IZGONIREA INŢELEPTULUI Partea a III- ea

MIHAI CIUBOTARU

PROFESORUL JALBĂ
„Când mă uit în urma vieţii mele văd un gol. Un gol care-mi sfâşie sufletul şi-mi pârjoleşte inima. Dacă omul are o singură viaţă, viaţa mea poate fi considerată ratată. O viaţă ratată, da. Când au venit tancurile sovietice, tatăl-meu, folosindu-se că avea în familie sânge slav, obţinu postul de director de şcoală. La început a ţinut în casă portretul lui Stalin, apoi pe cel al lui Hruşciov, după care veni rândul lui Brejnev. Icoana din casa noastră dispăruse chiar în ziua când vorba rusească răsună în sat. Fireşte că la adunările activului sătesc, când se vota lista celor ce trebuiau ridicaţi, participase şi el. În comparaţie cu ceilalţi săteni în casa noastră era mai multă îndestulare. Îmi aduc aminte cum la şcoală copiii se uitau cu jind la hăinuţele mele noi, curăţele, la papucii mei care luceau. Nu o dată veneau la mine acasă, şi îi serveam cu apă dulce şi cu bomboane din cele mai scumpe. Oamenii din sat mă numeau copilul tovarăşului Jalbă şi-şi scoteau pălăria din cap. Fireşte tatăl meu îmi povestea pe ascuns despre istoria noastră, despre limbă, dar îmi spunea să tac, să nu scot o vorbă între oameni, căci timpurile erau tulburi, grele erau. Putea oricine să te pârască şi atunci la sigur căpătai ani lungi de puşcărie. Aşa am crescut într-o atmosferă de făţărnicie, de servilism şi de dublu joc. Ce înţelegeam eu pe atunci? Că lumea, viaţa trebuie măsurată după alte valori? Nici mai târziu, când am început să-mi fac studiile la facultate, n-am fost mai sincer. Profesorii mei turnau gogoşi mai la toate obiectele fără măcar să roşească. Aşa trebuia. Aşa le-a spus partidul să facă. El, partidul, era unicul vinovat. Ei, desigur, nu. Ziceau că erau strâmtoraţi, nevoiţi, impuşi. În caz contrar puteau să măture străzile. Şi asta putea fi un mare noroc. Trebuiau să împace oaia cu lupul. Dacă era să descifrez acest proverb, însemna să aibă întotdeauna pâine şi unt pe masă şi o vară plăcută cu întreaga familie pe litoralul Mării Negre. Şi, în acelaşi timp, să mai critici pe ascuns cu vreun oarecare prieten devotat unele teorii sovietice privitor la istoria neamului. Dar şi asta era periculos. Mai ştii, dacă prietenul te toarnă, atunci, adio, post, adio, vilă, adio, carieră. Prin culuare se auzeau şuşoteli, aluzii, alegorii, că uite ce farsori mai erau guvernanţii. Când intrau însă în sala de cursuri, ţineau linia partidului. Era o mare victorie a lor, dacă li se înmâna o decoraţie sau dacă li se afişa poza pe panoul de onoare, precum şi multe alte „avansuri”.
Într-un an, însă, se întâmplă un caz ieşit din comun. Cineva încleiase pe casa unde locuiau capii republicii şi pe stâlpii de telegraf din preajmă foi volante, în care figura un text antisovietic, care se termina cu cuvintele „Cuib de dvoreni.” Culmea, foile volante erau scrise în grafie latină, aşadar, româneşte. Din ziua aceea prin căminele studenţeşti au început să fosăie diferiţi indivizi (în şoaptă se spunea că aceştia erau securişti) pornind să descoase pe cine puteau, pe care să-l ameninţe, pe care să-l cumpere, până ajunseră şi la mine, punându-mi în faţă o informaţie, cerându-mi s-o confirm, s-o iscălesc din proprie dorinţă. De bună seamă că am făcut acest lucru. La început am crezut că voi avea remuşcări, dar remuşcările nu veneau. Vârsta! La această vârstă am crezut cu toţii că ăştia din organe sunt cei mai puternici. Până la urmă i-au găsit pe tinerii care au încleiat şi au scris foile volante. Ca să-i sperie şi pe ceilalţi, au înscenat un proces răsunător, băgându-i la zdup pe vreo cincisprezece ani într-o colonie cu regim special. De atunci nu i-a mai văzut nimeni pe aceşti tineri. Nici vorbă, cei de la secţia N 1 se uitau la mine cu ochi buni. În sinea mea mă simţeam liniştit. Mă vedeam într-un post bun după terminarea studiilor. Aceştia au ştiut dintotdeauna să-i răsplătească pe cei care le-au susţinut politica. Când intrasem pentru prima dată în sala de cursuri a Institutului Pedagogic din Tiraspol, în faţa mea se aflau la vreo sută de tineri veniţi de la ţară. Mă uitam la ei, îi cântăream şi mă gândeam: „Oare ce va ieşi din ei, ce vor deveni?” Frecventam cursurile regulat. Nu lipseam şi mă străduiam să fac lecţiile la un înalt nivel ştiinţific. Aşa credeam eu pe atunci. Oare credeam chiar? Despre istoria limbii şi a literaturii moldoveneşti, mai ales. Studenţii veneau să susţină colocvii la temele predate de mine cu multă conştiinciozitate. „Lucoarea vine de la răsărit.”
Cu aceste cuvinte îmi începeam lecţiile de literatură. Îl dădeam drept model civic pe scriitorul Andrei Lupan care a scris cea mai desăvârşită piesă a literaturii sovietice moldoveneşti. Dar printre studenţi se aflau, totuşi, şi oameni de altă factură. Cadrele au simţit acest lucru şi mă somau să le prezint informaţii despre ei. Eu mă prefăceam că sunt patriot, le citeam din Eminescu ca să-i trag de limbă. Chiar în scopul ăsta am organizat un cenaclu literar. Nimeni nu bănuia unde ţinteam cu adevărat. Iar eu îmi făceam datoria cu calm. O fi ori nu o fi aşa, dar în taină îl admiram pe Eminescu. Ce-mi plăcea cel mai mult la dânsul?! Verticalitatea. Un om dintr-o bucată, îmi ziceam adeseori. Un stejar pe care nu-l poate frânge nici cea mai aprigă furtună. Un om care nu s-a vândut pe un blid de linte. Ce noroc avem noi, românii, că-l avem pe el! Când îi citeam „Doina”, mă cutremuram de atâta trăire sufletească. „Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin Muscalii de-a călare. / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”. Câtă dreptate avea Eminescu! Şi câtă dreptate are astăzi! Vedeam toate acestea în viaţa de toate zilele. Vedeam cum străinii se aşezau în masă cu traiul sub pretextul de specialişti indispensabili, favorizaţi de partid şi de guvern, vedeam nedreptatea ce li se făcea basarabenilor. Eram revoltat la culme când citeam aceste rânduri din marele poem eminescian. Mă durea inima pentru ai mei. Umblam prin odaie înfierbântat, îmi frângeam mâinile. Dar numai atât. Odată, însă, ieşit în stradă, mi se lăsau mâinile în jos. Mă uitam în stânga, mă uitam în dreapta, să văd dacă nu bănuieşte careva că-l citesc pe Eminescu, şi când mă încredinţam că oamenilor nici nu le pasă de mine, mă linişteam pentru un timp şi-mi vedeam de drum. În sala de cursuri în clipele de entuziasm se întâmpla uneori să vreau să pomenesc de „Doina” lui Eminescu. Dar când era să pronunţ acest cuvânt, cineva parcă mă oprea, şi eu îmi ascundeam ochii, temându-mă să mă uit la studenţii mei care sorbeau din orice spusă a mea. Ah! Ce bine mai zicea Eminescu: „Cine-a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia, / Şi neamul nemernicia!” Of, tinereţe, tinereţe, ce face ea din noi! Ca până la urmă să nu mai poţi avea nici o scuză.
Mă aflam la răscrucea marii alegeri. Ori deveneam om, om cu ruşine şi obraz sau rămâneam mai departe să fiu ceea ce am fost, o canalie! Şi, totuşi, El, Marele Eminescu, m-a vindecat. Ah! Cât de mândru mă simţeam alături de colegii mei de breaslă, atunci când cu drapelul nostru sfânt în mâini, în toiul marilor lupte pentru alfabet, tricolor, limbă de stat, mergeam pe străzile Tiraspolului, iar în noi zburau pietre. Ne împroşcau cotropitorii înrăiţi că nu le mai dădeam ascultare. Se trezise ceva în noi, se trezise demnitatea naţională. Am învins frica! Acum nu ne mai temeam de ei. Ne uitam la dânşii sfidător, cu dispreţ. La argumentele lor ce se reduceau doar la pietre aruncate şi la înjurături, ridicam şi mai sus tricolorul, ne ridicam şi mai sus frunţile…
Stând acum în biserică şi ascultând slujba, el, care era profesorul Jalbă, luă o lumânare, apoi merse către sfeşnic şi o înfipse. Lumânarea prinse a arde, făcând să picure din când în când picături de ceară. „Doamne, iartă-mă, Doamne, că am fost nătărău, că am fost un mare păcătos. Doamne, acum la bătrâneţe, îmi dau seama, înţeleg bine că nu de casa cufundată în linişte are nevoie omul, nu de bogăţia agonisită are nevoie el, ci de cugetul împăcat. E puţin, e mult?! Cred că e totul. Doamne, fă ca acest adevăr să fie transmis din tată-n fiu…”

PLUGARUL ŞI CORBII
Plugarul e cel care ţine viaţa pe pământ. El e cel care creşte pâinea cea de toate zilele. Câte cărţi s-au scris despre el, câte versuri i s-au închinat acestei pioase şi cucernice făpturi! Plugarul Ştefan Moldoveanu era un om deosebit. În viaţa sa a crescut atâtea grâne, încât o minte de om nici nu-şi poate imagina. A ştiut el ce-i aceea plugul, l-a ţinut în mâini nu o dată, şi chiar s-a întâmplat într-o zi să meargă la fierăria lui Toader Duminică şi să-l ajute să facă unul pentru un prieten de-al său care locuia undeva la sud. Avea omul pricepere la multe. Iar când se făcea vreo şezătoare în sat nu-l mai putea nimeni întrece în a spune proverbe despre ţărani, despre patrie sau pâine. Când venea timpul semănatului, mergea în câmp, pipăia pământul cu mâna, îl mângâia cu privirea drăgăstoasă şi-şi răsucea mustăţile, zicându-şi în şoaptă, de parcă ar fi descoperit pentru sine o mare taină: „În anul ista, frăţică, va fi o roadă bună.” Pe urmă se întorcea acasă, ţinea sfat cu ai săi, şi îndeosebi cu nevastă-sa, Domnica, o femeie tare vrednică şi cumsecade, care îi punea la cale pe feciorii săi. Casa Moldoveanu ţinea câteva hectare de pământ, nu multe, dar nici puţine. Apoi a doua zi, dis-de-dimineaţă, îşi punea plugul în car, ceva de-ale gurii în traistă, un şip de vin, ca să prindă la puteri, înjuga boii şi o pornea domol prin sat. Când îl vedeau cum trecea prin sat, mergând la ogorul pe care trebuia să-l are, lumea zicea: „A început iarăşi bătălia pentru pâine”. Zău, dar ritualul ăsta parcă s-a încetăţenit. Se repeta în fiecare an. Şi vreţi sau nu vreţi să credeţi, toţi duceau dorul acestei clipe. „No, boalelor!” striga el, mânând dobitoacele. Şi când ieşea din sat mai mergea niţel pe drum, apoi o cotea la dreapta şi în faţa sa se întindea cât vezi cu ochii proprietatea lui de care era tare mândru. Au vrut şi bolşevicii să crească altă plămadă, dar uite nu le-a ieşit nimic. Viţa noastră de plugari e tare. Şi când ajungea la hatul lui, îşi răsucea încă o dată mustaţa. Şi apoi după un „Doamne, ajută!”, după ce a stat şi a măsurat câmpul un timp, a mai chibzuit ce să facă şi cum să facă, a apucat strâns coarnele plugului, a înfipt adânc brăzdarul în pământ, iar boii, cunoscându-şi treaba, au pornit încet înainte. El mergea în urma boilor. Apăsa voiniceşte pe coarnele plugului şi simţea cum ogorul gemea la atingerea cuţitului. Felie după felie, pământul se răsturna, încropind o brazdă mare care devenea tot mai lungă şi mai lungă. Câteva brazde se aşterneau de acum una lângă alta. Un abur ca neaua se ridica deasupra câmpului, pornind să lucească la soare, prinzându-te în mrejele sale fascinante. „Hăis-cea! hăis-cea!” se auzea din când în când glasul poruncitor al câmpeanului. Eu cu plugul ca în anii tinereţii, ca pe vremea regelui, iar nepoţii, dacă or vrea, n-au decât să se modernizeze”, filozofa el. Pe la amiază veni şi Domnica cu o zeamă de găină, cu o mămăliguţă caldă, cu o bucată de brânză, pe care când o tăiai, ca şi cum ai fi tăiat unt. Aşternu toate astea pe o „masă” sclipuită la umbra celor trei nuci, care rămăseseră de cândva pe postată, neatinşi de timp încă. Apoi moş Ştefan Moldoveanu, ajungând la capătul ogorului, îşi înfigea adânc plugul în pământ, ca nu cumva boii s-o ia razna în largul câmpiei, îşi ducea mâna la pălăria ponosită, mulţumit că putea să-şi are ogorul care prindea viaţă şi se aşeza liniştit la masă. Soarele îi zâmbea ca-ntotdeauna ca unui fidel şi vechi prieten. După ce mesea, se punea din nou pe treabă şi fără să observe isprăvea arătura de toamnă…
După o iarnă plină de griji ţărăneşti, veni şi primăvara cea adevărată cu muncile şi nevoile sale. Iată de o săptămână toarnă şi toarnă cu găleata, şi nu se mai opreşte. Când timpul se mai ogoi, pământul se umflă de aceste ploi şi porni să se vadă pe câmp un covor de verdeaţă. Se trezea la viaţă totul, se trezea la viaţă totul ce făcea ca viaţa să existe. Moş Ştefan Moldoveanu îşi înhămă atunci calul la căruţă şi porni la deal (a câta oară o fi făcând el acest drum), iar vântul rece de primăvară îi şfichiuieşte obrajii brăzdaţi de ani. Merse, tot merse el aşa cu inima plină, cufundat în gânduri. Din când în când, mai îngăima o melodie din bătrâni, iar colo, în stânga, în depărtare un muşuroi de oameni forfotea, văzându-şi de treabă. Liniştea câmpului îl copleşi. Coborî din trăsură şi merse aşa, pe lângă cal, până la semnul de unde începea ogorul său. Acum se afla în faţa proprietăţii lui. Se aplecă, luă un pumn de ţărână şi îl strivi între degete. Se uită la ţărâna întinsă care purta sămânţa pusă de mâna lui, zicându-şi: „Sămânţa asta a fost totdeauna rezistentă la orice timp.” Când se întorcea acasă, sătenii îl întrebau: „Ei cum, ne vinzi şi anul ista grâu, Ştefane?” Atunci el zâmbea pe sub mustăţi şi răspundea: „Lasă că ajunge la toţi”.
Şi totuşi, de la o vreme, simţi că ceva nu era în regulă. O umbră de îngrijorare i se cuibări în inimă. Stoluri de corbi zburau deasupra câmpului, se opreau uneori şi se învârteau în cercuri, apoi dispăreau undeva, temându-se să coboare, pesemne, de stăpânul câmpului. Moş Ştefan înălţase în mai multe locuri câteva matahale ca să sperie păsăretul. „Ce vor oare?” se întreba, când vedea corbii învârtindu-se deasupra câmpului. Grâul se ridicase de acum copăcel, cu un spic frumos, dătător de speranţă. Se arăta o roadă bogată cum n-a mai fost vreodată. Dar corbii ţineau morţiş să se învârtească deasupra lanului de grâu. Aceştia se roteau şi în altă parte, la grădinile din apropiere. Moş Ştefan luă obiceiul să doarmă la deal. Într-o zi afară se făcu mare zgomot. Ceva ori cineva se lăsase pe o cracă a nucului sub care îşi făcuse o colibă. Ieşi afară. Nu-i veni să-şi creadă ochilor. Copacul era plin de ciocănitori şi ciocârlii. Una dintre acestea, probabil, căpetenia lor, i se adresă cu o îndrăzneală ieşită din comun: „Moş Ştefane, am venit noi, tot păsăretul pe care-l vezi aici, să-ţi curăţim copacul de paraziţi (şi ceilalţi copaci de asemenea). Şi iaca domniţele acelea frumuşele şi mititele te vor scula cu cântecul lor şi te vor culca tot cu cântecul. Moş Ştefane, te rugăm să nu te superi.” Moş Ştefan dădu din cap că nu era împotrivă, căci o pasăre la casa omului e binevenită, ţinându-i de urât şi îndulcindu-i viaţa. Dar ce se întâmplase, într-adevăr? Corbii îşi puseseră de mult în gând să distrugă lanul de grâu, însă nu ştiau cum să facă asta. Se temeau să coboare pe lan. Până când într-o zi le venise ideea de a se travesti. Corbii se machiaseră şi-şi vopsiseră penetul în culorile ciocănitoarelor, iar cealaltă parte de păsărime din familia lor în urma unei zugrăveli iscusite se prefăcuseră în ciocârlii. Acum, când se aflau jos, pe pământ, corbii au început puţin câte puţin să pună stăpânire pe întreg lanul de grâu, făcând tot posibilul ca moş Ştefan să nu poată ieşi din colibă. Cel mai mare corb Sanghelache dădu ordin să fie scos fiecare spic. Dacă-l vor lăsa pe moş Ştefan fără pâine, atunci acesta nu va avea multe zile de trăit, spunea el. Un alt corb, preşedintele sfatului stolului Moţpanula, îşi dădu cu părerea că ar fi fost mai bine ca, după ce vor fi scos spicele, să ardă întreaga mirişte. Dar se găsi unul mai isteţ care propuse să se organizeze un Minister de educaţie al grâului: „Să-l educăm în spiritul nostru corbesc”, conchise acesta clarvăzător. „Rămas fără grâu bogat, s-a dus moş Ştefan Moldoveanu, adio cu dânsul în vecii vecilor”, traseră concluzia cu toţii împreună. Zis şi făcut. Aduseră în acest scop dintr-o ţară din răsărit nişte ogari sadea pe care i-au postat pe la marginea lanului. Dar pe zi ce trecea în locul spicului smuls, sămânţa făcea să crească zece în loc. Obosiţi, corbii zăceau acum la pământ, burduhoşi de atâta ciuguleală. Grâul învinse. Căci se trăgea din viţă nobilă. Iar plugarul, mucalit şi sfătos cum era, stătea acum lângă coliba sa şi înfăşura gospodăreşte o ţigară. Se auzea cum spicele înalte de grâu foşneau a veselie. Atunci înţeleptul, când îl văzu pe acest bard al gliei, cuprins de admiraţie pentru fapta sa, zise: „Mă închin în faţa ta până la pământ, o, slăvite bărbat! Tu ai fost stâlpul de nădejde al neamului nostru în zilele cele mai grele. Tu ai învins, şi vei învinge întotdeauna. Eu cred în tine şi fapta ta este pe cât de frumoasă pe atât de demnă de urmat de alţi oameni”.

COLONELUL FLOREA
Ori de câte ori venea în grădina publică „Ştefan cel Mare”, grupurile de patrioţi care se adunau acolo întotdeauna se fereau de dânsul, îl ocoleau, şuşotind pe din dos: „L-ai văzut, a venit securistul!
Umblă, adulmecă. Bată-l Dumnezeu că multă lume o fi dus dihania în Siberia!” Zvonurile nu mai conteneau să se înmulţească pe seama omuleanului. Avea o vârstă înaintată. „Iar a venit iscoada!” ziceau oamenii când îl vedeau la diferite întruniri. De unde o fi având atâta timp liber? De parcă n-ar avea nici tu femeie, nici tu copii, nici tu nepoţi,” zicea altcareva, ros de curiozitate. Rareori când omuleanul acesta intra în vorbă cu cineva. Mai mult tăcea şi asculta ce spun alţii. Nu era scandalagiu de felul lui. Senin şi calm, omul zâmbea când i se insinuau tot felul de fărădelegi. „Ce ştie lumea asta despre viaţa pe care am avut-o? Ce ştiu aceşti oameni despre viaţa mea, gândea el în sinea sa. Ce ştiu ei despre viaţa pe care am avut-o printre străini?” Dezlegarea enigmei care nu mai cobora de pe buzele oamenilor începu să vină chiar din partea omuleanului cu pricina, a colonelului Florea. Căci, într-adevăr, el era colonel. Bineînţeles, în retragere. Ca orice om se simţea necăjit când se vedea respins pretutindeni. Şi atunci el se hotărî să mărturisească unele detalii din biografia sa, crezând să spargă răceala care se formase în jurul lui. La numai şaptesprezece ani, când veniseră sovieticii, fusese mobilizat şi trimis în vâltoarea războiului. El, cu mânuţele sale tinere, era nevoit să omoare oameni. În momentul când trebuia să apese pe trăgaci, în cap prindeau a-i roi poveţele creştine: „Să-l iubeşti pe aproapele tău”, „Să nu ucizi”. Dar de aici comandantul de companie îi ordona fără încetare: „Foc, foc!” În urma sa se afla de acum primul botez de luptă. Era deja profesionist. Luat cu forţa, ca să-şi salveze pielea, trebuia să execute orice ordin. Dacă trebuia să împuşte în prizonieri – împuşca, dacă trebuia să împuşte în femei – împuşca, chiar şi în copii împuşca, când a trebuit să treacă prin mai multe sate europene. Pe urmă a venit timpul când aliaţii şi sovieticii au sărbătorit victoria asupra hitlerismului, şi el trebuia să aleagă: se găsea la răscrucea drumurilor. Încotro? Încotro s-o ieie acum? Nu ştia, nu ştia ce să facă. Acasă nu-l mai aştepta nimeni. Ai săi se pierduseră. Şi ce mai putea face în prezent în văgăuna sa de sat? După atâtea sate văzute în Europa cu străzile pietruite toate şi case-vile, acum el visa la ceva mai mult. Din întâmplare, comandantul de companie îi zise, uite aşa, într-o doară: „Măi Florea, ce-ai zice dacă ai merge la o şcoală de ofiţeri?” După aceea urmase jurământul dat lui Stalin, când i se dăduse gradul de locotenent. „Am omorât nu puţini naţionalişti ucraineni, se scăpă cu vorba, când ni s-a dat ordin să nimicim unele bande. Desigur, acestea nu erau bande. Oamenii îşi apărau interesele naţionale. Ai naibii îi mai urau pe moscali. Din Ucraina am fost transferat în Cehoslovacia. Şi aici am împuşcat în oameni paşnici în Praga, călcând cu tancurile zeci de tineri însetaţi de libertate. N-a fost o figură importantă în armata sovietică, dar postul de comisar politic la o unitate de grăniceri în partea de sud a frontierei sovietice i-a insuflat convingerea că aveau încredere în el. N-a dus-o deloc rău. A fost asigurat întotdeauna cu provizii, înconjurat fiind de onoare, el, un copil de ţărani din Basarabia.” „O viaţă are omul, şi trebuie să ştii s-o trăieşti din plin”, nu uita să-şi spună tot timpul. Era mândru că devenise colonel, ocupând în ierarhia socială o poziţie privilegiată. Nu era om simplu de rând. Cu vârsta, însă, a început să înţeleagă că-i lipsea, totuşi, ceva. Şi acest ceva avea să-i lipsească toată viaţa. Crescut fiind la ţară, într-o moralitate creştină, un colţişor de inimă îi mai rămase încă nealterat. Insuliţa aceasta era dorul de satul natal. Voia să moară la baştină, în satul natal, pe pământul său. Când se credea om fericit, copleşit de onoruri, pe neaşteptate, în visările sale, îşi găseau loc biserica satului, pădurea şi imaşurile pe care le cutreierase, părinţii care-l întâlneau în pragul casei, când se întorcea de la joacă. Şi asta a durat mai pe tot parcursul vieţii sale. Omul poate să meargă şi să trăiască oriunde, dar somnul de veci şi-l doreşte pe pământul natal. Iar aici, la baştină, ca să vezi, toată lumea îl ocolea. „Lăsaţi-l în plata Domnului, ziceau oamenii, că e un mankurt.” Faptul că-l numeau mankurt nu prea tare îl deranja. Copiii săi, crescuţi într-un mediu militar rusesc, nu ştiau, într-adevăr, o boabă româneşte. Întors acasă, părea că el trebuia să-şi mai revizuiască opiniile, dar nu, continua să meargă pe acelaşi drum. „Uite la lumea asta, cum luptă cu atâta înverşunare împotriva rusificării. De unde atâta tragedie? Au, ştiu ei oare că în univers totul se schimbă, şi nimic nu e stabil, totul se transformă dintr-o stare în alta? Precum o substanţă se transformă în altă substanţă aşa şi un popor se transformă în alt popor. Istoria cunoaşte atâtea şi atâtea exemple! În zona europeană, bunăoară, au trăit până la Iisus Christos multe popoare de la care a rămas doar o amintire. Lumea se află într-o permanentă mişcare şi schimbare. Asta e legea vieţii”, filozofa colonelul. Oare teoriile colonelului Florea, pe care acesta le răspândea, o fi fiind o justificare a propriei cedări? Dar poate oare avea o justificare cel care n-are credinţă în neamul său, cel care s-a lăsat de strămoşii săi? Poate oare servi drept argument faptul că a fost soldat, că omul e sub timpuri? A câştigat ori a pierdut acest om? Că ruşii au răpit teritoriul dintre Nistru şi Prut nu-l mai poate pune nimeni la îndoială şi influenţa pe care o mai au, din păcate, în acest spaţiu, cui oare i se mai datorează, dacă nu acestor indivizi care ştiu să se adapteze oricând şi în orice situaţie? Adevăratul respect al strămoşilor şi al pământenilor îl vor avea doar acei oameni oropsiţi şi necăjiţi care niciodată n-au depus arma, continuând să lupte împotriva cuceritorului în toată perioada ocupaţiei.
„Da, zise înţeleptul, iată un om care la dânsul acasă trăieşte fără încrederea semenilor. Trăieşte acasă, dar în exil. Într-un exil continuu.”