ISTORIA INTERZISĂ: Legile belagine „stau la baza civilizației umane“ . Belaginele strămoşilor noştri stau la baza dreptului roman și bizantin

Mesaj-Zamolxe
Legile belagine „stau la baza civilizației umane“ (Fontes II p.19). Erau codul după care trăiau, în urmă cu mii de ani, pelasgii, înaintașii traco-românilor. Având în vedere faptul cã acești pelasgi, erau consideraţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pãmânturile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441), fãuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii superioare care s-a impus în toată lumea, stârnindu-le astfel admiraţia și recunoaşterea superioritãţii.
 Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, se cântau. Creştinismul a preluat această practică a cântării Legilor Noi, hristice, care astfel sporeşte și întreţine atmosfera de sacralitate.
Etimologia cuvântului Belagine după unii cercetători: belanus-cele  bune(legi)+ginus=începători, sau începuturi,ca urmare legi de la începuturi; Belagine compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes(gens-gentisneamgintă) însemnând a neamului pelasg, ori Belagine derivă de labelle+leagine,bela+logos. O altă posibilitate ar fi B(e)+lag(j)ine=Blajine.
 Belaginele mai sunt numite și Legile naturale sau Legile firii.
   Existența pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. Numele ni-l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmocsis, menționat la jumătatea mileniului al II-lea (1400 î. d. H.), ca mare legislator.
Diodor din Sicilia afirmã: „Zamolxe pretindea cã lui îi dãduse legile Hestia”. Iamblichos (33 d.e.n.) adaugă că Zalmoxa-tracul , “le-a întocmit legile” şi “le-a scris”. De „regulele lui Zamolxis” aminteste si Agathias Scolasticul.
 Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al dacilor, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II). Iordanes (sec. VI e.n.), istoric al goților, atrage atenția că geto-dacii, în timpul regelui Burebista și al marelui preot Deceneu, au deprins reguli de viată spirituală și învățături avansate
: „Geții îl ascultau în toate și fiindcă erau înzestrați cu o inteligență naturală, îi învăță aproape toată filozofia, morala… instruindu-i în fizică, el îi îndruma să trăiască conform naturii sub domnia propriilor legi (legile belagine)… îi învăță logica și reuși să-i facă abili în gândire și superiori altor popoare… îi învăță să observe cele 12 semne ale zodiacului și cursul planetelor și toată astronomia. El le explică cum crește și descrește fața lunii și le arătă cu cât globul încins al Soarelui depășește în mărime planeta noastră terestră și le explică numele a 346 de stele… Vezi cu mare plăcere, ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse dupa o regulă prestabilită”..
Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei,au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă.
 Belaginele pot fi puse în legatură cu constatarea lui Platon și Socrate că „epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înțelepciunea”. Ele deasemenea pot să fie puse în legatură cu „legea ospitalității”, cu „legea îndatoririlor fiecărui membru al comunității”, „legea omeniei”, totalizate în „obiceiul pamântului” cunoscut ca „legea strămoșilor” dătători de „legi și datini”, după cum constată și Mihai Eminescu.
Dionisie Exigul(n. c. 470, decedat în c.545, la Roma, fost un teolog din Scythia Minor „Dobrogea”) a pus bazele calendarului creştin, împărţind istoria în două perioade – „înainte de Hristos” şi „după Hristos”, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Contantinopole “a avut în bibliotecă Belaginele” (N. Dură-„Străromânul Dionisie Exigul”) El a ţinut legătura cu cei de-acasă. Ştiutor de carte multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dacii trăitori, le-a lărgit importanţa, completându-le, valorificând şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.
Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii; în diferite documentele istorice din evul mediu mijlociu, în Banat se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum. Pe aceleași principii este și codul numit și Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer (L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod barbar și că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.
Bethman — (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria. Concluzia o trage tot N. Densusianu ( Dacia Preistorică) „Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi și Marea Neagră. Chiar și principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum“, (op cit. p.906).
    Belaginele stau la baza dreptului roman și bizantin de mai târziu. Frumuseţea acestor legi,  îi apropia pe oameni de Cer şi-i ţinea drept, pe Pământ.

1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate  şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Sa, golul şi plinul sunt mâinile Sale, mişcarea şi  nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptură.

 2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumina tunetul şi focul ce se revarsă aşa este şi gândul omului, el trece în  vorba omului şi apoi în fapta sa. Deci, ia aminte la asta, căci până  la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi  un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care se făptuiesc toate cele ce sunt în  jurul său.
 3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumina mai presus de cele ce te înconjoară Nu uita că aceiaşi  paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul său, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul său, la fel luminează soarele piscul cel semeţ ca şi pământul cel neted.
 4. Fii cumpătat ca pământul şi nu vei duce lipsa de nimic. Creangă prea plina de rod este mai repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apa îi stinge suflarea.
 5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în  pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeaşi cu măsura coborârii.
 6. Puterea omului începe cu vorba nerostită, ea este asemeni seminţei care încolteşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţa. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrana, apa  îi da vigoarea, iar răbdarea o îmbracă cu tărie.
 7. Priveşte răul şi  ia aminte la învăţătura sa. La început este doar un firicel de apa, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor. Asemenea este  şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi  urmează drumul  şi nimic nu-i stă  în cale. Apa cu apa se adună, iar împreuna puterea este şi mai mare.
 8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apa ştie unde vă ajunge, căci una este cu pământul şi  toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa . Să-ţi fie gândul limpede pânaă la sfârşit; multe se vor ivi în  calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apa cu apa se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.
 9. Ia seama la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamnă la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi  de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, ca plasa paianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te îndeamnă la trufie, înşelaciune, hoţie şi  vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţa, sărăcia,boala, amărăciunea şi moartea.
 10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în  linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi  omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţa sau frumuseţea? Duce un om mai mult decaâ boul? E mai bogat vreunul ca pământul? Doar cunoaşterea şi  înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere, dacă ea nu este lămurită de vreme.
 11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; Vasul a fost pământ şi  va fi iarăşi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbatoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea în nelinişte. Fierul şi focul ajută omul, dar îl şi vatămă. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pe cărări neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot râvna îl  îndeamnă la strângere de averi, la mărirea puterii şi a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va cobori mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.
 12. Neînteleptul este mânat de râvnă, dar înţeleptul încalcă râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl  duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câstigul în pierdere şi înălţarea în cădere.
 13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmanie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.
 14. Gândul bun şi vorba înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindecă, pentru că omul suferă dupa cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.
 15. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea şi după iarnă vine primăvara, căci aşa este rânduit şi asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri şi, asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arată la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni – şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc şi vatra aceasta este pururea.
 16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic, fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe râu şi mai multe vor veni din susul său către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumina pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu, înflorite în inima ta.
 17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.
 18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roata aşa creşte şi ispita.
 19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; Dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lânga dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.
 20. Nu-ţi amări sufletul când simţi durerea şi neputinţa, ci mai degrabă caută să te foloseşti de ele pentru îndreptare, căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate ca o sămânţă bună să dea rod rău. Lacomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţa, trufia întotdeauna aduce suferinţa.
 21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apa limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.
 22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coajă aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţa,gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţa şi  răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată pământul tare.
 23. În vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale, înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţă venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cu mintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.
 24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimbă de la o zi la alta, vorbeşte mult şi  lenea i-a învelit braţele şi picioarele. Cel grabnic avut ori e hoţ şi  înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi caută a-l amăgi, iar de acolo îşi trage grabnica avuţie.
 25. Fii blând şi  răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi  lumina cu cea care se vede prin ochii tăi.
 26. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl  şi coboară; rămâi în  limpezimea minţii şi simţirii tale şi  vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seama de toate acestea.
 27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa, din liniştea sa, stânca îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apa cea lină. Ia-ţi puterea din răbdare şi  din linişte şi  foloseşte-te de ea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stânca, ci limpezimea sa.
 28. Lucrarea făcută din teama nu are viaţă lungă şi  tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care tine puţin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de-afara, dar este chemată de teama lor, însă teama vine prin necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.
 29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barbă albă şi neroşită de vin şi  lasă vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi  creşterea înţelepciunii.
 30. Multumeşte-i pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte-i cerului pentru ploaia care îi hrăneşte pământul, mulţumeşte-i soarelui pentru căldură şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte-i lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte-le stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte-i muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte-i pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte-i izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte-i copacului pentru lucrările ce-ţi arată, mulţumeşte-i omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.
 31. Precum iarba bună creşte cu iarba rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinţe, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu căuta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rana nu o vindecă. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul  şi  simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roată plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine ?
 32. Doar cel înţelept poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel întelept a fost odata şi el la fel ca şi cel tulburat şi roadele amare l-au facut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în  mijlocul pădurii  şi iată că  roadele erau cu el, apoi a privit înlăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădacini în  mintea si simţirea poftelor sale.
 33. Este o floare mai frumoasă decât cealaltă? Este un izvor mai limpede decât altul? Este un fir de iarbă mai presus decât altul? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în  firea lucrurilor ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi  dobitoace. Nu seamană un deget cu altul de la aceeaşi  mână dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună ca dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi  cele încete îşi  au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.
 34. Neputinţa vine dupa răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatra şi rămâne fără umbră .Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în  minte  îşi  bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slabi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de caldura urmaşilor tăi.
 35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.
 36. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seama la toate acestea când îţi  apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toata întelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seamă înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.
 37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâma din puţinul care se vede…
 38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pun doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridică, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi  nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldura, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este râs, şi plânsul pândeşte.
 39. Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, bună purtare între semeni. Dimineaţa să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seara să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţa, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.
 40. Dincolo de acestea se află iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Veşnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te arunca mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevarata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogaţie, rodnică şi trainica lucrare.
 41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţă poate aparea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frica, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în  nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.
 42. Cel tulburat vede binele ca bine şi răul ca rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi  frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldura şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gustă şi dulcele şi amarul, simte şi mireasma şi duhoarea şi nu face judecată între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în  toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi  se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucură trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi înţelepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.
 43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea sa mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate cobori frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesubt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.
 44. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi  globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupă; toate cele mari stau ascunse în  cele mici, iar aici este o mare taina a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.
 45. Înteleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi  cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi  pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.