MIHAI CIUBOTARU: Mi-e dor de România lui Eminescu

mihai-eminescu

Mi-e dor de România lui Eminescu
De la Adria etruscă pînă la Marea Getică,
De ciobanii din Istria şi de morlacii din Bosnia şi Herţegovina,
De românii din munţii Albaniei, Macedonia, Tesalia şi Pind,
De cei din Balcani, Serbia, Bulgaria, Grecia, pînă sub zidurile Atenei,
De românii de dincolo de Tisa, Dacia Traiană pînă dincolo de Nistru,
De cei de la Odesa şi de la Kiev.

Mi-e dor de Dacia Mare, Ţara Zeilor,
De gloria Daciei Mari, libere şi unite,
De marele conducător Burebista, de marele bărbat Pavel Ter,
Cel mai mare Împărat de pe Pămînt, Marele vizionar al timpului,
Care a înţeles că în Unire e puterea unui neam.
Mi-e dor de Gloria Marelui Burebista, de Dacia Mare,
Ţara Zeilor şi a poporului nemuritor al geto-dacilor,
De marele preot Decaineus, Gînditorul cel înţelept,
De marele rege şi marele preot, apostol ai celor doi Zamolxis,
Copii ai Cerului, de Tărîmul divin, în care oamenii
Trăiau potrivit legilor naturii, Legilor divine, ale Belaginilor.
Mi-e dor de graiul Zeilor, mi-e dor de lumina din Om,
De lumina divină, de Paradisul terestru, de Cerul, Pămîntul
Şi Lumea cea de dincolo, care îşi ducea veacul într-o armonie eternă.

Mi-e dor de România Marilor voievozi,
De voievozii care au ţinut steagul Demnităţii şi libertăţii
Sus de-a lungul secolelor.
Mi-e dor de Mircea Voievod, Domn al Țării Româneşti,
Mircea Cel Mare, cel mai vrednic şi cel mai viteaz principe,
Primul voievod care l-a învins pe temutul Baiazid Fulgerul,
Sultanul care a vrut să dea ovăz calului său în pristolul Romei,
Să pună în genunchi întreaga Europă.
Mi-e dor de vitejia şi dîrzenia românilor,
De la marea bătălie de la Rovine,
Cînd Baiazid, sultanul Fulger, a dat năvală în ţară,
Cu soldăţimea şi ienicerii săi pedeştri, răcnind Allahu Akbar,
Rotind urieşeşti iatagane asasine, iar fioroşii călăreţi
Pustiind cu săgeţi ucigătoare tot ce era vietate în cale,
Şi Mircea Vodă, cu oastea-i vitează, aşteptîndu-l la Rovine,
Între înaltele dealuri strămoşeşti, într-o vale mlăştinoasă, adîncă şi întinsă,
De jur-împrejur o armată întreagă de copaci seculari şi stufoşi,
Codrul, eternul prieten al românului,
Va suna din buciumul neamului iubitor al moşiei,
Cu gîndul La Domnul nostru Dumnezeu,
Chemînd românimea la lupta cea dreaptă,
Cînd barbara semilună s-a văzut revărsîndu-se în preajmă,
Vitejii au slobozit o groază de săgeţi biruitoare,
Lovind-o în iureş din spate şi din coaste,
Încît turcimea se prăpădi cîtă frunză şi iarbă
Spre slava neamului nemuritor.

Mi-e dor de Ştefan cel Mare şi Sfînt,
Cel mai Mare român al tuturor timpurilor,
Apărătorul cel Mare al Ţării Moldovei şi-al întregului neam românesc,
Cel dintîi dintre principii lumii care au învins Poarta Otomană,
Adevăratul atlet al credinţei în Christ,
Scutul de apărare al Europei creştine,
Europa cea de astăzi, care a uitat de fapta eroică a poporului român.
Mi-e dor de Ştefan cel Mare şi Sfînt, cel ce şi-a iubit neamul,
L-a slujit cu credinţă şi s-a jertfit pentru el.
Vor trece secole, şi Neamul îi va purta cinste cu evlavie,
Stăpînul lui de suflet de-a pururea şi îndrumătorul neamului în veci,
Cu litere de aur sînt înscrise în inima tuturor generaţiilor de români
Cuvintele Domniei sale măreţe: „Mai presus de tihna noastră
Stă apărarea fiinţei şi neatîrnarea ţării noastre!”
Datorie pe care trebuie s-o transmitem din tată-n fiu.
Mi-e dor de înţelepciunea gloriosului Ştefan,
Cel care ne-a lăsat cu limbă de moarte
Să murim prin sabie decât să vedem cum ţara e jefuită,
Să ne rugăm de Cel de Sus şi el va ridica
Din sînul neamului un mare voievod puternic şi victorios.
Mi-e dor de Epoca Binecredinciosului voievod,
În care se tăia capul celui viclean şi trădător
Şi se dăruia moşii răzeşului cel viteaz şi învingător în războaie
Înălţînd biserici întru slava neamului credincios
Şi iubitor de pământul strămoşesc,
De cea mai mare victorie de la Podul Înalt, lîngă Vaslui,
Asupra turcilor invadatori,
De Voievodul Ştefan cel Mare care după această strălucită victorie
A postit patru zile la rînd cu pîine şi apă
Şi a dat poruncă în ţară să se aducă laudă Domnului nostru Dumnezeu.

Mi-e dor de Mihai Viteazul, Domnul inimilor noastre,
Marele Restaurator al Daciei şi al Bisericii strămoşeşti,
Voievodul întregitor şi iubitor de ţară, Mihai Viteazul,
Domn al „Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”,
Primul conducător al „Primei Românii Mari”,
Şi primul ei mucenic, Sfîntul Mihai Viteazul,
Fiul adevărat care s-a jertfit pe altarul neamului,
Slăvit în veacul veacurilor, trădat de Rudolf al II-lea,
Împăratul Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană
Şi asasinat de generalul Basta, cel blestemat în veci,
Mihai Viteazul, salvatorul şi victimă a Europei.
Mi-e dor de-acel Mihai Viteazul, etern exemplu
Pentru românii de azi şi de mîine,
Cel care ne-a învăţat că a-ţi iubi necondiţionat ţara
Nu înseamnă doar a rosti vorbe mari,
Ci a-ţi da chiar şi viaţa pentru ea,
Ţara dorurilor şi visurilor noastre
Mi-e dor de-acel Mihai Viteazul,
„Steaua cea de la Răsărit”, lumina neamurilor,
De victoria strălucită şi răsunătoare
A voievodului valah de la Călugăreni,
Voievodul cel care a cucerit inimile întregii lumi creştine,
Reînviind speranţa de libertate în casele oamenilor
Din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia,
Ţări trecute prin sabia jafului şi a fanatismului turcimii barbare,
O lume ce se uita la Viteazul valah ca la un înger de mîntuire.
Mi-e dor de îndemnul memorabil al marelui Voievod
Ţinut în faţa poporului: „ …O viaţă avem, români, şi o cinste!
Deşteptaţi-vă, că am dormit destul!”

Mi-e dor de Unirea Principatelor Române şi de România Mare,
De 24 ianuarie 1859 şi de marea bucurie a poporului român,
De acele cîntece de sărbătoare, de duhul jocurilor străvechi, milenare,
De acele chiote vesele ale oamenilor ce ieşeau pe uliţi
Cu ulciorul plin cu vin să închine un pahar de fericire,
De oamenii ce se îmbrăţişau cu atîta drag
Şi încingeau o horă a frăţiei în mijlocul drumului,
De bătrînii înţelepţi care plîngeau cu lacrimi de bucurie,
De Marea Adunare de la Alba – Iulia 1918
Şi de duhul cel sărbătoresc, de rîurile de români
Ce soseau pe jos făcînd drum lung de iarnă,
Cu-ale lor care scîrţîind pe şleahurile desfundate,
În trenurile împodobite cu crengi verzi de brad
Şi cu drapele naţionale, sau voinicii feciori călări
Venind din toate părţile Transilvaniei şi Banatului
În straie de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte,
În cîntări de dragoste de ţară şi plini de fericire,
De moţii lui Iancu din ţara lor, de falnicii mărgineni
Din meleagurile Sibiului, de fraţii lui Aurel Vlaicu
Din ţinuturile Orăştiei, de mîndrii căciulari ai lui Horia,
De ţăranii români înveşmîntaţi în sumanele de pătură albă
Şi-acele căciuli ale oştenilor lui Vodă Viteazul.
Mi-e dor de Domnul Unirii, Principele Alexandru Ioan Cuza,
Făuritorul Statului Naţional România,
Cel care a dat naţiunii întregi drepturi,
Ţăranilor – proprietate şi moşie,
O Patrie de iubit şi de apărat,
Dar trădat şi forţat de boierii haini să abdice,
De boierii vânduţi intereselor imperiale austro-ungare
Pentru că a pregătit şi a voit cu ardoare
Unirea Transilvaniei române cu Patria-Mamă, România.
Mi-e dor de Schimbarea la faţă a Ţării tuturor românilor,
Şi a Renaşterii Naţionale, a „Deşteptării României”,
A „Cîntării României”,a „Albinei Româneşti”,
A „Daciei literare”, a „Junimii Române”.
Mi-e dor de Regele Ferdinand, de Ferdinand Întregitorul
Şi de Regina Maria a României,
De 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă,
Marele început istoric al României Mari,
De glasul Regelui Ferdinand în ziua Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918:
„După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră
Din cele mai scumpe: Ardealul… care încoronează
Marea operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor…
Trăiască România Mare, puternică şi unită!”
De cuvintele Reginei Maria din Testamentul pentru Ţara
Pe care a slujit-o toată viaţa: „Te binecuvîntez, Iubită Românie,
Ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară…
Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste,
Să stai veşnic falnică printre naţiuni…”

Mi-e dor de Mareşalul patriot, Ion Antonescu, Mareşalul de oţel,
Mareşalul salvator… şi fără de mormînt, care s-a bătut cu ruşii,
De iubirea lui de ţară şi de neam, de Mareşalul care a murit
Cu strigătul pe buze: „Trăiască România! ”
De Mareşalul care a preferat să moară într-o Românie Mare
Decît să moară într-o Românie mică, de Mareşalul care a ordonat
Să se dezrobească de sub jugul roşu al bolşevismului
Străbuna şi româna Basarabie şi codrii voievodali ai Bucovinei,
De Mareşalul martir, care dacă ar fi fost învingător,
I s-ar fi ridicat statui în fiecare oraş al României,
De Mareşalul care n-a lăsat Poporului ingrat nici cenuşa sa.
Unde eşti, Măria Ta, Mareşale Ion Antonescu,
Să-ţi eliberezi neamul şi să refaci ţara întreagă.
Vino din ceruri şi ne apără, apără-ne de panslavism,
De „înţelepţii lui Sion” şi de comunismul lor
Îmbrăcat în straie democrate.

Mi-e dor de România profundă, de poporul român,
De poporul de păstori al Românilor,
Ce şi-a păstrat unitatea graiului şi a sufletului românesc,
Retraşi în munţi înaintea potopului popoarelor sălbatice
Ce le ruinaseră statul şi viaţa civilizată,
Coborîndu-se iarna din Transilvania şi Banat
În şesurile Moldovei şi ale Munteniei pentru păşunarea turmelor,
România care a rezistat pe crucea
Din care a izvorît Iubirea de Om, de strămoşi,
România oamenilor oneşti ce refuză să-şi trădeze
Şi să-şi vîndă Sufletul, Credinţa, Neamul, Ţara,
Pentru a nu se face părtaşi la procesul degenerării înspre o lume
În care toate au fost transformate în marfă.
E România Ţăranului român, care în sudoarea frunţii sale
Îşi cîştigă pîinea sa, respiră a sfinţenie,
Cel care-şi duce viaţa între răsăritul sfîntului soare
Şi apusul eternului soare, cel ce începe să semene
Cu Sfîntul Gheorghe, îşi urcă mioara la munte
Odată cu Sfîntul Constantin şi coboară oile de la munte
De Sfîntul Dumitru, însoţit de simfonia Dangătului de clopot,
Ce-l cheamă să-şi apere moşia, să se bucure de viaţă,
Să-şi cinstească strămoşii, chematul de Dumnezeu,
Să sfinţească firea.
Mi-e dor de măreţia şi veşnicia satului românesc,
De casele vechi îngrijite, cu prispe, curţi cu flori,
Fîntînile mari şi nucul rotat, de verdele crud de pe dealuri,
De ciurdele de vaci, de cîntatul cocoşilor şi ţîrîitul greierilor,
De oamenii în straiele lor ce merg spre biserica satului
Din bîrne de stejar cioplite, cu acoperiş din şindrilă,
În solz de peşte şi ferestrele înguste,
De vorba lor sfătoasă şi înţeleaptă,
De porţile caselor ce stau de veghe
La nunţile frumoşilor gospodari,
Şi-l petrec şi pe cel ce pleacă în lumea celor drepţi
Spre lăcaşul de veci, de nunţile de odinioară,
Cînd peţitorul e fecior de împărat,
Iar casa miresei e o curte împărătească.
De „Hai, români, la hora mare”,
Sau „Vai şi-amar de ea dreptate,
Doar ciocoii s-aibă parte!”,
De „Bună sara, ca-nserat,
Noi cu plugu ne-am luat,
Pe la case ca şi an,
Cum a zis badea Traian,
La mulţi ani cu sănătate,
Să vă dea Domnul de toate!”,
De vremea colindelor şi bucuria copiilor,
De „Steaua sus răsare… ca o taină mare…”,
De „Sorcova, vesela, să trăiţi, să-nfloriţi:
Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir.”
Mi-e dor de lumea ce trăia cu înţelepciune
În paradisul vechilor cazanii şi al bunului simţ.
Lume în care ruşinea era lege şi nu cea a statului „de drept”
În care lipseşte ruşinea şi bunul simţ.

Mi-e dor de România noastră,
De credinţa în destinul neamului nostru,
De România fraţilor noştri care au luat drumul munţilor
Şi au rezistat ani de-a rîndul cu arma în mînă
Şi cu gîndul la Dumnezeu în faţa cotropitorului,
De România poporului cel simplu, România celor mulţi,
Care au plătit cu viaţa proprie împotriva minciunii,
Jafului şi a bolşevismului.
De România acelor sfinţi ce au zăcut în groaznicele închisori,
A celor care-au suferit sub cnut în tundrele Siberiei,
A celor ce-au murit în infernul Canalului,
De România celor aleşi, de România acţiunii şi a speranţei,
De România culturii şi a ţinutei morale,
Care declară sus şi tare: „Nu pîine cu orice preţ, onoare cu orice preţ .”
O, voi, romunculi… Ce luptaţi pentru putere şi ciolan,
Pigmei lacomi şi nesăţioşi,
Voi sînteţi urmaşii Marelui Burebista şi ai Marelui Deceneu?
Voi, vînzătorii de ţară, Voi, vînzătorii pămînturilor strămoşeşti,
Voi, cei care negaţi eroii şi duhul adevărat al tuturor Veacurilor neamului,
Voi, cei care vieţuiţi în spiritul cuceritorilor şi al puternicilor lumii.
Aurul, Banul, Luxul sînt crezul şi idealul vostru
De popor subjugat ce păşeşte pe panta deşertăciunii,
Voi, care aţi devenit corabia în derivă, bătută de valurile străine.
Demnitatea naţională la voi e ceva de ocară,
Iar limba strămoşească şi a fi român – o ruşine,
Voi, cei care vă bateţi joc de trecutul vostru străvechi
Şi vă lăudaţi că v-aţi lepădat de ilustrul vostru Neam
Şi preferaţi să aparţineţi altor neamuri,
O, voi, monştri care aţi ruinat ţara şi neamul,
L-aţi pus să pribegească pe alte meleaguri,
Voi, paraziţi de cafenele şi birturi,
Eterni profitori de curte ai „împăraţilor zilei”,
Partida fiarelor, a conducătorilor vînduţi pe treizeci de arginţi
Şi a „demnitarilor” obişnuiţi să trăiască din trădare,
Fanarioţi în gîndire şi fapte, trăind pe spinarea
Poporului batjocorit înjosindu-l şi ponegrindu-l…
Slugi linguşitoare ale străinilor, ce cultivaţi colonizarea
Prin autoflagelare şi umilinţă, cerşind recunoştinţa
Stăpînului străin, dar să nu uitaţi: „Fie-vă teamă
De firea de piatră a românului,
De rezistenţa lui milenară şi dragostea lui neţărmurită
Faţă de glia străbună care va zdrobi lanţul robiei,
Va striga: „Ajunge!Nu ne înstrăinaţi ţara!
Nu vindeţi ţara pe nimic! Libertatea noastră nu poate fi cumpărată!
România e vie. România rezistă. România cea liberă în veci.
E puternică şi-i a noastră!”
O, voi, Trădători de neam, să nu uitaţi de blestemul Poetului:
„Cine iubeşte străinii, vulturii să-i scoată ochii,
Fulgerul să-i ardă casa, neam de neam să n-aibă pită,
Soarele să nu mai vadă, doar iadul de el să ştie,
În veci neamul lui să fie fără crez şi mîntuire!”

Mi-e dor de România eternă, marele meu dor,
Dorul meu nestins şi de-a pururea veşnic,
Şi aşa ne zis-a Domnul nostru, Domnul-Dumnezeu:
Voi cei care aţi suferit cel mai mult de la începutul facerii lumii,
Poporul meu cel sfînt, Poporul crucii, Poporul meu cel înţelept,
Cel ce renaşte ca Pasărea Măiastră din propria-i cenuşă,
Mereu mai puternic, mereu mai frumos, mai distins.
Crede în destinul tău de popor ales şi credincios.
Fii fericit, Poporul meu cel iubit şi drag,
În Împărăţia Mea Divină şi Eternă, Ţara Mea Sfîntă,
Ţara ţărilor, Europa veche, România mea eternă. Dacia Mare! Sfînta Getia!