Viața secretă a Solomonarului Ion Creangă

ion_creanga

În ”Amintiri din copilărie”, Ion Creangă îi pomenește pe tămăduitorii din Humulești, care, după o învățătură străveche, transmisă din leat în leat, îl vindecă de holeră, boală care de obicei nu iartă. La rândul ei, bunica lui îi tămăduiește pe copii, după o altă arhaică rețetă.

Amintiri din copilărie

Însăși Smaranda, mama năzdrăvanului Nică, era inițiată în Șolomanță, adică în Școala Solomonarilor:
Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi Soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: ”Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la Soare, doar s-o îndrepta vremea” și vremea se îndrepta după râsul meu… Știa, vezi bine, Soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea ușei, închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare, bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: ”Na, na!”, și îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisea cu cleștele, să se mai potolească dușmanul, și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării, ori, mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: ”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se dioache copilașul!” și-mi făcea apoi câte un benchi în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul… și altele multe încă mai făcea. Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății,m pe cât mi-aduc aminte.
Alungarea norilor de deasupra satului, abaterea grindinei în alte părți și închegarea apei sunt cele mai pomenite minunății ale Solomonarilor, în popor.

Solomonar, călare pe balaur, printre nori

Mai e de remarcat, în ”Amintiri din copilărie”, încă un personaj straniu, Moș Bodrângă, ce pare a fi și el un Solomonar mai mărunt, aflat în gazdă la Pavel Ciubotariul.
Inițiat încă din adolescență, dacă nu chiar în copilărie, în taine ”păgâne”, scriitorul nu se poate abține să nu-i dea în vileag pe preoții și călugării creștini. Observațiile lui Creangă se potrivesc perfect părerii generale a folclorului românesc, unde preoții și călugării vrednici sunt rarisimi. Cititorii cunosc, desigur, atitudinea de mai târziu a scriitorului, care, ajuns el însuși diacon, și-a tăiat pletele, ducându-i-se vestea ”ca de popă tuns”, a tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii, a mers la teatru etc.
Solomonarii de până la el nu fuseseră niciodată atât de imprudenți, dar dușmănia fățișă a lui Creangă la adresa instituțiilor creștine se explică și prin temperamentul lui. Nici marele scriitor rus Lev Tolstoi nu s-a împăcat cu clericii ortodocși, și a fost zugrăvit pe peretele unei biserici ruse înconjurat de flăcările Iadului. Dar despre Solomonarii străini vom tăini altădată…
S-a spus și s-a scris, între alții și de G. Călinescu, că un țăran obișnuit nu știe nici pe departe atât de multe proverbe și zicale câte știa Ion Creangă. El a fost un învățător excepțional, precum și primul autor al unei gramatici românești inteligibile, dar e limpede că tezaurul spiritual cu care își uimea contemporanii, și cu care pe unii îi mai uimește și astăzi, îl primise de la Solomonari, cunoscători ai Cărții Sacre. La urma urmelor, aici este vorba de cel mai mare povestitor român al tuturor timpurilor, prieten la toartă cu Mihai Eminescu, poetul nostru național. E ciudat că au părăsit lumea aceasta în același an… Să i se fi aflat și lui Creangă adevăratul țel de către fiii beznei?

Doi mari inițiați în Tainele Zalmoxiene

Cu privire la maeștrii lui, scriitorul este destul de explicit în ”Povestea lui Harap Alb”:
(…) Dar nu se poate apropie nimene de cerb, căci este solomonit și niciun fel de armă nu-l poate prinde, însă e, pe care l-a zări, nu mai poate scăpa cu viață. (…) Și cică o mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără suflare în pădurea lui, numai din astă pricină, se vede că estesolomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce are de-i așa primejdios.

Sigiliul cetății Baia

Cum am mai scris, în unele volume publicate, cerbul cu capul tăiat apare pe sigiliul cetății Baia, reședință a voievozilor moldoveni. Pentru inițiații în tainele Daciei, Cerbul Sacru era simbolul împăratului atlant Ion-Orfeus, căruia preotesele Soarelui îi tăiaseră capul. De altminteri, chiar și în unele colinde de Crăciun, Sfântul Ion Botezătorul spune că a fost prefăcut în cerb…
Una dintre cele mai explicite povestiri despre Solomonari și cunoașterea științei lor de către Ion Creangă este ”Moș Nichifor Coțcariul”. Iată doar câteva rânduri revelatoare:
(…) Că oamenii vorbesc vrute și nevrute. Noroc că eu unul știu solomoni și nu mă prea tem nici de balauri. Pot să prind șarpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.
     – Da’ ce-s acele solomonii, moș Nichifor?
     – Ei, jupânică dragă, asta nu se poate spune. Eu babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, și ce n-a făcut ea și cât nu m-a cihăit de cap să-i spun și tot nu i-am spus. (…)
Este o iluzie că autorii așa-zisei ”literaturi populare” ar fi fost oameni simpli, din popor. Străjeri și păstrători ai Tainelor Zalmoxiene, Solomonarii au creat toate basmele și baladele importante, pline de învățături ascunse, și le-au dăruit poporului român, ceea ce nu exclude unele intervenții pe care le făcea câte un interpret, când i se părea că sună mai bine. ”Povestea lui Harap Alb”, nu avea nicio altă variantă în folclor, dar acum a intrat deja în ”folclor”.
Acum, când sărbătorim Centenarul Reîntregirii Daciei, e bine de știut că Solomonarii, unul dintre ei fiind însuși Mihai Viteazul, s-au luptat și pentru Marea Unire, pe tot timpul existenței Ordinului lor. Nu degeaba, Marelui lor Maestru i se mai spunea și Uniilă. Un alt titlu al său eraOmul Alb, acesta însemnând și Curățenie și Iluminare.

Omul Alb, în straie ceremoniale

Pentru unele opinii politice, inclusiv pentru povestirea ”Moș Ion Roată și Unirea”, s-a afirmat despre Ion Creangă, unul dintre cei mai importanți Solomonari, că ar fi fost ”antiunionist”. Nici că se poate o afirmație mai neghioabă! Scriitorul ar fi vrut, ca și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca Unirea să aducă și dreptate socială. Cum se știe, n-a fost să fie.
Cu privire la apartenența genialului povestitor la Ordinul Solomonarilor, care funcționa în cel mai mare secret, acum câțiva ani, Muzeul Literaturii Române din Iași a publicat un document excepțional, care dovedește toate acestea, inclusiv marea dragoste a marelui povestitor pentru poporul român. Acest text-jurământ este semnat de nume importante ale culturii noastre, printre care nu doar Ion Creangă, ci și N. Culianu, N. Gane, A. Lambrior, A. C. Șendrea, I. A. Darzeu, C. Corjescu, D. A. Anghel și alții. Atenție: pentru zalmoxieni, Crucea îi reprezintă pe Cei Patru Zei al Universului! Iată  legământul de la Iași:
 Jur pe onoare și conștiință. Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu
     Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc.
     Să respect și să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte, și să păzesc secret absolut.
     Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce.

Rugăciunea unui Dac

Se spune că Mihai Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie pe bunul lui prieten. E posibil, dar cu siguranță și humuleșteanul l-a învățat multe pe poet. Mihai Eminescu era și se considera Dac, și, la vârsta de 25 de ani, a compus poemul ”Antropomorfism”, necruțătoare luare în râs a propagandei creștine. Așadar, încercările unor habotnici de a-l trece pe poetul național, cel care a scris ”Strigoii”, ”Eu nu cred nici în Iehova” și, mai ales, ”Rugăciunea unui Dac”, în rândul sfinților ortodocși e mai mult decât o aberație. Eminescu era Zalmoxian, inițiat de Șolomanță.
Astfel, suspiciunile revin, fluturând zăbranice în negura vremurilor. Cum de au murit Mihai Eminescu, Veronica Micle și Ion Creangă în același fatidic an? Răspunsurile la aceste tragice întâmplări se află cu (în) siguranță în arhivele secrete ale serviciilor secrete austro-ungare și rusești, ai căror agenți mișunau în tot veacul al XIX-lea prin București și Iași. Din nefericire, mai mișună și astăzi…

Adrian Bucurescu