Octavian Țâcu: Poveste de Crăciun sau Epopeea regimului cu „față europeană” de la Chişinău

Octavian Tacu

Poveste de Crăciun (I)

Partea I

Cică odată demult, când vânturile modernizării abia băteau deasupra Europei, s-a făcut în Anglia un super-vapor, care n-avea frică de valuri și furtuni, pe toate mările și oceanele. Și s-au decis mai mulți oameni din Lumea Veche, de la bogătașii lumii, săraci și aventurieri, până la oameni de artă și știință, să pornească pe acest vapor spre America, tărâmul făgăduinței și blagoslovirii, pentru a începe o nouă viață sau pentru a scrie istoria lumii și a lor proprie. Au pornit ei la drum cu vise și optimism, încrezuți fiind că nimic nu le poate diminua din elanul unui nou început. Dar iată că atunci când viața le părea mai frumoasă, fericiți, regăsindu-se în plăcerile vieții oferite de luxul de pe corabie, s-au ciocnit violent de un aisberg rătăcit, desprins din ghețarii Antarcticii. Nu prea au reușit să înțeleagă ei prea mult lucru de la această nenorocire, pentru că vaporul s-a dus rapid la fund, luând cu el în adânc majoritatea călătorilor, cu tot cu vise și speranțe. Dintre puținii pasageri care au reușit în ultimul moment să sară peste bordul vasului, s-au desprins doi bărbați, care ajutându-se cu disperare unul pe celălalt, au înotat până la cea mai apropiată insulă. Trăgându-și sufletul la mal și privind cu groază la corabia care se ducea la fund, dar și la zecile de oameni care se înecau fără șansă de salvare, au tăcut o perioadă cu capetele aplecate, fără să scoată un cuvânt. La consumarea tragicului eveniment, unul din ei îl întreabă pe celălalt – tu cine ești și ce faci? Celălalt îi răspunde cu voce surdă – păi, până nu demult eram cel mai bogat om din Europa, mi-am încărcat toată avuția pe vapor ca să ajung în America, unde să încep o nouă viață.

– Da tu cine ești, străine? întreabă bogătanul.
– Eu îs istoric, arheolog, cel mai cunoscut din Europa, mergeam în Mexic să studiez vestigiile civilizației Maya și să le fac cunoscute întregii lumi.

A tăcut urmașul lui Crezus, după care a zis cu resemnare – dumneata, domnule, acum ești mai bogat ca mine, pentru că tot ce m-a făcut pe mine până acum avut și vestit s-a dus la fundul oceanului, iar tot ce te face pe tine renumit și important, a rămas cu tine.

Partea II

Cunosc mulți dintre actualii politicieni și oameni cu potențial de decizie din R. Moldova încă de pe timpurile când nu aveau nimic în afară de vise, naivitate și optimism. Pe Vlad Filat îl știu de când a trecut Prutul, cărând după el fiere de călcat și televizoare, la fel ca mulți alți studenți basarabeni, care dorind să mai aibă un ban de studenție, băgau prin genți țigări, casetofoane sau casete; pe Dorin Drăguțanu l-am avut coleg în echipa de fotbal a basarabenilor, în bătăliile „pe viață și moarte” pe care le dădeam în campionatele universitare; cu Oleg Efrim am urcat Carpații ucraineni prin copilăria sovietică, când eram trimiși de prin raioane în diferite excursii prin „Măreața Uniune”; pe Sandu Tănase mi-l aduc aminte cum împingea un Volkswagen în fața căminelor din Codrescu, pentru că acesta refuza dimineața să se pornească; pe Valeriu Streleț și Liliana Palihovici îi țin aminte în șlapi și șorturi, hoinărind pe coridoarele căminului 12 al USM, în căutare de mâncare pe la fete sau cerșind conspecte pentru cursurile de a doua zi; ca și pe Igor Corman, care rodea cărțile la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, terminând facultatea cu cea mai mare medie pe curs; sau pe Cornel Gurin, care umbla cu ochiul vânăt după bătăile cu țiganii din Sărărie; sau pe Nicolae Juravschi de când trăgea vâsla mai bine ca toți în lume și ne făcea pe noi mândri că-i suntem contemporani. Și mai sunt zeci, dar poate sute de alți oameni importanți din țara asta pe care îi cunosc că nu aveau nimic în afară de speranțe, elan și vise, oameni cu care am discutat în diferite circumstanțe că vrem să facem R. Moldova mai bună. Și că odată vom ajunge să putem schimba această țară, pentru că noi suntem alții decât cei care ne conduceau atunci, foști comuniști, nomenclaturiști, comsomoliști, activiști, miliționeri sau agronomi cu iz și putoare sovietică.

Și ați ajuns să conduceți, așa cum sperați, această corabie, pe care, cu regret, o înecați. Voi cei cu facultăți la Iași, București, Cluj, Timișoara, Oradea, Galați sau Craiova, cei cu facultăți prin Europe și Americi, sunteți acum peste tot în guvern, parlament, ministere, agenții, procuraturi, judecătorii, poliție, medicină sau universități, și aveți posibilitatea reală de a lua decizii, pentru a schimba decisiv situația într-o țară care este gata să se scufunde.

În loc de morală

Pe mulți dintre acești oameni nu-i mai consider prieteni și mi-i jenant să le strâng mâna. Pe alții, feresc capul să-i privesc pentru că nu le suport ipocrizia și minciuna, iar alții se feresc singuri să mă întâlnească pentru că știu că o să-i tratez cu dispreț. Puteți cu toții să aveți poziții și banii lumii, să furați și să jucați pe importanții, dar în definitiv, dacă se îneacă corabia integrării europene, veți rămâne fără nimic, iar voi un nimeni și cu un nume pătat pentru totdeauna. Iar atunci când cei norocoși veți sta la un mal uitându-vă cum se scufundă acest vas al speranței, iar în jur o grămadă de oameni se vor îneca din cauza hăului creat de prăbușirea sa, veți regreta că ați avut o șansă unică de a salva vaporul și să-l duceți cu îndemânare în portul bunăstării europene, dar nu ați avut curajul și integritatea morală în a înfrunta aisbergul plahotniucilor, filaților, lupilor, diacovilor, dodonilor, usaților, pentru care scufundarea corabiei este benefică, deoarece ei și-au mutat bogățiile pe alte corăbii sau pentru că bogățiile vasului scufundat le pică în buzunare. Și atunci cu siguranță la celălalt mal al salvării va fi istoricul, care va ști să scrie că ați fost „generația speranței irosite”, pentru că nu ați avut puterea și convingerea să înfruntați sistemul sovietic metamorfozat, devenind cu toții complicii acestuia. Prin urmare, demni de disprețul urmașilor și de aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Poveste de Crăciun (II)

Au fost în Țara Moldovei trei Vlazi și au rămas doi, Plahotniuc. Cam așa s-a încheiat leatul 2015 pentru moldoveni.

Cei care citesc cu regularitate TIMPUL știu că am început anul 2015 cu o Poveste de Crăciun, o istorie tragico-comică, în două părți, despre clasa noastră politică, cu elemente de morală. Vorbeam acolo de cei cu facultăți la Iași, București, Cluj, Timișoara, Oradea, Galați sau Craiova, cei cu studii prin Europe și Americi, care erau atunci peste tot în guvern, parlament, ministere, agenții, procuraturi, judecătorii, poliție, medicină sau universități, și care aveau posibilități reale de a lua decizii, pentru a schimba decisiv situația într-o țară care este gata să se scufunde. Dar care nu au avut curajul și integritatea morală în a înfrunta aisbergul plahotniucilor, filaților, lupilor, diacovilor, dodonilor, usaților, pentru care scufundarea corabiei R. Moldova este benefică, deoarece ei și-au mutat bogățiile pe alte corăbii sau pentru că bogățiile vasului scufundat le pică în buzunare.

Din cei pe care i-am menționat atunci, Filat este la pușcărie, acolo unde-i este locul, chiar dacă invocă aberații de virginitate și invocă inocența, Drăguțanu vrea să plece și nu-l lasă Plahotniuc, pe Corman l-a lăsat, acesta acum urmând să adune cabluri pe la Orhei. Efrim nu mai este. Da el degeaba a fost. Iar Gurin s-a înglodat și mai mult, devenit un troglodit zombat al lui Plahotniuc, care execută ordine fără crâcnire. Pe Streleț am ajuns să-l respect, pentru că pornit ca un pămpălău de-a lui Filat, a ajuns bărbat de caracter în politică. Nu știu cât îl va ține, dar felul său de a menține integritatea PLDM este undeva, în limitele normalității moldovenești, lăudabil.
Prin urmare, în R. Moldova există acum trei masive de putere și susținere politică. Primul este cel creat de Plahotniuc începând încă din perioada lui Voronin, care a adunat în jurul Partidului Democrat oameni de varii interese și preocupări, de la doctori în științe și profesori universitari, la bandiți și gangsteri cu moacă criminală, care s-au înhămat la jugul său odios, cu tentacule în sistemul executiv, legislativ și de justiție, transformând R. Moldova definitiv într-un stat eșuat. Abilitățile acestui om și ale anturajului său au paralizat PLDM și pe Filat, pe care l-a rupt succesiv prin mai multe plecări spectaculoase, culminate prin înstrăinarea lui Leancă, făcut cu partid și pregătit să execute ordinele noului șef, decapitarea filatelistului și punerea PLDM în ipostaza de opoziție și responsabil de eventualitatea eșecului proiectului „european”. Dincolo de aparențele de integrare europeană pe care le-a speculat cu abilitate, PDM este un partid prorus și euroasiatic, prin legăturile și preferințele politice exprimate de Lupu și Diacov, dar și prin extinsele rețele și relații pe care Plahotniuc le are în Federația Rusă. Mai recent, pentru conservarea sistemului creat, Plahotniuc a rupt partidul moșneagului senil (sau care face pe prostul), lăsând impresia apariției unui partid de factură social-democrată, la care demult aspira societatea noastră. Chipurile. Și care vrea să salveze poporul moldovenesc. Așa cum și Plahotniuc s-a gândit să revină în politica moldovenească, pentru a salva viitorul copiilor noștri și a parcursului european printr-o „terapie de șoc”. Parcă nu ne ajunge cât ne-a șocat în acești ani. Circul lui Plahotniuc e pe măsura circului făcut de altă făcătură de-a sa cu valențe sportive, Constantin Țuțu, care devine „campion mondial” după ce adversarii săi cad pe jos fără să fie loviți. Eu înțeleg că suntem proști, dar nu chiar într-atât încât să nu deosebim un politician de un bandit și un sportiv de un fizkulturnik.

Cel de-al doilea masiv suntem noi, societatea civilă și oamenii acestei țări, care vrem un trai decent, bunăstare și ne vedem cu toții în spațiul euroatlantic. Ne regăsim undeva în formele de protest continuu pe care le-am organizat pe tot parcursul anului 2015 și care au avut ca finalitate închiderea lui Filat și crearea unei mișcări, Platforma Civică „Dreptate și Adevăr”, devenită de curând și partid politic. Vrem nu vrem, ne plac anumiți oameni de acolo sau nu, dar la moment, Platforma este unica alternativă care a îndrăznit să-l înfrunte pe Plahotniuc și poate realiza înstrăinarea sa, fie prin continuarea protestului masiv, care să devină demolator și devastator pentru regimul Plahotniuc, fie prin organizarea alegerilor anticipate, de care „grozăvia de la Grozești” se teme după cum se pare, care să readucă alte partide politice la conducere în R. Moldova și să elibereze din captivitate instituțiile statului. Culmea, noua formațiune e condusă tot de un absolvent al Universității de la Iași, Andrei Năstase, care sunt curios să văd cum va ști să se detașeze de experiențele nefericite ale unor oameni care au venit în politica moldovenească tot de acolo.

Cea de-a treia parte a societății s-a regăsit în două expresii politice, Partidul Nostru și Partidul Socialiștilor, și în doi lideri care le reprezintă, Renato Usatîi și Igor Dodon. Că este de stânga, prorusă, minoritară, protestatară, deopotrivă statalistă și antistatalistă, antieuropeană și românofobă, antiguvernamentală și antisistemică, deja nu mai înțelegem. Toate-s încurcate în această parte a lumii. Dar cu siguranță sunt mulți și cu mici variațiuni intransigenți de a accepta o formă de dialog cu cealaltă parte a protestului. Dacă Dodon vrea cu jumătate de gură alegeri anticipate, pentru că ar rămâne cu fundul gol în fața lui Usatîi, atunci farmazonul de la Fălești își dorește cu tot dinadinsul să vină în Parlament și la guvernare pe valul de popularitate pe care îl are acum.

Prin urmare, la sfârșit de an 2015 avem pe de o parte, o clică care se ține cu tot dinadinsul să rămână la putere, nu doar pentru a putea fura mai departe, dar și pentru a conserva sistemul pe care l-a creat și să se absolve de responsabilitate în fața poporului, până la timpuri mai fericite, iar pe de alte două părți avem două formațiuni de protest care vor să asalteze și să demonteze ordinea existentă și status-quo-ul politic. A rămas un singur Vlad la sfârșit de an. Ceilalți doi și-au săpat singuri groapa, unul la propriu, altul la figurat, dar care s-ar putea tot să devină la propriu. Să vedem ce va fi în anul care vine.

Desigur, gestul președintelui de a-l numi pe Ion Sturza candidat la funcția de prim-ministru poate schimba datele problemei. Sturza ar fi o soluție bună pentru R. Moldova. Este om de afacere prosper, cu viziuni occidentale, are deja o experiență de premier care este contradictorie, dar în general benefică, cunoaște realitățile din societate și cel mai important vine, aparent, din afara spectrului politic. S-a ferit cum și cât a putut de unii și de alții, încercând să apară ca un lider de alternativă, cu nuanțe moraliste și cu apariții deseori senzaționale în mass-media. Dar în condițiile actuale are o problemă legată de identificarea sa cu perioada de guvernare a lui Lucinschi, atunci când activau și Timofti (în 1996 a fost numit preşedinte al Curţii de Apel a R. Moldova, funcție exercitată până în 2001), când s-au manifestat Viorel și Victor Țopa, iar Vlad Filat a fost ministru de stat în chiar guvernul condus de Sturza. Din acest considerent se creează impresia unei ciocniri dintre două grupuri de interese, lucru pe care îl putem deduce și din felul în care a reacționat „Unicul Vlad”. A revenit neașteptat în politică, a detașat paisprezece comici de la Voronin, s-a pus în fața noii majorități parlamentare și este gata să înfrunte candidatura lui Sturza cu această majoritate în buzunar. Adică, unii au un premier credibil și proeuropean, susținut de occidentali, iar alții au majoritate parlamentară.
Gestul lui Timofti, de asemenea, trezește mare curiozitate, pentru că este de prea mare curaj, în condițiile în care pe tot parcursul mandatului a stat ca un pușcăriaș care ispășește sorocul. Asaltul și presiunile făcute asupra lui de oamenii lui Plahotniuc l-au făcut să se plângă la occidentali, care au reacționat vehement, mai ales americanii, lăsând să se înțeleagă că nu vor accepta asemenea formă de intimidare față de șeful statului. Prin urmare, Timofti a primit garanții, la fel ca și candidatura lui Sturza, care se pare că poate fi explicată și prin rezistența PLDM față de propunerile și presiunile lui Plahotniuc. Adică Timofti, Sturza, PLDM și Platforma sunt văzuți cu ochi buni de occidentali și mai ales americani, în timp ce Plahotniuc, cu improvizația lui social-democratică și restul majorității ppem-iste și liberale nu mai sunt considerați proeuropeni. Iar dacă acest lucru este așa, atunci modul de acțiune a PDM și a lui Plahotniuc vine inspirat din altă parte, din Federația Rusă. Cu alte cuvinte, au primit garanții de la ruși.

Și ajungem din nou la covata spartă, în care bătălia pentru R. Moldova între Occident și Rusia se transpune prin deplasarea majorității lui Plahotniuc către Dodon și Voronin, iar al PLDM către Platforma Dreptate și Adevăr. Cam așa se așază lucrurile la sfârșit de an pentru noi. Întrebarea deschisă rămâne desigur pentru Leancă și Ghimpu, în ce măsură PPEM și PL sunt gata să intre mai departe în schemele Păpușarului, pentru că până la ora actuală nu au făcut mare lucru pentru a demonstra că nu se află la cheremul lui. Dacă cu kgb-istul Leancă lucrurile sunt clare (deși mă întreb la ce se gândesc oamenii lui din partid), atunci cu Ghimpu lucrurile stau mai complicat, pentru că toate eforturile de a clădi un partid european și românesc se vor nărui imediat ce va deveni evidentă angrenarea sa în noua majoritate monstruoasă. Votul guvernului Sturza va fi un Rubicon, o dovadă care și de ce parte a baricadei va fi, pentru că motive serioase, de interes național, pentru a nu-l vota nu există. Poate exista doar orgoliul lui Plahotniuc, Lupu și Diacov de a conserva sistemul și de a sluji Moscovei.

Dragi prieteni și cititori ai Timpului…dat fiind că mă întrebați nedumeriți de ce nu mai scriu acolo, vreau să vă anunț personal că de la sfârșitul anului 2017, colaborarea mea de cinci ani cu ziarul s-a încheiat. Pretextul acestui gest este ultimul editorial pe care redacția nu a vrut să-l publice. Dar motivul adevărat cred că îl înțelegeți cu toții fără explicații.
Deoarece mulți dintre voi v-ați abonat la acest ziar pentru a mă citi acolo și rămâneți, la fel ca și mine, nostalgici după Timpul de altă dată, voi iniția pe pagina mea o rubrică „În căutarea Timpului pierdut”, unde veți putea citi ceea ce nu voi mai putea publica acolo. Reflecțiile de Centenar le puteți citi deja pe Blogul Radio Europa Liberă. Iar pentru începutul acestei rubrici vă propun chiar editorialul care nu s-a dorit a fi publicat, împreună cu celelalte Povești de Crăciun anexate:

Poveste de Crăciun (IV)

Cei care citesc cu regularitate Timpul știu că începând cu 2014 sfârșesc anul cu o Poveste de Crăciun, o istorie tragico-comică despre clasa noastră politică, cu elemente de morală (http://www.timpul.md/articol/poveste-de-craciun-68136.html ). Toate poveștile au fost impregnate de politic, lucru care se pare că n-a ajutat la prea multe, ceea ce nu mă descurajează, ci din contra mă determină să schimb perspectiva. În primul vorbeam de cei cu facultăți la Iași, București, Cluj, Timișoara, Oradea, Galați sau Craiova, cei cu studii prin Europe și Americi, care erau atunci peste tot în guvern, parlament, ministere, agenții, procuraturi, judecătorii, poliție, medicină sau universități, și care aveau posibilități reale de a lua decizii, pentru a schimba decisiv situația într-o țară care este gata să se scufunde. Dar care nu au avut curajul și integritatea morală în a înfrunta aisbergul plahotniucilor, filaților, lupilor, diacovilor, dodonilor, usaților, pentru care scufundarea corabiei R. Moldova este benefică, deoarece ei și-au mutat bogățiile pe alte corăbii sau pentru că bogățiile vasului scufundat le pică în buzunare. În cel de-al doilea constatam că au fost în Țara Moldovei trei Vlazi și au rămas doi, Domnul Pi. Cam așa s-a încheiat leatul 2016 pentru moldoveni. Așa a fost a fost și 2017. Și așa se pare că va fi și în 2018.

Regimul cu „față europeană”

Cândva, în timpurile „luminoase” ale Uniunii Sovietice era încrederea că socialismul poate avea față umană. Asta după ce a omorât milioane de oameni prin gulaguri, închisori și lagăre de concentrare. Actuala guvernare „pro-europeană” tot se consideră europeană și pretinde că ne reprezintă aspirațiile de integrare. Dar potrivit sondajului ADS din decembrie 2017, 37,4% din respondenţi consideră că anul 2017 a fost mai greu decât anul precedent, 42,8% consideră că a fost la fel de greu, iar 17,5% consideră că acest an a fost mai uşor decât anul trecut. Prin urmare, 80 % din populația acestei țări crede că situația în această țară este catastrofală și imposibil de suportat.
Cauza acestui rău este identificată în persoana Domnului Pi, liderul oficial și neoficial al aceste guvernări, iar oamenii preferă orientarea euroasiatică (42 %) față de cea europeană (36 %), ceea ce este un rezultat catastrofal pentru cei de la putere. În concluzie, în actuală guvernare „proeuropeană” este tot atâta europenism, cât umanism avea regimul comunist.

Primari cu duble standarde

În anul care a trecut, Domnul Pi și-a dorit și mai mult să iasă în evidență, să-l vadă lumea. S-a făcut mai mult vizibil, a venit chiar și la recepția de 1 decembrie de la Ambasada României, a devenit șef de partid care dă instrucțiuni care-i depășește atribuțiile, încercă să se desprindă de foița pe care o citește transpirând. Dar lui mai bine îi stă să facă combinațiile din culise, să nu-l vadă alții. De asta și-a cumpărat cățeluși care să latre în locul lui, cum ar fi Sârbu sau Gamurari. Apropo, plin de ulimiști PD și guvernarea, dacă vă uitați atent, ca și ULIM de pediști, dacă veți verifica listele studenților pediști înmatriculați acolo.
Cel mai spectaculos în 2017 Domnul Pi a rezolvat problema primarilor moldoveni. Pe unul l-a alungat la Moscova (Usatâi), pe altul la băgat în arest la domiciliu (Chirtoacă) și a pus în locul său propria „fufă”, iar pe altul (Șor) l-a lăsat în funcție fără grija. De ce? Usatâi încurcă lui Dodon, da Dodon îi trebuie Domnului Pi. Usatâi e bandit de calibru, de care Domnul Pi se teme, iar Moscova îl ține la sân ca la momentul oportun să-l proiecteze în R. Moldova. Poate în locul lui Dodon, poate în locul Domnului Pi. În plus, lui Domnul Pi îi trebuie doar Dodon, gălăgios și anti-occidental, ca el să pară băiatul bun pentru viitorul european al R. Moldova. Șor tot îi trebuie Domnului Pi, are partid și poate rupe voturi de la opoziție. Iar dacă intră cu noroc în parlament, îl poate ajuta cu multe pe Domnul Pi. Cu Dorin lucrurile stau mai complicat, aici Domnul Pi are nevoie de primărie, să îngroape PL și să-i facă loc lui Șalaru în viitorul parlament. Care tot îl poate ajuta cu multe.

Dilemele Domnului Pi

Problema Domnului Pi este ambiția, orgoliul și frica sa. Ambiția de a arăta că el poate face ce vrea în țara asta, orgoliul împotriva celor care-l critică și înfruntă, și frica de a pierde totul și a fi încătușat. Sau mai rău chiar. Mulți vorbeau că vrea să devină prim-ministru. Desigur, vrea și el o funcție, să poată ieși în lume în sfârșit liber și nestingherit, da nu sub diferite măști de „coordonator” sau „cardinal” fără biserică. Numai că are mai multe dileme. Este cam bâlbâit pentru a putea lega ceva articulat și fără hartie. Dar și-a rezolvat problema, că îl pune pe Gamurari să hamaie. Sau pe Sârbu. Îi pune în dilemă pe occidentali, pentru care nevoia de-al întâlni și a-i strânge mâna va fi una penibilă. Dar poate trec și peste asta pentru a ne arăta că trebuie să salveze aparențele de stabilitate. Cea mai grea dilemă o va avea însă Dodon, care va trebui să-l instituie ca premier, câtă frământare și agitație va avea președintele care luptă cu corupția și oligarhia cu istoria Moldovei subțioară. Desigur Domnul Pi îl poate salva, suspendând-ul din funție și păstrându-i intactă virginitatea pentru electoratul său cretin. Iar parlamentul docil să-l instituie.

Groapa de gunoi a guvernării

Se pare că frământat de aceste dileme, Domnul Pi a ales altă cale. Cel puțin la moment. Primul pas a fost inițierea unei reforme ample și ambițioase a administrției publice centrale. Fără dezbatere și fără a se consulta cu lumea, pe care a ținut neapăratsă o prezinte personal. Dar problema nu este în reformă, ci în legitimitatea politică a guvernării, care s-a încopit și s-a numit noaptea, în lipsa de reprezentativitate a PD, pentru că principiul fundamental al puterii este scorul electoral în alegeri parlamentare, unde partidul Domnului Pi a acumulta vreo 10 %. Prin urmare, scopul principal este concentrarea ministerelor pentru a nu se împărți cu alții și a cotonogi PL. Concentrarea banilor și resurselor administrative. Concentrarea puterii. Acum să ne imaginăm că în parlamentul din 2018 vor intre 2-3 formațiuni și PD va trebui să împartă puterea. Nu se va proceda oare la împărțirea ministerelor sau la fracționarea lor? Așa cum a fost în diferitele guverne AIE, cât se dădea lui Ionică ministerul transporturilor, iar lui Vasilică cel a construcțiilor. Ca să-i împace pe toți. Ministerul Educației, Cercetării și Culturii va fi fărâmițat pentru a se da tututor câte o bucată de putere. Ionică va lua educația, Vasilică – cultura, iar Todirică – tineretul și sportul. Ce nu faci pentru un compromis asupra puterii și viitorului europen?
Al doilea pas a fost decizia de remaniere guvernamentală, pe care tot a decis să o anunțe personal, umilind și lăsând suspendate instituțiile statului care ar fi trebuit să anunțe acest lucru, în primul rând primul-ministru. Părerea mea că s-a expus prostește, ar fi putut măcar pentru credibilitatea lui Filipaș să-i lase acest drept. Dar și mai prostește este selecția noilor miniștri. Care tot vechi sunt, dar în altă ipostază. De Leancă și Gaburici nici nu-mi bat gura să zic ceva, lucrurile sunt clare de mult. Penibilă este ipostaza lui Sandu Tănase, care este nevoit acum să facă tot ce-i spune Domnul Pi. Vrea îl dă afară de la Curte, vrea îl numește la Veneția, vrea îl obligă să fie ministru, pentru a da impresia de credibilitate guvernării. Asta când se știe că orice asociere cu actuala guvernare este un faliment politic și o stigmatizare pentru tot restul vieții.

Profeții pentru 2018

Există câteva variante avute în cap de Domnul Pi și oamenii din jurul său în anul care vine. Prima varintă că ar intra în parlament cu PSRM și Platforma Sandu-Năstase. Evident că ambele ipostaze de eventuală alianță sunt jenante, iar cu una chiar imposibilă. Domnul Pi va încerca să ia de la PSRM cât mai mulți deputați, lucru deja experimentat în cazul moșului senil și PLDM, pentru a face o guvernare minoritară și să conducă din nou anti-constituțional. A doua variantă este că va reuși să bage vreun satelit-doi prin Parlament, vreun Șor, Leancă sau Șalaru, cu care să facă vreo alianță pentru guvernare, care la fel va fi minoritară și anti-constituțională. Pentru că majoritate pentru o asemenea guvernare nu va exista. Asta desigur dacă, Doamne ferește, nu va prelua atâtea voturi cât să conducă singur.

Ce avem de făcut în 2018?

Sunt mai multe lucruri de făcut în anul 2018 ca să nu se întâmple aceste lucruri. În primul rând, coalizarea tuturor forțelor oligarhice. Stigmatizarea celor care se fac complici la guvernarea actuală și taxarea tututor care nu vor intra sub această umbrelă drept complici ai oligarhiei. Nu avem timp de jucat de-a unioniștii, stataliștii sau europeniștii, toate sunt o iluzie cât nu demontăm acest regim oribil. Doi, trebuie să basculăm sistemul mixt și să ne întoarcem la votul pe liste de partid. Trei, să stimulăm revenirea diasporei. În ziua alegerilor moldovenii să vină acasăi într-o vacanță în R. Moldova, să-și vadă neamurile, să mai bea un pahar de vin și să voteze. Pentru că în diasporă votul lor va fi iar cenzurat. Și iar ne vom lamenta post-factum degeaba. Să veghem ca votul transinstrenilor să nu devină o ghiulea la piciorul viitorului european al R.Moldova. Și desigur să ne coalizăm într-un protest continuu și permanent contra actualei guvernări, pentru că așa vom convinge partenerii occidentali că ea nu este dorită, iar opoziția are o susținere pentru a deveni o alternativă la actuala putere.

Lasă un răspuns