin ocultarea celorlalte (cum este cazul în relatarea situaţiei orfanilor, romilor sau pensionarilor ocultând existenţa structurilor şi fundaţiilor care ajută aceste categoirii de cetăţeni, sau relatarea crimelor săvârşite de dictaturile din istoria României, ocultând condiţiile istorice în care acestea au ajuns la putere şi rezistenţa cercurilor democrate împotriva lor, sau atribuind crimele unor trăsături proprii ale întregului popor român);
  • hărţuiri ocazionale prin luarea de măsuri discriminatorii temporare, prin limitarea învăţâmântului în limba română, prin împiedicarea manifestărilor culturale sau a folosirii limbii, prin repartizarea etnicilor români departe de aria lor de răspândire iniţială;
  • persecuţia instituţionalizată precum negarea identităţii lingvistice, anchetarea şi pedepsirea celor care o revendică;
  • prigoana violentă prin maltratare fizică, înfometare intenţională, deportare, incarcerare sau ucidere.

„Istorie”

„Regatul Ungariei și Imperiul Austro-Ungar”

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice cu putere şi influenţă în viaţa socio-economică şi politică. Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară. Alte grupuri importante au fost saşii, secuii şi românii (sau vlahiiUniversitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis). Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când, prin Decretul de la Turda, regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano-Catolică, astfel excluzând românii ortodocşi. Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobiliar era convertirea la romano-catolicism. Unii nobili români s-au convertit şi au fost integraţi în aristocraţia maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.

În consecinţă, după 1366, românii şi-au pierdut treptat statutul de clasă privilegiată şi au fost excluşi din forurile de conducere ale Transilvaniei. Populaţia română din Transilvania nu a mai fost reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că recensămintele făcute de autorităţile ungare şi austriece au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri etnice erau minoritare. În plus, în evul mediu, românilor le era interzis să locuiască între zidurile unor cetăţi-oraşe, între care Sibiu,Braşov, Cluj, Timişoara. Discriminarea consta şi în existenţa, în secolul al XVI-lea, unor legi care prevedeau drepturi separate pentru unguri, secui şi saşi în comparaţie cu drepturile populaţiei româneşti.

Ţărănimea română s-a revoltat de mai multe ori, cerând un tratament mai uman. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, au fost suprimate imediat, în mod dur; de exemplu doi dintre liderii revoltei din 1784 au fost executaţi prin zdrobirea cu o roată de car. Ceilalţi ţărani erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi înspăimânta. Însă în timpul revoltei şi răsculaţii s-au dedat la atrocităţi.

După realizarea în 1867 a dualismului politic între Austria şi Ungaria, Transilvania fiind reinclus în Regatul Ungariei, autorităţile de la Budapesta au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor etnice. În Transilvania şi Banat, principala ţintă a acestei politici era populaţia română. Prin politica de maghiarizare s-a ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru admiterea în servicii de stat, de exemplu în administraţia locală, învăţământ şi justiţie. Numărul şcolilor în limbi minoritare a scăzut continuu: între 1880 şi 1913, când numărul şcolilor cu predare exclusiv în limba maghiară aproape s-a dublat, numărul şcolilor în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit. Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, adesea în mod forţat, contrar voinţei celor afectaţi.

Mişcarea naţională română a trimis în 1892 împăratului Franz Josef documentul întitulat Memorandumul Transilvaniei, în care fruntaşii românilor din imperiul austro-ungar cereau ca românilor să li se acorde drepturi egale cu cele ale maghiarilor şi solicitau încetarea persecuţiilor şi a politicii de maghiarizare şi deznaţionalizare a românilor. Memorandumul a fost ignorat, iar liderii mişcării au fost întemniţaţi pentru „trădare de ţară”. Simulacrul de proces intentat lor a făcut vâlvă în Europa acelor ani[1].

Imperiul rus

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti. A urmat o scurtă perioadă de autonomie desfiinţată în 1828, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost treptat închise şi înlocuite cu altele, ruseşti: în 1829 limba băştinaşă este interzisă în administraţie; în 1833 în liturghia bisericească; în 1842 în şcolile secundare, iar în 1860 în toate şcolile. Românismul, deşi se manifesta aici mai slab ca în alte teritorii locuite de vorbitorii limbii române (deoarece nivelul de şcolarizare era mai scăzut), era straşnic combătut. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Basarabia este supusă unui intens proces de rusificare ale cărui unelte sunt şcoala, biserica şi serviciul militar. Procesul de rusificare a teritoriului a mai constat şi în colonizarea cu alte etnii aduse de pe cuprinsul Rusiei, din ţările de limbă germană şi din Imperiul Otoman: ruşi şi ucraineni, germani, evrei, bulgari şi găgăuzi. Un al treilea mijloc de desnaţionalizare a fost toponimia: ori de câte ori autorităţile ruse aveau de ales între o denumire moldoveană şi alta tătarăsau turcă, au ales-o sistematic, ca nume oficial, pe cea de-a doua (de exemplu Кагул de la tătărescul Cahul în loc de Frumoasa, Bender în loc de Tighina sau Аккерма́н din Ak-Kerman în loc de Cetatea Albă)[2]. Desigur toate localităţile noi primeau denumiri ruseşti, iar cele vechi erau rusificate, precum Kişiniov sau Orgheiev în loc de Chişinău sau Orhei. Totodată populaţiei autohtone i-a fost inculcată sistematic ideea că, spre deosebire românimea din Moldova apuseană, Ardeal, Ţara Românească şi Dobrogea, moldovenimea basarabeană nu ar face parte din neamul românesc, şi că limba ei nu poate fi numită „română”. Încă din acea perioadă, Rusia îi impunea populaţiei românofone din Basarabia o identitate „moldovenească” exclusivă de cea română, deşi în Bucovina pe atunci austriacă şi în Moldova Occidentală, cele două identităţi de contopeau fără probleme, cea „moldovenească” fiind regională iar cea „română” fiind naţională. Pe planul cultural şi monumental, Imperiul rus nu a făcut nimic pentru a o ocroti patrimoniul „moldovenesc” şi a lăsat în paragină bisericile moştenite de la Principatul Moldovei, preferând să clădească altele noi de stil rusesc. Prin această politică, procentul populaţiei române din Basarabia în recensăminte a scăzut continuu:

  • Recensământ rusesc din 1817: 86% români
  • Recensământ rusesc din 1856: 74% români
  • Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Însfârşit, pe planul literar, în operele în limba franceză ale Sofiei Rostopcina (scrise sub pseudonimul Comtesse de Ségur, 1799-1874), „vlahii” sunt prezentaţi ca fiind toţi leneşi, hoţi şi vicleni.[3]

Uniunea Sovietică (inclusiv Revoluţia din 1917)

 

După prăbuşirea, în 1917, a imperiului ţarist rus, în Basarabia s-a constituit un „sfat al ţării” care a declarat provincia drept republică independentă (la 2 decembrie 1917). Dată fiind situaţia militară, care punea în pericol noul stat (în acel moment, guvernul bolşevic ducea tratative cu Germania pentru a-i preda toată partea vestică a fostului imperiu rus, iar armata rusă înfometată era dezorganizată, transformându-se în cete de jefuitori), Sfatul Ţării a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea. Trupele armatei regale române au intrat în Basarabia la 13 decembrie. La 27 martie1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un program amplu de propagandă susţinând că România ar fi fost un stat imperialist multietnic. Basarabia a rămas parte a României până în 1940, când URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei. Kremlinul insista că România ar fi ocupat ilegal Basarabia. În acelaşi timp, regimul de la Moscova a susţinut în Basarabia activităţi împotriva guvernării româneşti prin agenţi bolşevici infiltraţi (vezi de exemplu răscoala de la Tatarbunar).

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .[4]Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când circa 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la Fântâna Albă.

Teritoriul RSS Moldovenească a fost compus din Basarabia (cu excepţia Bugeacului, şi a ţinutului Hotinului, alipite Ucrainei) şi dintr-o parte a fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti (Transnistria), înfiinţată în 1924 pe teritoriul Ucrainei. În documentul de creare a RSSA Moldoveneaşti, din 12 octombrie 1924, frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului. În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identităţi moldoveneşti separate, inclusiv definirea unei limbi moldoveneşti, distinctă de limba română. În 1938, prin decretul din 23 mai a fost reintrodus în RASSM alfabetul chirilic (de data asta în varianta rusească) şi numeroase împrumuturi lexicale şi calcuri din limba rusă[5].

În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români. Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina. Au fost aduşi ruşi şi ucraineni care au fost colonizaţi în zonele golite de populaţia română deportată.[6] Cei care se declarau români şi nu moldoveni erau persecutaţi de regimul comunist.

În anii 1946-1947, ca rezultat a foametei din Moldova, se estimează că au murit peste 300.000 de locuitori, fiind consemnate chiar cazuri de canibalism. Populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930, când peste opt milioane de locuitori ai Ucrainei au murit de inaniţie (vezi şi Holodomor).

Teritoriul Transnistriei era mai puternic industrializat decât restul republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de colonizarea cu populaţie rusofonă adusă din Federaţia Rusă. Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate a populaţiei în comparaţie cu celelalte republici ale URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare. Însuşi Igor Smirnov, liderul Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighinapentru a ocupa poziţia de conducere a unei întreprinderi. Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a regiunii.

Rusificarea în perioada comunistă

Înainte şi după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia şi Bucovina la muncă forţată, unde multe dintre ele au murit sau au fost executate. Deportaţii au fost declaraţi de regimul stalinist inamici ai clasei muncitoare. Printre deportaţi au fost poliţişti, soldaţi, clerici, proprietari de terenuri (boieri şi ţărani împroprietăriţi), membri ai partidelor politice, precum şi toţi cei care îşi exprimaseră dezacordul faţă de regim (o mare parte din populaţie şi majoritatea populaţiei educate), stâlpii culturii româneşti. În plus, populaţia de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniţă. (Vezi şi Transferuri de populaţie în Uniunea Sovietică şi Colonizările forţate în Uniunea Sovietică).

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 19921993 a avut acces la arhivele NKVDMVDKGB şi la corespondenţa între Stalin şi miniştrii săi, îndeosebi Kruglov[7], între iulie 1940 şi decembrie1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruşi albi (antibolşevici), refugiaţi din URSS, minorităţi religioase, dintre care, în 1954, 47.000 mai erau incă în viaţă în locurile de deportare. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2.700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcţie de disponibilitatea materialului feroviar şi rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

  • Între iunie 1940 şi iunie 1941, au fost deportaţi 300.000 de basarabeni şi bucovineni, dintre care 57.000 au murit[8];
  • Între martie 1944 şi mai 1945, au fost deportaţi 390.000 de basarabeni şi bucovineni, din care 51.000 au murit[9];
  • Între mai 1945 şi decembrie 1953, au fost deportaţi 1.654.000 de basarabeni şi bucovineni, dintre care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum)[10].

În total, după Rudolf Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, dintre care 703.000 şi-au pierdut viaţa. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King[11], diferenţa dintre populaţia teritoriului anexat la recensămintele din1938 (românesc) şi 1959 (sovietic), ţinând cont de cei 280.000 de evrei deportaţi şi ucişi în perioada iulie 1941-martie 1944 şi de intensa colonizare sovietică de după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare şi, totodată, că populaţia băştinaşă românească/moldovenească s-a menţinut la faţa locului în proporţie de 59% (pentru tot teritoriul anexat, fără Transnistria) în contrast cu 74% de dinainte de război. Procentajul de 15% dintr-o medie de trei milioane de locuitori reprezintă aproximativ 450.000. Mulţi locuitori români, ruşi albi sau refugiaţi anticomunişti din Basarabia, care nu au reuşit să se refugieze în România când URSS a anexat teritoriul, au fost capturaţi de NKVD; un procentaj mare dintre aceştia au fost împuşcaţi sau deportaţi[12].

Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, în baza situaţiei lor economice, politice, sau în baza legăturilor cu fostul regim al României. Deportaţii au fost duşi în Siberia şi în nordul Kazahstanului; unii au fost întemniţaţi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate şi deportate, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite antisovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 şi 1952.

O campanie de eradicare a aşa-zişilor chiaburi a fost orientată contra familiilor ţăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate din ordinul ministrului Securităţii statului I. L. Mordoveţ, în conformitate cu planul „Operaţiunea Sud”[12].

Alte campanii de deportare au fost orientate împotriva persoanelor de origine germană (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, din cauza emigrării voluntare din 1940 şi prin relocări forţate din cauza că erau catalogaţi după război drept „colaboratori” cu regimul nazist) şi a minorităţilor religioase (700 de familii, mai ales Martorii lui Iehova au fost deportaţi în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord[13].

Moldova şi Transnistria de după URSS

 

În Republica Moldova, antiromânismul s-a manifestat ca reacţie împotriva mişcării unioniste. Atitudinea antiunionistă a fost şi este îndeosebi a unei părţi însemnate din clasa politică locală, susţinută preponderent de minorităţile conlocuitoare şi de moldovenii românofoni care cred că ar avea de pierdut în cazul reunificării. Principala doctrină a antiromânismului în Republica Moldova este „moldovenismul”, concepţie elaborată în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti din Ucraina, prin care se încearcă şi în prezent să se demonstreze că în conştiinţa naţională şi în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială şi marginală, prin reinterpretarea a posteriori a identităţii locale medievale şi tradiţionale a voievodatului Moldovei[14], care, în realitate, nu a fost niciodată potrivnică identităţii româneşti, ci parte a acesteia[15].

După destrămarea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziţia băştinaşilor basarabeni din Republica Moldova prin stabilirea limbii române ca limbă oficială[16]. Relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independenţa Republicii Moldova. Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenţei mai degrabă decât cea a unirii cu România, preşedintele Mircea Snegur a elaborat doctrina numită un popor, două state. Această doctrină susţine că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari ş. a., toţi cetăţeni egali în drepturi şi toţi deopotrivă moldoveni, fie că aparţin limbii, istoriei şi culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

După alegerile din 1996, identitatea românească a populaţiei majoritare şi băşinaşe a început să fie negată din nou, articolul 13 din noua constituţie ulterior adoptată, susţinând, ca în epoca sovietică, că ar exista „diferenţă dintre limba română şilimba moldovenească, dar păstrând această limbă ca „limbă de stat şi de comunicare interetnică [17]. După alegerile din 2001, câştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, s-a încercat iniţial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar iniţiativa a eşuat datorită opoziţiei; în schimb, limba rusă a recăpătat statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toţi locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federaţiei Ruse, nu şi limba de stat a ţării.

La menţiunea Română pe placa societăţii „Limba noastră” din Chişinău, un contributor a replicat prin formula din dreapta care este un calc lingvistic din limba rusă Я Молдаване, я говорю на Молда́вский язы́к(un vorbitor nativ ar fi scris Sînt moldovean, vorbesc moldoveneşte[18]).

Rezultatul acestor evoluţii este că în prezent (2013) singura etnie conlocuitoare din Republica Moldova care nu îşi poate afirma nestingherit indentitatea şi istoria în relaţie cu semenii săi de peste hotarele statului, este cea băştinaşă şi majoritară, devreme ce Bulgarii, Găgăuzii, Ruşii sau Ucrainenii se pot în mod liber afirma ca membri ai naţiunilor respective, în timp ce Basarabenii care îndrăznesc să se afirme Români sunt socotiţi ca o minoritate în propria lor ţară, iar dacă predau că Moldovenii sunt Români, pot fi urmăriţi şi condamnaţi penal. În 2006, Şcoala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chişinău a fost forţată să îşi schimbe numele în Şcoala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor şcoli ca Şcoala Ruso-Ucraineană Necui-Leviţki li s-au permis să îşi păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la Şcoala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzaţi de „huliganism grav în grup”[19]. De atunci, relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României sunt tensionate, Vladimir Voronin acuzând România de imperialism, chiar dacă oficial, preşedintele Voronin şi preşedintele Traian Băsescu şi-au declarat intenţia de a îmbunătăţi colaborarea bilaterală.

Antiromânismul s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldoveneşti iniţiale ale mai multor localităţi rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 şi 1955-91)[20]. Astfel, de exemplu, s-a renunţat la Ediniţa (rămasă Edineţ, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул).

În Transnistria, situaţia este şi mai rea. După războiul din 1992 dintre separatişti şi Republica Moldova, populaţia românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune. Deşi în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public aproape niciodată. Şcolile româneşti reprezintă circa 11% din numărul total de şcoli din Transnistria, deşi conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populaţie. Majoritatea acestor şcoli sunt forţate să folosească alfabetul chirilic rusesc şi manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai şase şcoli sunt autorizate să predea în limba română şi să utilizeze şi alfabetul latin. Sunt însă semne că şi asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise. Criza şcolară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă dinTiraspol încercând să închidă cu forţa două dintre aceste şcoli. La orfelinatul din Tighina, copiii români întorşi din vacanţă au găsit orfelinatul închis de poliţie. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forţa în clădire şi au stat acolo, fără apă şi electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervenţiilor Republicii Moldova, a României cât şi a OSCE, situaţia a fost rezolvată.[21] Mulţi părinţi români au fost arestaţi sau concediaţi din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a îşi ţine copii în şcoli cu limba de predare româna.

Cetăţenii care au exprimat vederi proromâneşti sau chiar promoldoveneşti sunt supuşi unei politici de persecuţie şi intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilaşcu este cel mai cunoscut şi bine documentat dintre aceste cazuri[22].

În încheierea acestui paragraf, se poate aminti de lupta culturală dusă, prin tastaturi şi ecrane, de „moldovenişti” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească” deosebită de cea în limba română. Tentativa a eşuat, nu pentrucă administratorii Wikipediei au luat poziţie pentru „românişti” împotriva „moldoveniştilor”, ci din motive tehnice şi practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existenţa a două serii de articole diferite în aceiaşi limbă (din aceleaşi motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau a unei versiuni austriece diferită de cea germană). În ciuda acesei înfrângeri iniţiale, „moldoveniştii” au obţinut ulterior succese însemnate în Wikipedia anglofonă, cel mai de seamă fiind folosirea termenilor „moldovan” şi „moldovans” în infoboxurile respective, în sensul absolut şi excluziv conform punctului de vedere sovietic, rus, ucrainean şi „moldovenist”, pentru care aceşti termeni nu înseamnă o apartenenţă istorico-geografică la Moldova istorică (cuprinzând şi Moldova românească cu locuitorii săi) ci desemnează o „etnie„, trăind excluziv în fosta URSS şi „diferită de Români”. Toate tentativele de a expune în infoboxuri şi celălalt sens al cuvintelor „moldovan” şi „moldovans”, anume că şi Românii dintre Carpaţi şi Nistru tot Moldoveni sunt, au fost şterse sub pretextul că „nu sunt surse”.

Ucraina

 

În Bucovina de Nord şi raioanele Teceu şi Rahău din Transcarpatia trăieşte cel mai mare număr de etnici români, conform recensămintelor ucrainene.

Numărul de studenţi români la Universitatea din Cernăuţi a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-1992, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenţi în total) [23]. În personalul facultăţilor este evidentă slaba reprezentare a românilor. În acelaşi an, universitatea avea 465 profesori ucraineni (77,1%), 102 ruşi (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruşi (0,9%), etc. Chiar şi după declaraţia de independenţă a Ucrainei, numărul studenţilor români la universitate a continuat să scadă la numai 3,9% în 1992-1993, mult mai puţin decât procentajul populaţiei române din regiune. Din 1997, s-au oferit burse unor studenţi pentru a studia la universităţi din România [24]. În 2001 Alianţa Creştin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa de posibilităţi a românilor de a studia laCernăuţiîn limba lor maternă[25].

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Totodată există şcoli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV şi radio[26]. Organizaţiile româneşti au reclamat şi faptul că 19 sate româneşti nu mai beneficiază de şcoli în limba maternă, situaţia fiindu-le mai rea decât în timpul regimului sovietic [27].

Cetăţile moldoveneşti din Ucraina (Hotin, Cetatea Albă) sunt prezentate ca fiind succesiv slave (ale principatului Halici,Polono-lituaniene) apoi turceşti, fără vreo referinţă la trecutul lor românesc. Satele româneşti din Bugeac au rămas cu numele schimbate în ciuda cererilor exprimate de localnici (1991: Adămeşti=Primorske, Păpuşoi=Rascoşne, Gălileşti=Desantne, Jibrieni=tot Primorske, Frumuşica-Veche=Alexandrivka, Frumuşica-Nouă=Mykolaivka, Zoreni=Staroselie). În Ucraina, prezenţa românească în dreapta Nistrului este caracterizată exclusiv ca ocupaţie străină, nicidecum ca parte din rădăcinile istorice ale acestor regiuni.

Iugoslavia/Serbia

În Iugoslavia (din 2006 Serbia), Românii din Voivodina (Banatul apusean) în număr de 34.175, erau recunoscuţi ca atare în cadrul acordurilor bilaterale care recunosc simultan minoritatea sârbă din Banatul românesc. Românii Timoceni, în schimb, în număr de 712.050, nu erau recunoscuţi, fiind socotiţi ba „Sârbi de limbă romanică”, ba „Vlahi”, şi prin urmare nu beneficiau de niciun drept cultural sau şcolar. Orice revendicare pentru recunoaştere era pedepsită ca „mişcare separatistă. Începând cu anul 2007, situaţia lor a început să se amelioreze(în special datorită proiectului pilot de introducere a Limbii Române ca materie în şcolile din Valea Timocului, proces început din 2013), un acord posibil conturându-se în 2008[28].

Albania

În Albania trăiesc circa 300.000 de români (aromâni), care nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională. Ei sunt recunoscuţi de către autorităţile albaneze sub denumirea generică şi impusă de „Vlahi”. Ei nu au mijloace(şcoli, instituţii culturale, mass-media, susţinere guvernamentală) prin care să-şi păstreze identitatea naţională.

Bulgaria

Bulgaria şi România au întreţinut relaţii bilaterale călduroase de la independenţa simultan câştigată în 1878, datorată în parte şi acţiunilor militare române la Plevna şi Griviţa, până în 1913 (la care trebuie adăugat că Ţara Românească, apoi România îi susţinuseră pe comitagiii bulgari încă din 1821). Resimţită de bulgari ca o „trădare” a acestei prietenii, ofensiva militară română împotriva Bulgariei în 1913 şi consecinţa sa : anexarea Cadrilaterului de către România, au stârnit în Bulgaria un val de indignare şi de antiromânism virulent[29], care a dus la măcelul prizonierilor români din Bătălia de la Turtucaia (1916) şi a lăsat urme adânci până astăzi în ambele ţări. Cărţile de istorie bulgăreşti prezintă perioada românească în Cadrilater ca fiind o „cruntă ocupaţie militară”, şi redau prezenţa românească în zonă (îndeosebi la Balcic) ca fiind o colonizare, în timp ce cărţile de istorie româneşti interbelice prezentau Bulgarii ca fiind un popor „crud şi sălbatec”. Istoricii bulgari nu mai recunosc caracterul multinaţional al Ţaratului Vlaho-Bulgar din sec. XIII, afirmând că acesta era excluziv bulgar în sensul de astăzi, etnic, al cuvântului, şi extind acest punct de vedere şi asupra despotatului Dobrogea din sec. XIV.

Occident

 

Afiş apocrif prezentant ca fiind din1852, prezentând calcuri lingvisticedin limba engleză To sale, Gypsy slaves, in fine condition (corect ar fi fost atunci scris, în litere chirilice, De vânzare, Robi ţigani, sănătoşi)[30].

În occident antiromânismul a îmbrăcat trei forme :

  • una pur verbală sau literară vizând minimalizarea sau deriziunea românilor: un „antiromânism popular”, manifestat prin glume precum: „Care este reţeta omletei româneşti? Răspuns: începi prin a fura patru ouă…”, sau prin prezentări parţiale şi părtinitoare ale istoriei Românilor, fie ca urmare a stipulărilor tratatului de pace de la Paris din 1947 care definea România numai ca o ţară „duşmană” a Aliaţilor (contribuţia sa de partea acestora după 23 august 1944 fiind foarte rar menţionată), fie prin afirmarea că România (ca şi Polonia şi alte ţări din răsăritul Europei) ar fi o ţară mult mai „rasistă” decât ţările apusene (ca şi cum declaraţiile şi acţiunile rasiştilor români ar fi mai virulente decât ce se putea citi în ziarul colaboraţionist francez „Je suis partout” sau ce a săvârşit regimul Pétain)[31]. Antiromânismul nu începe cu aceste afirmaţii, care pot proveni din simpla necunoaştere a istoriei Românilor şi din repetarea fără spirit critic a unor surse părtinitoare[32]. El începe cu refuzul respectivilor de a îşi corecta greşelile, atunci când acestea le sunt aduse la cunoştinţă şi argumentate prin surse…
  • una de hărţuire ocazională a cetăţenilor români nomazi (în majoritate, dar nu în întregime Romi) prin măsuri de deplasare forţată a taberelor lor (vezi de exemplu Expulzarea romilor din Franţa);
  • una violentă împotriva cetăţenilor români de origine Romi sau Evrei, care au fost arestaţi, deportaţi şi în multe cazuri ucişi în decursul celui de-al doilea război mondial înGermania nazistă şi în ţările ocupate de aceasta sau aliate ei (în ciuda unor acţiuni sporadice ale unor agenţi consulari români pentru a-şi ocroti cetăţenii).

România

Autori foarte diferiţi ca opinii şi filozofie, de exemplu Titel Constantinescu, Neagu Djuvara, Victor Frunză, Paul Goma, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Romulus Rusan sau Valeriu Rusu, precum şi de personalităţi politice (de exemplu Doina Cornea), au apreciat că regimul bolşevic instaurat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a aplicat în însăşi România o politică antiromânească prin cenzură, prin înăbuşirea intelectuală a părţii mai educate din populaţie, prin obligativitatea proletcultismului şi a realismului socialist.  Aceşti autori au afirmat că antiromânismul  bolşevic s-a impus în Republica Populară Romînă promovând cultura sovietică în dauna culturii româneşti,  Pe planul urbanistic, s-a concretizat prin distrugerea patrimoniului istoric, arhitectonic şi monumental românesc, şi prin înlocuirea sa cu blocuri anonime pur utilitariste cum se pot vedea în orice altă parte a lumii. Obiceiurile deprinse în acea perioadă nu s-au atenuat după 1989, ci s-au accentuat mulţumită libertăţii redobândite, cultura comunistă şi limba rusă sau jargonul proletcultist fiind înlocuite prin cultura mercantilistă şi limba engleză.

În domeniul cercetării şi predării istoriei şi geografiei

 

Incidenţa consideraţiilor politice din cadrul constituirii identităţii naţionale din sec. XIX şi al revendicărilor şi contestărilor teritoriale din sec. XX, asupra cercetării şi predării istoriei şi geografiei, a produs, şi mai produce în numeroase lucrări inclusiv universitare din străinătate, minimalizarea sau ocultarea existenţei :

  • fie a populaţiilor vorbitoare de limbi romanice orientale (zise „Vlahi”) în perioada de „dietă documentară” a secolelor III – XIII, în ciuda evidenţei că limbile romanice orientale dovedesc persistenţa acestor populaţii în bazinul Dunării de jos ;
  • fie a formaţiunilor statale din trecut, româneşti sau multietnice cu componentă românească, care sunt descrise ca simple provincii ale regatelor sau imperiilor vecine din trecut (cazurile principatelor Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei) sau a căror componentă românească este ocultată (regatul Asăneştilor şi Dobrogea).

Antiromânismul nu începe cu greşelile cartografice, care pot proveni din simpla necunoaştere a istoriei Românilor. El începe cu refuzul cartografilor de a îşi corecta greşelile, atunci când corecturile le sunt aduse la cunoştinţă şi argumentate prin surse. Această minimalizare sau ocultare este o reacţiune la afirmarea identităţii naţionale româneşti în decursul secolelor trecute, dar a provocat la rândul ei o reacţiune la fel de ne-ştiinţifică în rândul unor cercetători români, care la rândul lor minimalizează sau ocultează aporturile slave, maghiare, cumane şi altele în etnogeneza poporului român, sau mai mult, încearcă să demonstreze o identitate şi o perenitate etno-culturală între cei mai vechi indo-europeni, dacii sau macedonenii din Antichitate şi români, negând validitatea tuturor studiilor istorice care nu coroborează ipoteza dânşilor, ceeace daună grav credibilităţii istoriografiei române.