În lumea de taine şi frumos a poeziei lui Adrian Bucurescu

Adrian Bucurescu

 

La Mihai Eminescu

Noroc a avut de maică și taică.
Noroc a avut de țară frumoasă
și iarăși noroc de măr și drăgaică,
de leagăn în grinda din casă.

Noroc a avut de lacrima geniului,
de sat și de stele, de nuferi pe ape.
Noroc a avut de foșnetul plopului,
de iriși curați între pleoape.

Noroc a avut de marea și cerul
și-a fost rourat de floarea albastră
și mult a iubit pe lume adevărul
și doina și datina noastră.

Doamne, și-l prinse viforul vremii,
Doamne, și-l ninse cu nenoroc!
Geaba-l mai cheamă cerbii și urșii,
geaba-i mai cântă paseri prin soc!

Atunci Mihaiul strânse deodată
florile dalbe ale limbii române
și împleti o cunună bogată,
podoabă cosițelor Țării-Stăpâne.

Apoi, ascultând o chemare de lut
și inima mării care bătea,
nu-și mai păstră pentru sine decât
un singur dor și un nume de stea.

Adrian Bucurescu

2018

Așa cum era TATIANOY, adică Datina, la Geto-Daci, așa le urez și eu dragilor mei cititori TATI ANOY, adică LA MULȚI ANI!

Adrian Bucurescu

Colindul Daco-României

Sus mai sus la nouă jmeri
Hoi leroi florile dalbe
Ardu-mi nouă lumânări
Hoi leroi florile dalbe
Că nu-s nouă lumânări
Și mi-s nouă de feciori
De din neamul Dacilor
Florile dalbe de măr
Dar pe umere îmi poartă
Scumpă raclă de cleștar
În colțuri cu chihlimbar
Hoi leron-dai leron-dar
Dar în raclă cine-mi șade
Inimile de le arde?
Șade-mi craiul Decebal
Sieși fulger de pumnal
Florile dalbe  flori bune
El că și-o d-avut pe lume
Un căluț cam alb de spume.
Iată măre l-împresoară
Mare oaste către seară
Cetioară, cetioară
Dar în frunte cu Troianul
Împăratul-năzdrăvanul,
Fratele de sânge-albastru
Călare pe-un cal măiastru
Cetioară, cetioară
Iată  măre se luptară
Zi de vară până-n seară
Florile dalbe de măr,
Savai craiul Dacilor,
Dacilor-Eroilor,
Te-ai făcut un fulgere
Și-ncepui a sângere
Țara de te-a plângere
Hoi-lerondai leron-dit
Maica Dacia s-a primenit,
România s-a numit,
Ne-a născut și ne-a-ngrijit
Și frumos că ne-a ursit!
Florile dalbe de măr
Doamnă bună a caselor
Și stăpâne-al curților
Bună-i vremea-n casă,
Florile-n fereastră
România la mulți ani trăiască!

Adrian Bucurescu

P. S. Acest colind a fost publicat întocmai, în revista ”Flacăra”, la 1 Ianuarie 1977

Steaua cea mai nouă

Străjer la trupul coperit cu blănuri,
petrec la botul nopții de argint.
Alături, haita albă latră-n zvonuri.
La patru mile-n jur cetăți se-aprind.

În întuneric, candele de strajă –
ard ochii câinilor în hățuri reci.
Deasupra prinde sufletul tău coajă
și se-ncunună-n stea cu strai de veci.

Zăpada-ntâi mereu am tot iubit-o.
Zăpada-ntâi te-acoperă mai rar.
Ce dulce-a putred amiroși iubito,
dar corbul boreal plânge-n zadar,

când eu și câinii, priveghind de-aseară,
am înflorit în pajiștea de ger
și ne-am întors petalele de ceară
la cea mai nouă stea zvâcnind pe cer.

Adrian Bucurescu

De alb și de roșu

Lin-mai-lin cu fulgi de nea
Doliu alb venea pe țară
Mai aseară mai aseară
Lin-mai-lin cu fulgi de nea

Bine-ți mai stătea iubito
Iarna de-ți venea pe umeri
Și-ncercând fulgii să-i numeri
Bine-ți mai stătea iubito

Rău de mine rău de mine
Că zâmbeam fără să știu
Că de mult nu mai sunt viu
Rău de mine rău de mine

Că la miezul nopții albe
– Tu iubito nu mai plânge
Troienea din cer a sânge
Pe la miezul nopții albe

Fulgi de nea de-or mai cădea
În reflexe de rubine
Să visezi atunci de mine
Fulgi de nea de-or mai cădea

Că prea ne-am avut noi bine
Tu iubito nu mai plânge!

Adrian Bucurescu

În iarna aceea vinovată

 

Nu mai clipi din genele prelungi
și nu mai undui din pleoape line
oglinzi albastre și scântei feline!
Iubito, doar cu viforul mi-ajungi.

Tu, preoteasă cu picioare lungi,
care descânți ca-n iernile păgâne,
ca ielele prin munți și pe la stâne,
tu știi nălucile să mi le-alungi.

Iată ce noapte stranie mai vine
peste cabana noastră dintre stânci!
Pe drumul alb din când în când trec zâne

și eu te mângâi și tu râzi și plângi
că Sfânta Vineri încă tot nu vine,
și ți se zbat mereu genele stângi…

Adrian Bucurescu

La cumpăna cerului

Omăt, zăpadă, nea, ninsoare –
Dacia toată e o splendoare.
Chiciura scapără pe toate vrăjile,
Geru-mpietrește fărădelegile.
Sănii regale cu șase cai
Aleargă frenetic pe lângă Rai,
Printre troiene cu creste de jar.
Frâie de argint, zurgălăi de cleștar
Ici-colo sclipesc, ici-colo dispar.
Sufletul meu se înalță iar
Până la cumpăna cerului
Spre a zări odoarele gerului.
Și vântul e lin și iară lin.
Din Cupola Sfântă picură vin,
Picură vin și picură mir,
Și nici mi-e teamă și nici mă mir
Că pomii Raiului s-au scuturat
Și flori de măr au presărat
Pentru cea mai frumoasă mireasă –
Zâna de gheață, a lumii crăiasă,
Care pe unde trece-i ridică
Pe toți cei cărora nu le e frică
De iarnă, de moarte, de ochii zmeilor,
De șapte vămi, de amurgul zeilor.

Adrian Bucurescu

Cândva, în Undrea

Un regiment de ciori se-mprăștie pe cer.
A viscolit peste toată țara cumplit.
Dar în zori, cu horbote de chiciură
grădini și livezi s-au împodobit.

Pe moșul cu pletele dalbe
haini dregători l-au surghiunit
și-au adus în loc un moșneag
tocmai din Moscovia năimit.

Moș Moroz moșmondește acum
și se dă încuscrit cu neamul Gerilă.
Slavă Cerului, voievodul Crăciun
nu cerșește nimănui milă,

ci adună o oaste în Munții Carpați,
cu îngeri și zâne, cu duhuri curate,
și-n sania trasă de cerbi stretini,
în Undrea, luna lui, va străbate

ca în tinerețe toată România,
paloș de lumină rotind,
și, nestăpânindu-și mânia,
duhurile rele trosnind,

ca un împărat domnind în colind,
din nou ogoind al pruncilor jind.

1978

Adrian Bucurescu

Brezaia

Venea clămpănind ca o barză de spaimă,
cu coarne de cerb clătinând zurgălăi,
cu blană bălțată, cu opinci potcovite,
în alai și chiuituri de flăcăi.

Toată lumea ieșea la gard și pe uliță,
chiar și când crivățul smucea nămeții.
Câinii lătrau ca la urs, și peste toate
pocneam din bici și noi, băieții.

Blagoslovit cu fiorii colindelor,
tot satul mirosea a cozonac,
iar Moș Crăciun punea caii la sanie
și înghesuia daruri în sac.

Ierni ca acelea n-am mai văzut,
fiorii colindelor nu-mi mai dau niciun semn,
doar în perete nemilos clămpăne ceasul
ca o brezaie cu pliscul de lemn.

Adrian Bucurescu

Brăduțul

Brăduț cu beteală pe ramuri,
brăduț în confeti aprins,
colinde te cheamă la geamuri,
în semn că la munte a nins.

Și nimeni n-aude, nu vede
ce zvelt și ce gingaș te-au smuls,
din pintenul codrului verde.
Cu ceară pe ramuri te-au uns.

Și-n jur se încinge dezmățul,
șampania-i face perechi.
Degeaba-n fereastră cu-nghețul
sfios bat colindele vechi.

Brăduț cristalin și-ncă verde,
departe de leatul alpin,
asemeni cu tine m-oi pierde,
arzând cui beteala din plin.

Adrian Bucurescu

Orfeus la Iad

Sfetnicii l-au lăsat,
Înapoi s-au întors,
Iar Orfeus a rămas singur în pustiu
Și se tânguia amarnic după ea.

Într-atâta rugă
Și în aprigu-i post
Împăratul mai uita de-i vrăjit sau treaz,
Nu știa de-n vis sau aievea zărea…

Într-o zi, rătăcind
Prin peștera neagră,
Pe cărarea Iadului el că s-a văzut
Și la porțile cețurilor s-a dus.

Și dacă a ajuns
La domnii umbrelor,
Lira și-a gătit de cântec și de greu amar
Și-n genunchi și-a spus durerea ce-l ardea:

– O, Zâni subpământeni,
La care toți venim,
Rogu-vă a mă lăsa să vă spun apăsat,
Fără de-a minți în tainic meșteșug!

N-am venit nici să văd
Întunecatul Tartar,
Nici să leg zmeii cu multe capete
Și cu șerpi în jurul gâtului cu solzi.

Dalba mea soție
E pricina rugii;
Eu pierdut-am vremea mea departe de ea
Și în dor sărmana trupul că și-a stins.

Eu vrut-am să îndur
Și chiar am încercat,
Dar iubirea m-a învins și m-a prăbușit;
Cine dintre muritori o a învins?

Rogu-vă pe aste
Tărâmuri de groază,
Pe acest de necuprins haos înnoptat,
Pe tăcerile acestui mare țărm,

Dezlegați sorțile
Repede sfârșite
Ale dragei mele de neuitat nicicând;
Vă implor să mi-o redați cât mai curând!

Toți vă suntem datori
Cu curate fapte
Și de zăbovim mult sau puțin pe lume,
Toți pornim spre-această ultimă casă.

Și de-i dați înapoi
Anii ei prea firești,
Ea se va supune-apoi alor voastre legi,
Iar de nu-i dați, nu mă-ntorn între cei vii.

Pe când el murmura
Aceste cuvinte,
Sufletele morților cu amar plângeau,
Ochii Iadului de lacrimi s-au umplut.

Domnii umbrei i-au zis:
– O, tu, crai de jale,
Chemi în cântec pe aceea ce mult a-ndurat.
Ia-napoi soția ce mult te-a dorit!

Dar pe Calea Albă
Să nu-ntorci privirea,
Căci pierdută lumii vii ea va fi mereu,
Și cu niciun chip n-o vei mai revedea!

S-a întors în lume
Împăratul pribeag,
Dar temându-se să nu o piardă pe ea,
Când s-ajungă la lumină, ochii-a-ntors.

Ea nici că a mai plâns,
Abia-și luă bun rămas
Și se-ntoarse-n mohorâtul, umed Infern
Și ducând în inimă iubirea ei.

Iar nemânglâiatul,
Soțul ei prea durut,
Lacrimi, grijă și durere el a adunat,
Tot plângând o soartă fără de noroc…

Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu

Argintul

Neliniștit în verticala luncii,
Podoabă vie-n frunza plopului,
Cu tine mamele-și descântă pruncii
De bahne și de Muma Codrului.

În giuvaiere ți-ai aflat norocul
Și-n roua de pe vița razachie
Și tot așa filigranezi și focul
Din brumele de toamnă ghiurghiulie.

Tu, lacrimă a nopților polare,
Când urlă a pustiu zăpada toată,
Ursit ai fost cu-această consolare:
Să nu te stingi în putregai vreodată,

Ci-n salbe de țărănci și de prințese
Să le sporești la trupuri frumusețea;
De-aceea, strecurat, tu nu mai țese
În suflete poeților tristețea!

Adrian Bucurescu

 

Elegie

Din norul greu al  fiordului
o nouă zăpadă cade pe sânge.
Ce-ar fi dacă peste sufletul meu
puiul de ren s-ar face că plânge?

Câinii albi s-au înhămat de aseară
la leagănul inimii mele
și-o tot plimbă sub cerul de ceară
și-o tot latră gingaș să adoarmă.

Un copil de Nord, desigur blond,
aruncă în Lună bulgări de zăpadă.
Lângă el, o amintire în alb
visează primăvara mestecenilor.

Aș vrea să mușc cu botul de gheață
din orice inimă care nu minte.
Înseamnă că iarna devenim mai lucizi,
dar nu ne mai aducem aminte.

Adrian Bucurescu