VERSURI: Irina Lucia Mihalca, Marin Moscu, Nicolae Vălăreanu Sârbu

Orfeu poezii

Irina Lucia Mihalca

 

Похожее изображение

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
– Nec plus ultra –
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
– Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

 

Călătoria continuă

 

Pentru o clipă, o stea ai devenit,
o mică stea,
coborâtă, aici, pe pământ.
Vezi, călătorule?! Eşti tu,
eşti liber, sclipire de lumină!

Între două tăceri aluneci,
ai traversat, rătăcitor,
milenii, tărâmuri, timpuri,
lung a fost drumul, mereu te-ai căutat.

În liniştea imperceptibilă,
mai subţire ca ploaia,
capabilă să-ţi vadă-n suflet,
îţi asculţi lacrimile.
Ceasurile s-au oprit,
viitorul e spart aici.
Priveşte totul!
Iată, te înalţi spre alte stele,
sus, tot mai sus,
departe, tot mai departe!
Le-mbrăţişezi,
îţi bucuri inima, unindu-ţi-o,
dansezi şi urci, tot urci.
Laşi semne în ceruri şi în astre.

Lumină, paletă de culori,
din ce în ce mai multă strălucire,
te cufunzi în lumină, un tot de lumină.
Porţile Cerului sunt deschise.
Te-ai regăsit. Lumina te primeşte.
Ţi-e bine!
O, da, îţi aminteşti!
E ca atunci, cândva-demult,
copil fiind, te cuibăreai
în braţele calde ale mamei.
Simţi mângâierea, simţi bucuria,
liber te simţi
şi mulţumit deplin.
Iată, zâmbeşti! O, Doamne!
Acum îl vezi; acum, îl simţi.
E-aici, cu tine, în inimă,
cu tine-a fost, mereu va fi!
Doar gândurile împrăştiate-n nouri,
cuvintele şi temerile create îl acopereau.
Orbit ai fost. Ochii-ai deschis
şi L-ai recunoscut.

L-ai regăsit, fiind, dintotdeauna,
întâi în tine, apoi în mine,
în cântec de privighetoare,
în fluturi, în floare,
în munţi măreţi
şi-n lacurile
ascunse-n inima lor,
în lava pământului,
în ploi, în neguri,
în adâncuri,
în firul de iarbă,
în susur de apă,
în frunze, în pietre,
în miresme,
în umbre, în lumini,
în soare şi în stele,
în necuprins.

Priveşti şi înţelegi, acum.
Iertare-ţi ceri şi lacrimile,
de pe obraz, le ştergi.
Nu plânge! Priveşte, zâmbind,
la tot ce-a fost, la tot ce-ai încercat!
Hai, nu plânge,
ştii bine, nu-l vei pierde!
Alege următorul pas!
Visul este destinaţia.

În zori, prin ceaţa dimineţii,
pescarii îşi aruncă năvoadele în râu,
pe cer, o mică stea sclipeşte…

 

Ca visul din vis…

 

Pe treptele gândului îţi derulezi viaţa de la înălţime,
ca pe un peisaj privit de la distanţă,
proiectând lumina reflectoarelor.
În mişcare e totul. Lumină, întuneric şi culori.
Îţi croieşti propriul drum.

Laşi cuvintele să se aşeze,
elogiu adus necunoscutului.
Un strigăt, o chemare printr-un fir de legatură
între viaţă şi neviaţă, între vis şi nevis,
între trup, inimă şi gândire,
între lumi nepătrunse
oricui, oricând, oriunde.

Totul deschide şi închide porţi, universuri, lumi,
aplecat în faţa deschiderii închise în lacrimi.
Ai iubit şi ai fost iubit.
Ai dăruit şi ai primit mereu câte ceva.
Ai citit, ai gândit şi călătorit mult,
dar, mai presus de toate eşti recunoscător
pentru privilegiul
aventurii fascinante
numită viaţă, trăită intens,
pasionant, tumultuos, cu sensibilitate.

Acum toate astea sunt păpădiile
din zâmbetul ei,
mângâiate de invizibilul dans al vieţii,
cutreierând cerul primăverii prin fiecare trecere.
Ca visul din vis
inspiri adânc sărutul ei prin tăceri.

Suntem lumina, suntem pacea,
suntem uimirea plăcută a zâmbetului
de dinainte sau de după înţelegere,
suntem ce ne-am dorit, reflecţia gândului!
Suntem minunaţi!

– Lumină să fii, alin să fii, iubitoare şi iubită să fii,
hăruită şi sfinţită să fii
cu tainele toate ale luminii din iubire,
cu apa vie a iubirii adevărate să fii! – îmi spui,
privindu-mă în marea ochilor
în care te regăseşti.
26 martie 2017

Blocul de piatră

Totul se liniștește
după ce depășești stâncile, talazurile și învolburările,
prin amestecul de culori, continente ne despart,
suntem atât de departe de curba clopot,
pod peste lună, în lumina palidă,
amintiri de mătase
spre vărsare se oglindesc,
în bătăi de tobă, rugăciuni neîncetate
se ridică fuioare, fuioare…

Urci cărările de munte, peste nori, îngeri plutesc,
pe aripi de vis te poartă sunete discrete,
sub cerul de culoarea inocenței
pajiști de flori îți răsar timid,
în zori, din oceanul nopții,
o nouă pagină
pulsează ritmic în cartea vieții.

O eliberare uimitoare,
în fiecare clipă ne trăim veșnicia.
Iată delta, dragostea mea!

 

Imaginea din oglindă

 

Încerci să construieşti mereu,
plantezi seminţele unor noi începuturi,
uneşti punctele unei noi poveşti,
auzite parcă cândva, demult,
traversezi apele emoţiilor adânci,
întregeşti visele,
dorinţele, iubirile,
nespuse vreodată cuiva,
în acea femeie care
te va face
să te simţi unic, puternic,
frumos, încrezător, ocrotitor,
pentru că doar aşa ştii că vei fi tu.

Există sentimentul de a fi împins
în mod constant
şi tras de mareele interioare,
la fel ca oceanul
întotdeauna atins de lună.
O nelinişte adie,
imaginile trec pe cer,
doar umbrele lor
stau lipite memoriei.
Ritmul fluxului de timpuri
ca valurile se ciocnesc
de vânturile schimbării.
Ţi-e teamă să iubeşti complet
până când simţi
că doar Ea te întregeşte,
te deschide, te transformă,
fiind însăşi Iubirea,
iar Iubirea chiar Ea,
devine totul,
raţiunea şi sensul vieţii,
reflectarea jumătăţii de cerc
ce completează formula infinitului.

Cerurile s-au înălţat în albastru,
pasăre cu aripile crescute în tine,
nu expiri, ci pluteşti.
Într-o singură întindere de aripi
e-o singură bătaie de inimă
– rug, flacără,
icoană, caldă lumină.
Vei dori mereu să te regăseşti
în cuvintele, privirea, atingerile,
sărutul şi îmbrăţişarea ei,
pentru că doar atunci
ştii că eşti tu, acolo, acasă,
dar în acelaşi timp
ţi-e teamă s-o pierzi.
Iubeşti copia inimii tale,
parte din sufletul tău,
iubeşti cu ochii şi nu doar atat,
iubeşti cu trupul,
cu inima şi sufletul,
iubeşti sincer, curat, profund,
iubeşti nemărginit,
iubeşti aşa cum
n-ai mai iubit
şi nu vei mai iubi vreodată.

O priveşti în ochi, regăsind
cea mai frumoasă parte din tine în ea.
Citindu-ţi sufletul, şi-a găsit loc
pentru totdeauna, în inima ta.
Ştii sigur că pentru apropiere
este nevoie de depărtare,
pentru veşnicie este nevoie de timp,
pentru recunoaştere de fapte.
În palma grădinii
ţi-a răsărit trandafirul dimineţii.
Demult ai trasat drumul,
drumul pe care doar ea-ţi va fi alături.
O iubeşti – o iubeşti pentru totdeauna.
O vrei alături – o vrei mereu.
Doar aşa nu-ţi vei pierde inima,
sufletul şi înălţimea.

Un bărbat mereu alege.
Alege provocarea. Alege strălucirea,
zborul, mişcarea, viaţa.
Alege femeia propriei nebunii.
Dintre toate femeile o alegi
pe cea mai plină de viaţă.
Din cea mai plină de viaţă
– pe cea mai înţeleaptă.
Din cea mai înţeleaptă
– pe cea mai delicată.
Şi veselă, şi răbdătoare.
Dar şi nebună, irezistibilă,
pentru că de fiecare dată
când o vei privi adânc în ochi,
îţi vei citi bucuria de viaţă,
înţelepciunea, gingăşia,
blândeţea şi răbdarea din tine.
Şi-acea nebunie,
oglindirea propriei esenţe!

 

Glasul inimii

 

Prin desprindere tot mai înalte ziduri se înalţă,
tot mai departe le duci şi te duci.
Dureri pe care să le înţelegi,
risipindu-le apoi. Simţi asta?
Priveşti tot ce porţi clipă de clipă?
O legătură profundă ne uneşte,
a crescut şi s-a maturizat,
o nouă formă de viaţă am atins,
pătrundem în lume
şi lumea pătrunde în noi.
Fiecare suferinţă e un adevăr,
încearcă cu disperare
să ajungă cunoscut,
un timp nou dintre moarte
şi noua naştere, naşterea noastră.
Am venit de departe, de atât de departe,
dintr-o iubire cu mult mai vastă,
ieşind din timp,
din infinitul literelor şi semnelor,
un cifru e-n toate
din marea matrice a verbului
în care se scrie întreg universul,
din marea carte a lumii
un fragment din omul care suntem!

La un moment dat sari în gol,
cu unica dorinţă de a te ridica,
e dificil, dar e singură şansă
să afli dacă poţi să zbori.
Am zburat şi zburăm departe,
liberi de această lume.
Există o dragoste
dincolo de dragostea
care ne-a fost dată s-o-nvăţăm
îmbrăţişând întreg universul.
Şi tu eşti universul!

Merităm această iubire indestructibilă
şi focul ei sacru spre libertate,
spre lumină, spre noi!
Dincolo de veşmântul trupului
este veşmântul de lumină.
Eşti de o frumuseţe care
irupe din interior,
aproape de durere, omule!
A venit timpul să creşti,
eşti liber, eşti Tu,
urmează-ţi glasul inimii!
Vei merge acolo unde trebuie să mergi,
cu picioarele pe pământ
şi inima în stele.
Eşti om, eşti viu, eşti frumos! Eşti divin!
Toate slăbiciunile fac forţa noastră,
ai o forţă incredibilă, altfel
nu depăşeai obstacolele, nu ajungeai aici.
Să rămâi mereu viu, aşa cum eşti!

Să cauţi frunzele de salcâm noi înverzite
şi să asculţi ultima frunză ce-ţi zice!
– îmi şopteşti în zbor…

 

Marin Moscu

 

Картинки по запросу Marin Moscu
La sfârşit de an
La sfârşit de an se-mbină silabe
Pe buzele luminii clipind într-un vis,
Umbrele zborului umblă în labe
Sub cerul de iarnă în ruguri aprins.
Înţelepţii ţintesc să ne spună
Că ceaţa e spumă de creiere coapte
Unde aripa mai curge şi-adună
Cioburi sub daltă de mii de carate.
Sculptorul nopţii se-nchină la crini
Dând formă în tors de smirnă aleasă,
Luna şi soarele aşează-n doi spini
Iubirea ce-n piatră se lasă retrasă!

 

Oriunde-ai fi să-ţi aminteşti…
Oriunde-ai fi să-ţi aminteşti
De pragul casei părinteşti,
De luna ce intra pe geam
Cu steaua ta crescută-n ram
De codru, cu vârfurile-n cer
Ferindu-ţi sufletul de ger,
Lăsându-ţi fruntea în lumină
Sub bolta cerului senină.
Oriunde-ai fi să-ţi aminteşti
Iubirile să le sfinţeşti
C-o lacrimă de dulce dor
De dragul mamei,-a fraţilor,
De tatăl tău şi de bunici
Ce-au desenat cu-a lor opinci
Hotarul peste care treci,
Frumoasa viaţă să-ţi petreci.
Oriunde-ai fi să-ţi aminteşti
De sfaturile părinteşti,
De-a decalogului porunci,
Spre fericire, culmi să urci!

 

Crucea înfiptă adânc în rărunchi!
Cuibul de vipere-nconjoară pridvorul
Balanţei dreptăţii cu aripi ciuntite,
Otrăvit de cancerul prezent e poporul,
Încercări s-aprind, ca-n vis, păcălite.
Neamul meu, tace româneşte, cuminte,
Steag îndoliat e sufletu-n genunchi,
Cine-o să-şi aducă de demnitate aminte?
Doar crucea înfiptă adânc în rărunchi!

 

Între Crăciun şi Anul Nou
Între Crăciun şi Anul Nou
Îmi pironesc gândul spre tine
Şi mă întreb, ca un uituc,
De-ţi este, fără mine, bine.
Tu mi-ai răspunde, orişicum,
Că bolta-albastră e mister,
Că ce-a fost dulce între noi
Este al clipei efemer.
Alt Crai îngenuncheat-a-n gânduri
Ca să-ţi mângâie răni adânci,
Să-ţi aminteşti de tinereţe
La pieptul tău, te rog, să-l strângi.
În rest tăcerea e o taină
Ce o păstrezi plecării mele
În asmuţirile-nsetate
De duh împrăştiat prin stele.

 

Tămăduirea rătăcirilor
Îngerii aduc pe poarta cerului,
Pe undeva, pe la Greşu,
O rază de lumină,
O pun în căuşul palmelor
Şi o infuzează
Cu sărutul buzelor tale.
Beau pe nerăsuflate
Boabele fericirii
Cu ochii şi inima…
Sufletul intră în jocul rațiunii,
Rațiunea urmăreşte
Zig-zagul fluturilor
Mânjiți cu aripi de curcubeu,
Albinele deviază orizontul
Vărsând peste noi
Clepsidra cu miere şi polen.
Îți aduci aminte
Pe unde, şi cum , ne-am tămăduit
Rătăcirile dulci?
Tu, răspunde.
Eu încerc să pătrund,
Pe aceeaşi rază,
Cu tine în brațele
amintirilor!

 

Cu inima cât doi cărbuni …
Cu inima cât doi cărbuni
Aprinşi noaptea în vatră
Aştept frumos să înfloreşti
În brațul meu, la poartă.
Zvâcnesc aievea căutări,
Petale lungi de dor,
Timpu-i tunelul ne-ncetat
Cu îngeri în amor.
Aştept la sânu-ți să revin
Cu pale de parfum
Unde speranțele devin
Poteci de nea şi fum.
În cer o stea e în pripas,
Zideşte o scânteie,
În care visele îmi scald
În ochii tăi, femeie!
Cu inima cât doi cărbuni
Aprinşi noaptea în vatră,
Aştept şi-adorm în amintiri
Cu tine-n sân, la poartă!
Cuvinte în cănile cu lapte
Din trecut scot amintiri frumoase,
Pe la colţuri şi-n inimă sunt roase…
Timpul le adună în propria retină
Şi tainic le doseşte de lumină…
Ancestral mor pe un vârf de lance,
Cu toiagul prefăcut în mii de ace…
Mi-s coastele dosite într-o cruce
Pe care doar Iisus o poate duce…
Te-ai înscris la rândul plin de rugă,
Să-mi ardă rădăcina într-o mare fugă…
Punem cuvintele în cănile cu lapte,
De s-or prinde, ne-om mai iubi o noapte…

 

Zburând pe-a aripii iubire
De-atâta iubire albastră ce-ți port
Cerul a ales să-mi fie-aeroport.
M-am înălțat pe-un vis neînfruntat
De lipsa brațelor întinse spre zburat.
S-a răsucit fierbinte inima în mine,
Am scos-o sângerând în mii de rime.
Tu ai pus-o într-un pahar cu gheață
Să mi-o trăiești in fiecare dimineață.
Azi n-ai uitat, ai sărutat paharul,
Nesfârșirea a știut să-mpartă harul.
Inima bea sărutul de mărire,
Zburând pe-a aripii iubire!

 

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme

 


Într-o noapte lipsită de cer
Dacă ar şti adevărul
cu toţii ar fi revoltaţi,
nu-l vor afla niciodată,
în imperiul tăcereii nu poţi pătrunde,
se înţelege faptul de la intrare.

Am locuit prin apropiere
într-o comunitate fără frontiere,
acolo unde nimic nu-i reglementat,
reclamaţiile făcute sunt de prisos.

Nu este nicio lumină ruptă din întuneric,
prin beznă nu se poate dibui norocul,
într-o noapte lipsită de cer
timpul este gârbov şi sprinten,
îşi îndeplineşte sarcinile mutante
cu fericirea pusă la iernat.

În fiecare clipă de nelinişte
ştiu ce paşi mă aşteaptă,
ce drum ocoleşte iadul,
pe dincolo de stâlpii cunoaşterii.

Fără să mă ucidă boala
care îşi face loc în trup
mă plimbă până obosesc
cu pământ în mâini,
o rog să mă ierte.

 

Totul este potrivnic
Ai cules mărul discordiei,
întâmplător eram sub pomul lăudat
și mă odihneam.

Știai că nu dorm doar mă prefac
să văd apoi cui îl oferi
și cum îl duce la pierzanie.
Tu nu ai crezut decât în frumusețea fizică
și ai trezit o furtună de invidii.

Când nu se mai poate întâmpla nimic
totul este potrivnic,
moartea îngroapă în deșertăciune eroii,
se naște lumina lor în amintire,
sapă la rădăcina legendelor
și se amestecă cu mitul.
Topirea-n tristeţe
Anormal mă topesc în tristeţe
ca o ceară sub flacără mică,
cântecul mă face să uit
durerea care alunecă-nlăuntru
şi se resoarbe treptat.

Simt că viaţa mă supune la încercări
cu o plăcere sadică
şi râde pe la colţuri de aventură.

Cu nisipul deşertăciunii nu mă potrivesc
şi pun piatră peste piatră,
să înţeleagă mesajul înălţării
în profunzimea lui
înaripată de vultur.

În clipele de mărturisire a fericirii
la zidul plângerii
cerul scapă printr-o fantă
o lacrimă de bucurie.

 

Ce cred şi nu cred
Nu mă deschide să vezi cum sunt,
de ce strig prin cuvinte
de mi se pierde suflul,
mă lasă între ce cred şi nu cred
din tot ce mi se spune
până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul.

Încep să mă prind cu funii de cer
fără să muşc din fructele mâniei,
caut drumurile care trec prin anotimpuri,
să nu hoinăresc degeaba prin lume
ci să-mi pun piatra de hotar
dincolo de orizontul ştiut de hoţi
unde pot dormi liniştit
cu amintiri cu tot.
În casa spatioasă şi pustie
Se înserase în priviri
în casa spaţioasă şi pustie
cu pereţii de sticlă, femeia se spovedea la lună
pentru umbra singurătăţii ce-i nesocotea frumuseţea
şi se lăsa sedusă de luceafăr.

Era o domniţă modernă cu dresingul plin
şi cu sufletul topit în linişte,
aştepta cu braţele-n aer să se deschidă norii,
să treacă desculţă şi goală într-o altă lume
în care să-şi dăruiască preaplinul
împlinirii în dragoste şi suferinţă.

Luceafărul o ademenea cu raze de nichel
nu mai putea suporta înstrăinarea
şi adormea cu gândul la un făt frumos real
care nu mai venea.

 

Genele acoperă cearcănele lunii

 

Învăţ să despart în silabe gândurile trădătoare
ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul
când n-am ce să învăţ îmi afum degetele
cu o ţigară tare din foi,

tăcerea îmi fură timpul din plictiseală
şi dau în somnul morţii trecute.

Fibre subţiri mi se ţes în pânza ochilor,
pe margine genele acoperă cearcănele lunii,
doar buzele înverzite
te aşteaptă pe patul cu aşternuturi mov,
să-l trzeşti din letargie.

Uită toate înfrigurările ascunse,
pune gura pe vorbe să nu fie şoptite
şi lasă-mă să alunec încet pe umerii goi
ca o umbră hăituită de lumina adâncă
ce-mi urcă în valuri prin trup.
Tablou verosimil
Cad pe gânduri rămase-n memorie
sângele-n vene bate cu furie-n maluri
nu pot să mă identific, aştept
ruptura din legăturile în care sunt prins.

Dorinţele-s întoarse pe toate feţele
şi ochii tăi adânci se zbat în orbite,
noaptea din ei se scutură de nori
de se răcoresc apele râurilor.

Ziua îşi dospeşte o amiază însorită,
căutătorii de umbră se grăbesc,
fug clipele roase de arşiţă,
chipul tău ca o fotografie veche
dispare după colţul străzii pustii.

Prin gări încă mai trec trenuri,
dar sunt tot mai puţini călători,
răbdarea se frânge pe zi ce trece
şi nimeni nu observă.

Îmi beau cafeaua şi citesc ziarul pe terasă,
e o plăcere mai veche,
mă trezesc privind departe spre dealurile estice
de unde îmi bate soarele-n geam,
o boare proapătă adusă de vânt
îmi întoarce filele pe masa unde scriu,
sufletul tău flutură şi el în cercuri
care se rotesc în spirală spre cer.

 

Nicio umbră
Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plâng
de liniştea din interior.

Policandrul spânzurat îşi aprinde luminile,
nu mai fumegă nicio ceaţă-n priviri.

Feţele se sfinţesc umede şi lucioase,
zâmbetele copiilor consimţind cuminţenia.

Nu predică nimeni dar se aud cuvintele
în fiecare cum se clădesc.

Între linii punctele nu se ating de margini,
cercurile sunt ochiuri de cer în oglindă.

Oglinzile se pierd unele în altele,
nu există nicio umbră în cupele de vin

Limpede începe să ningă setea
şi foamea se termină înainte de vreme.
Mimau trist bucuria

 

Noaptea nu era neagră, era cenuşie,
stelele erau verzi, căzute printre noi,
drumul se ducea pe râu până la izvor
apoi intra-n tunel, trecea dincolo.
Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,
era o chemare ori semnul despărţirii.
Sângele era subţire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.
Clipele sonore curgeau în timpane
băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,
ochii tăi sticloşi erau de felină.
Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,
dimineţile te îmbrăcau la loc în mirosuri.
Măştile purtate din obişnuinţă,
acopereau faţa clownului obosit,
mimau trist bucuria.