ÎN APĂRAREA MIORIŢEI

Ion Coja

Autor: Ion Coja
Curentul.net

Rândurile de faţă sunt scrise dintr-un impuls polemic, stârnit de numărul tot mai mare al referinţelor stupide sau de-a dreptul tembele care apar în presa românească şi pe la autori mai căzniţi, având ca ţintă comportamentul „mioritic” al ciobănaşului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul răbdării şi al toleranţei mele faţă de imbecilitate ca debilitate mentală s-a fost umplut când am auzit de Nicolae Manolescu, de însuşi Nicolae Manolescu, că ar fi scris undeva sau a afirmat cândva, că Mioriţa ar trebui inclusă în opera poetică a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, că Alecsandri ar fi „stilizat-o” într-atât încât nu mai aparţine folclorului, sufletului etnic românesc etc., ci a devenit o creaţie – o capodoperă, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…
Manolescu îmi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Căile Ferate care a ieşit la pensie după o viaţă întreagă petrecută pe lângă vagoane, ale căror roţi le-a ciocănit cu o conştiinciozitate ireproşabilă zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arşiţă, vreme de câteva decenii. La pensie ieşind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat în păr să-l sărbătorească în mod exemplar pentru ceilalţi salariaţi. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis însuşi ministrul de resort, acum când ieşi la pensie după o carieră, repet, aşa de ireproşabilă şi de exemplară, cu ce-ţi putem fi de folos? Ai vreo dorinţă mai deosebită pe care noi am putea să ţi-o împlinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a îndrăznit să fie ca niciodată de sincer şi descătuşat de prejudecăţi: „Da, domnule ministru, acum, că plec din triaj pentru totdeauna, n-aş vrea să mor înainte de a afla la ce folosea ca eu să trec pe la toate vagoanele şi să tot dau cu ciocanul în roţile alea, săracele de ele?!”…
Cam aşa şi cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, dă colţul mâine-poimâine şi nu a aflat, căci nu l-a căutat, răspunsul la o întrebare pe care şi-o pune orice tînăr cât de cât preocupat de fenomenul literar românesc: cât din Mioriţa „lui Alecsandri” este text autentic şi cât i se datorează romanticului boier? Eu unul m-am ales încă din liceu cu această întrebare incomodă, dar tot în anii de liceu am aflat răspunsul, simplu, mergând la alte variante ale Mioriţei şi constatând, cu nesfârşită încântare, că există variante ale Mioriţei – varianta Tocilescu, Densusianu şi altele, uitate acum de mine, cel puţin la fel de reuşite ca text literar… Ca literatură! Ca literaritate! Se pare că Nicolae Manolescu nu s-a ostenit să meargă „la text”, la textul celorlalte variante, şi a trăit toată viaţa sa atât de total dedicată literelor româneşti cu convingerea ieftină că Mioriţa nu există de fapt… Nu există ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…
Păi handicap mai deformator de suflet de literat român mi-e greu să imaginez…
Asemenea concluzie, cum că Mioriţa aparţine literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toată lumea, nu poate să apară decât din lipsa de aderenţă organică la fenomenul numit destul de impropriu literatură populară. Adică din lipsa lecturii, în cazul unui literat din a doua jumătate a secolului al 20-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei şcoliţi după 1945, aproape exclusiv livresc. ţine însă de o erudiţie minimă obligatorie pentru un istoric literar să frecventeze antologiile şi studiile de folclor (literar şi nu numai). Se vede clar că Manolescu nu a trecut prin această experienţă, că nu a trăit şocul iniţiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog român îl resimte la contactul consistent, adică edificator, cu folcloristica românească, implicit cu folclorul românesc. Dacă în alte culturi şi literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, în spaţiul românesc nu poţi să faci istorie, a culturii şi literaturii naţionale, fără să porneşti de la cea populară şi la ea să te întorci mereu, ciclic, pentru a te verifica şi întrema(sic!).
O evaluare a literaturii noastre culte din această perspectivă ne impune o concluzie deopotrivă incomodă şi reconfortantă: avem mari datorii faţă de folclorul românesc, faţă de imaginarul şi mentalul românesc, pe care scriitorii români nu l-au scos la lumina cuvîntului tipărit decât fragmentar, cu mari lacune şi deseori în chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne aşteaptă pentru creaţii mai inspirate, mai sincere decât cele deja existente! Mai autentice.
La fel din istorie, istoria naţională, mari capitole sau momente de maximă concentrare existenţială şi emoţională lipsesc din inventarul surselor de inspiraţie deja valorizate literar. În tradiţia imperială a Eneidei,
nu e cazul să ne sfiim a menţine şi chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literaţi, ca artişti, literaţii şi artiştii îl au faţă de istoria naţională, faţă de sufletul etnic românesc. Marile subiecte ale literaturii şi artei inspirate din istorie sunt încă nescrise, neîncepute, neidentificate ca atare… Compromisă în anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut până acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literară şi culturală totuşi cea mai ridicată. Fără consecinţele literare şi culturale pe care le-a determinat trăirea acestui imbold, trei sferturi din literatura şi cultura noastră ar lipsi de la apelul de seară… Această idee nici pe departe nu şi-a trăit traiul, chiar dacă unii s-au priceput să-i mănânce mălaiul, ca jalnici profitori ai ideii naţionale… De douăzeci de ani ideea naţională este pe faţă atacată şi discreditată, atât cât reuşesc s-o facă condeiele năimite în acest jalnic scop. Nu puţine! şi cu susţinere „logistică” oficială. Başca cea externă!
…Dar, slavă Domnului, nu mor caii când vor potăile!…
Bizara teză a lui Nicolae Manolescu privitoare la Mioriţa îşi are logica ei de îndată ce este poziţionată în contextul largului front anti-naţionalist şi anti-românesc deschis după 22 decembrie 1989…
*
Nu departe de Nicolae Manolescu „se postează” de la sine neisprăviţii care găsesc cu cale să se pronunţe superiori şi lucizi asupra propriei lor condiţii de român pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic aceştia, Mioriţa este un text fundamental pentru conştiinţa etnică românească, numai că rezultatul răspândirii la scară naţională a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre români a resemnării laşe, lipsite de vlagă în faţa provocărilor cu care istoria încearcă fiecare popor. Românii, mai ales cei de azi, au avut neşansa să moştenească „din părinţi” acest text deformator şi pervertitor de suflete… Poporul român, cu sute de ani în urmă, a inventat şi adoptat soluţia mioritică, cea mai lipsită de bărbăţie, lipsită de „şira spinării”, cum s-a pronunţat de curând un trubadur pârît, devenit pedagog naţional. Cândva, orice lăutar ştia să cânte Mioriţa şi deseori li se cerea s-o facă… Azi, un lăutar burduhănos şi unsuros, preferă Mioriţa la proţap… De când n-ai mai citit-o, amărîtule?!
Dar trebuie să-i mulţumesc histrionului pentru neruşinare, abia aşa paharul lehamitei mele, iată-l, deversează în sfârşit… Făcându-mă să le propun, celor capabili să mai priceapă ceva.

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORIŢA

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialişti: Mioriţa a fost la origine un colind…
Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunoştinţă de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, bătrînul. La vremea mea am fost colindător înfocat. Ani la rând am mers în seara de 23 decembrie cu Bună, bună seara la Moş Ajun, a doua zi cu Bună, bună dimineaţa la Moş Ajun, în seara de Crăciun cu Florile dalbe, de Crăciun cu Steaua, cu Pluguşorul în ultima zi a anului, iar în prima zi de An Nou, cu Aratul şi semănatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari şi nu vedeam nicio posibilitate ca vreun colind să semene cu Mioriţa… Abia apoi am aflat şi am priceput că în satul tradiţional colindele erau altele, atât ca funcţie, cât şi ca text. Mai întâi că nu se mergea pe la toate casele cu acelaşi text. De cele mai multe ori colindul însemna un text pregătit ad hoc, adică într-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casă unde se făcea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Dacă gazda era pătimaş vânător, i se zicea colinda Cerbului, alta decât colinda pentru o gazdă împătimit pescar. Şi aşa mai departe…
Altă informaţie: colindătorii se organizau în cete cu multă vreme înaintea zilelor de colindat şi pregăteau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi când pregătesc din timp o serbare şcolară. Desigur, era o participare colectivă, dar cu talent literar creator nu puteau fi toţi. Puteau să aibă gust literar ca să recunoască valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regulă, într-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decât ceilalţi, creatori propriu zişi. Detaliu esenţial: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotrivă, cetele de flăcăi erau cele mai active, mai legate de rigorile şi obiceiurile colindatului.
Cu ani în urmă, la o sesiune ştiinţifică, am ascultat o comunicare despre o colindă culeasă pe la 1900, de Constantin Brăiloiu, colindă imaginată special pentru o gazdă care fusese implicată într-un accident de cale ferată ce făcuse multă vâlvă la vremea respectivă. …Cred că atunci s-a declanşat în mintea mea procesul asociativ, de idei şi fapte, al cărui rezultat sunt însemnările de faţă. Aşadar, am înţeles eu, colinda putea să fie legată şi de o întâmplare anumită din viaţa familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda
inspirată de accidentul CFR nu putea supravieţui, nu se putea impune conştiinţei colective, căci puţine sunt familiile astfel lovite, aşa cum puţine sunt şi accidentele feroviare, din fericire. În schimb, moartea năpraznică a unui păcurar, a unui oier, era în vechime un „accident” care ocolea puţine comunităţi rurale.
Câteva cuvinte despre ciobănie, despre oieritul tradiţional. Este greşită imaginea, oarecum curentă, a „ciobănaşului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioară străbăteau cu oile sute de kilometri, până departe de casă, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocări”, la care nu era uşor să le faci faţă. Străbunicul meu Licoi, din Răşinari, ducea turma la iernat în bălţile Nistrului, alţi şuşuieni iernau în Crimeia, iar sate de mocani plecaţi cu oile şi care au fost prinşi de Revoluţia rusească departe de casă, nemaiputând să se întoarcă, se găsesc mai multe, dincolo de Bug şi până la poalele munţilor Caucaz… Oieritul era primejdios în mai multe feluri şi pretindea bărbaţi adevăraţi, tari de „vîrtute”…
La români ciobănia poate fi comparată cu marinăria la englezi. Prin marinari, prin corăbieri s-a lăţit teritoriul limbii engleze, dusă astfel până la capătul Pământului. Limba română, la rândul ei, a cucerit
teritorii noi mai ales prin ciobanii întemeietori de sate în proximitatea teritoriul româno-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupând şi românizând teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupându-se, ca nişte flote ale uscatului, căci o turmă răzleaţă se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizaţi, înarmaţi şi pregătiţi să facă faţă atacurilor unor răufăcători. De regulă ciobanii se întovărăşeau la drum, asociindu-se pe bază de încredere, încrederea cea atât de omenească, de indispensabilă societăţii umane. În aceste condiţii, satul de munte, mocănesc, de unde se pleca în transhumanţă, nu era deloc ocolit de vestea neagră a omorului, a crimei nelegiuite căreia să-i fi căzut victimă un fecior din sat, probabil mai neştiutor de răutăţile lumii. Iar când omorul ce producea în interiorul „asocierii”, în dispreţul încrederii, crima atingea culmea nelegiuirii!
Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe acel flăcău fără de noroc care să le fi fost prieten din copilărie celor din ceata de colindători, camarad aşadar. Cu ce colind se puteau înfăţişa foştii tovarăşi de jocuri şi isprăvi tinereşti la casa bătrânei mame, cea cu brâul de lână?… Colindătorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o căina şi sângera alături de sufleţelul bietei mame pentru nenorocirea abătută asupra ei. Făcându-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, fecioraşul nu putea fi înviat şi adus acasă ori pus să se lupte, biruitor şi pilduitor, cu tâlharii! Mortul de la groapă nu se mai întoarce… Moartea nu dă nimic din ce apucă să ia! Şi atunci cum să fie prezentate lucrurile?! În ce fel ca în felul acela să mângâie cât de cât sufletul maicii bătrâne?
Imbecilii de azi se revoltă: de ce mândreţea aceea de voinic nu s-a apărat?! De ce s-a împăcat cu soarta lui, atât de nedreaptă, pe care alţii i-au hotărît-o?!…
Bieţi infantili, care nu pricep că în momentul când „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu în imaginaţia autorului, ci în realitatea cea mai dureroasă, a faptelor. Venind la uşa mamei, ceata de colidători nu avea ce căuta acolo decât dacă aducea o formulă salvatoare, sufleteşte vorbind. Salvatoare pentru mamă!
De regulă, la asemenea năpraznă – vezi cazul recent şi atât de asemănător al handbalistului Marian Cozma, cei mai mulţi care vin să mângâie prin prezenţa lor suferinţa familiei, a părinţilor, a mamei îndeosebi, nu găsesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declară explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindători trebuie să se fi frământat tare mult atunci când s-a decis s-o colinde şi pe bătrână. Bănuiesc că nici nu se putea să nu meargă cu uratul la mama prietenului dispărut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi când toată lumea, pretutindeni şi dintotdeauna, în asemenea împrejurări, nu găseşte cuvinte potrivite?!…
E foarte probabil că mulţi au trăit acest sentiment, al neputinţei de a face ceva, ceva care să se potrivească pentru a micşora suferinţa maximă, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Şi e de bănuit că nu totdeauna şi nici la fiecare caz de omor, ci numai o dată, o singură dată cineva a găsit formula potrivită, textul cu care să aibă curajul să se prezinte în seara de Ajun la uşa casei îndoliate. Căci aceasta a fost funcţia primordială a Mioriţei: să aline suferinţa mamei… Să-i ofere bietei femei o interpretare a morţii fiului drag care să-i modifice percepţia catastrofei. Nu relatarea faptelor este ţinta textului, ci efectul mângâietor asupra bătrânei, asupra familiei care, din tinda casei, ascultă jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…
Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumărate ori în lumea românească. Odată făptuită crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Dacă totuşi ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victimă, ci numai pentru cei rămaşi în
viaţă ca să sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinţa lor se mai putea face sau încerca ceva. Ceva care să-i ajute să „vadă” altfel cele petrecute. Aceasta era şansa colindătorilor şi totodată datoria lor, ca artişti: să găsească formula, textul mângâietor cu care să ajungă la sufletul bietei mame, ogoindu-l…
A vedea în Mioriţa un text imaginat de colindătorii care merg la mama ciobănaşului ca să o „panseze”, cred că este o perspectivă utilă mai ales pentru cei care se grăbesc să proclame precaritatea unui aşa zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobănaşului, despre care nici nu se ştie cum a murit în fapt. Căci nu are importanţă ce anume şi cum s-au petrecut lucrurile în planul real, al faptelor. În acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Dacă se mai poate schimba ceva e numai în planul ficţiunii, al imaginarului. Tentaţia de a-l salva pe ciobănaş se poate împlini numai în planul ficţiunii, al unei ficţiuni cât mai convingător prezentată, care s-o ajute pe bătrâna maică să-şi mai ducă zilele lăsate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simţea în stare să le suporte. Îi va fi fost oare măicuţei de mocănaş mai uşor după ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindătorii şi vor fi desfăşurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nunţii cosmice, al nunţii mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranţă le-a fost mai uşor după aceea colindătorilor înşişi, participanţi şi ei la jalea lăsată în urmă de dispariţia camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva să insiste mai mult. Adică asupra autorului!…
Desigur, a fost „o clipă astrală” aceea în care a fost imaginată colinda măicuţei lovite de cea mai nedreptă dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindător „de geniu”?!… Nu vom şti niciodată. O singură certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar încă mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat şi a căpătat alt chip, devenind astfel mai uşor de îndurat. Ba chiar dându-ţi sentimentul ciudat şi neaşteptat că transformă crima într-un eşec al asasinilor. Căci ei au gândit să-l dea morţii pe fecior, şi iată, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizeră şi urîtă, netrebnică ca înşişi făptaşii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al întregii firi, care îl salvează pe fecior din mizeria asasinatului laş, proiectându-l transfigurat în peisajul cosmic, celest, şi atribuindu-i o postură mântuitoare, la care râvneşte orice mamă: să-şi vadă feciorul mire! I se oferă mamei această bucurie, fictivă, dar potenţată miraculos şi mângâietor de viziunea binecuvîntatului „autor” al colindei. Recuperându-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasă, nobilă a existenţei, a fiinţei umane.
Aidoma morţii, care nu dă nimic înapoi, funcţionează când şi când şi „teroarea istoriei”. Sunt momente în istorie când Istoria te striveşte, nu-ţi dă nicio şansă de a-ţi alege destinul, nu ai cum să i te pui de-a curmezişul ori s-o ocoleşti, să te dai la o parte!… Seamănă moartea ciobănaşului, odată petrecută, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente în care biet românul nu avea cum să se împotrivească cataclismului, la fel cum nici ciobănaşul nu a putut evita trădarea, sperjurul infam al tovarăşilor săi. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost şi instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi anti-românesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigură Eliade, au fost românii nevoiţi să ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputinţei de a interveni în rostogolirea grea, surdă şi implacabilă a Istoriei asupra Neamului tău. Neputinţa de a o opri sau de a devia Istoria din şleaul ce şi-l făcuse prin inima fiinţei româneşti.
Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa păstorului de a schimba sensul destinului său, de a preface nefericirea lui într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în „nuntă mistică”, chemând pe lângă el soarele şi luna şi proiectându-se printre stele, ape şi munţi. (…) El a impus deci un sens absurdului însuşi, răspunzând printr-o feerie nupţială nefericirii şi morţii.”
Cu alte cuvinte, românii din exil, incapabili să riposteze făţiş, ba chiar aflaţi unii, acolo, în Occidentul liber, sub interdicţia de a acţiona politic împotriva ocupantului bolşevic din ţară, au găsit, au ştiut acei români mioritici ce să facă pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferinţei de a trăi departe de orizontul natal… Însăşi opera lui Mircea Eliade, meşterită cu conştiinţa netă de a răspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din răspunsul mioritic dat de exilul românesc. Dat de Enescu, Brâncuşi, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia, Uscătescu şi atâţi alţii, inclusiv feciorii mioritici care s-au înrolat la sacrificiu ca să fie paraşutaţi în ţară, pentru a-i sprijini pe şi mai mioriticii partizani din munţi…
Eliade ne aminteşte, în celebrul său studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul că aceeaşi transfigurare o găsim şi în textul unor bocete, când este plânsă moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la început, colinda sau bocetul? Răspunsul este de-o importanţă secundară. Succesiunea în timp nu putem fi siguri că este cea sugerată de Eliade, căci circulaţia extraordinară pe care a avut-o Mioriţa în toate ţinuturile
şi mediile româneşti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei în textul altor „manifestări” folclorice. Nu cumva textul Mioriţei este sursa unor viziuni prin care bocetele încearcă şi ele să facă mai uşor de suportat despărţirea de cel drag? Oricum, ideea că Mioriţa este şi un soi de bocet vine să dea o şi mai mare complexitate acestui text. Rostul său este însă oricum acelaşi: absurdul, absurditatea morţii la omul tînăr, poate căpăta un sens, iar acel sens este mângâietor pentru cei apropiaţi sufleteşte de feciorul pierdut… Adică ţinta colindei, ca şi a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, în mod specific maica cea bătrână, a căror inimă trebuie mângâiată…
Textul eseului despre Mioriţa a fost publicat de Eliade în 1962. Scris cu câţiva ani mai înainte de data publicării, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade să se fi gândit la un alt, anume, moment românesc de sublimă „prefacere a nefericirii într-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea în România după 1944 a unui regim atât de ne-românesc şi de anti-românesc a fost o fatalitate tragică, impusă românilor cu o forţă care depăşea capacitatea lor de opoziţie. Nu resemnarea „mioritică” a dus la instaurarea comunismului în România şi în jumătate din Europa, ci cârdăşia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adică în adâncul codrilor şi pe crestele munţilor, românii au avut reacţia cea mai bărbătească din toată Europa comunistă, căci numai românii, mereu mioritici, au organizat singura rezistenţă anticomunistă armată, făţişă, haiducească. Eroică şi deseori martirică! Singura din tot lagărul comunist, chiar dacă perfect inutilă, pragmatic vorbind…
Paranteză: unde ne sunt trubadurii care să consemneze, cu inspiraţie, chiar şi în ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului românesc?! De ce nu răzbate, în mizerabile textele textierilor ce se imaginează trubaduri moderni, de ce nu răzbate fiorul eroic, elanul august al fraţilor Arnăuţoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrilă Ogoranu, al partizanilor din munţi, pe care securitatea bolşevică i-a hăituit şi ucis, dar de îngropat în mormîntul uitării îi îngropăm noi, cei de azi, noi îi îngropăm!…
Tragedia produsă în anii 50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numărul imens de vieţi distruse, stâlcite, călcate în picioare, batjocorite de justiţia comunistă, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat în România cel mai cumplit concept de tortură din tot lagărul comunist! Nu resemnarea mioritică a umplut temniţele comuniste din România, domnilor!… Ci dimpotrivă, neputinţa românului, neputinţă mioritică, de a se supune absurdului, de a accepta faţa inumană, chipul drăcesc al noului regim! Din această neputinţă a resemnării s-au iscat feluritele acte de rezistenţă la regimul criminal cominternist! O statistică a acelor ani pune imediat în evidenţă că românii români, majoritari în ţară, erau minoritari în rândurile partidului comunist opresor, în schimb tare puţini minoritari din România au participat la popularea temniţelor din RPR cu anti-comunişti! În comparaţie cu românii, puţini etnici minoritari au ajuns să se înfrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din închisori!…
Anticomunişti cu arma în mână, dispuşi în orice clipă să se sacrifice pentru libertate şi demnitate, au fost numai românii români! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunişti din munţii României! În Făgăraş sau în pădurea Babadagului, în Maramureş sau în munţii Banatului, în Apuseni sau Vrancea, au suferit şi au jerfit numai urmaşii ciobănaşului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… şi atât! Alţii nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de ţigan! De reformat sau adventist!, care să fi urcat pe cărările de munte ale suferinţei şi jertfei… Ale demnităţii eroice!… Faptul că fiecare dintre acei partizani din munţi, martiri şi eroi deopotrivă, ştiau ca pe Tatăl nostru colinda baladei Mioriţa nu i-a făcut să lepede arma din mână! …Ci – iar, dimpotrivă!
Aşadar, zeci de mii de români au înfundat Piteştiul şi Gherla, Aiudul şi Canalul… Sute de mii de ani de suferinţă absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torţionarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferinţe fizice cumplite şi prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufleteşte înainte de a-l termina fizic!… ţinta predilectă: credinţa strămoşească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!
Numai că a existat un răspuns – pe care l-aş numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spaţiul concentraţionar românesc, adică în temniţele comuniste, românii siliţi de teroarea istoriei să-şi petreacă cu lanţuri la picioare anii cei mai frumoşi ai tinereţii, au găsit motive să aducă pentru această şansă şi onoare mulţumire şi cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarăşul lor de suferinţă, antemergătorul lor!… Nicăieri în spaţiul încăput sub cizma bolşevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea şi profunzimea trăirii religioase din temniţele comunismului ateu, din care s-a prefirat până la
noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenţiei, scrisă în temniţele din Republica Populară Română…
E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolşevic nu le-a admis academicienilor, savanţilor şi poeţilor încarceraţi accesul la hârtie şi creion. Toată poezia detenţiei – capitol eminamente românesc în rezistenţa anti-comunistă planetară, a trăit şi a supravieţuit numai pe căile oralităţii, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacţie eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriţă, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie şi una de variante culese pe întreg spaţiul românesc!
Cuvintele lui Mircea Eliade despre Mioriţa, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din ţară ai lui Mircea Eliade! Încarceraţi cu maximă duritate, unii exterminaţi, cu toţii supuşi unui regim de dezumanizare, deţinuţii noştri politici au avut harul şi voinţa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinţa lor şi a Neamului într-un act liturgic, de sfinţire a omului, în felul acesta transfigurându-şi moartea şi însăşi starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de graţie… Comportamentul în temniţă al camarazilor şi camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Ţuţea sau Aspasia Petrescu Oţel, a dat un sens absurdului însuşi. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demenţial şi diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuşi, au conceput sistemul politic şi penitenciar din România… Românii, deţinuţii politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul şi arbitrarul acelei lumi concepută în dispreţ şi ură faţă de om, faţă de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au ştiut să transfigureze infernul concentraţionar într-un spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…
L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunţii sale, în iarna lui 1941, şi întors la soţia sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniţă 24 de ani?…
şi mi-a răspuns cam aşa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câştigul că te afli acolo…”
De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot… Resimţindu-l ca pe dovada de eşec al teroarei cominterniste!
*
Aşadar, ciobănaşul mioritic când află că i se doreşte moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezeşte” de la faţa locului. Ci rămâne locului, şi-şi acceptă soarta „româneşte”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!

Cioban

Comportamentul mioritic, al ciobănaşului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se ştie şi să se înţeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănaşul nostru arhetipal. Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se ştie că la fel de mioritic, de „româneşte”, reacţionează Însuşi Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda şi sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Îşi adună mai aproape învăţăceii şi le ţine predica cea mai înălţătoare, învăţătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieţii adevărate! Sfidând moartea şi forţele întunericului, ale răului şi ale minciunii! Exact ca în Mioriţa, oameni buni!…
Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis aşa!, se defăşoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morţii lui Socrate. El, omul cel mai inţelept, cel mai priceput în a descifra tainele minţii omeneşti şi ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzaţiile aduse de nişte neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putinţă: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca şi Iisus, de altfel!
…A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale şi n-a făcut-o. În ajunul morţii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-şi consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ţinut „predica” sa cea mai emoţionantă, mai tulburătoare. El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, şi-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.

E greu de precizat şi de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Mioriţa, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuşi de nedemnii noştri preopinenţi – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioşi cât mai în faţă!, este că atât Iisus, cât şi Socrate, adică atât omul cel mai curat din câţi au existat, cât şi omul cel mai înţelept, puşi în faţa morţii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic românesc!… Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a vieţui pe această lume totuşi trecătoare, înşelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…
Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntaţi cu „teroarea istoriei”, în postura de deţinuţi politici în temniţele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulţi dintre acei deţinuţi diafani erau tineri din Frăţiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănaşului mioritic. Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intenţiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din ţară. Care dintre noi, oamenii obişnuiţi, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?! Regretăm şi nu înţelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacţionat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănaşului matricial, aidoma lui Socrate şi Iisus: nu a întors spatele morţii, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naşte în tine conştientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieţii, a valorilor sufleteşti legate de condiţia divină a fiinţei umane… A ta, cititorule!
Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în faţa morţii e întregit de felul cum, alături de ceilalţi 13 camarazi, şi-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cereşti!
…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului şi aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacţia ciobănaşului, chiar aşa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacţie posibilă, totuşi. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacţie, acest comportament şi la alţii… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus şi Socrate, printre alţii, nu mulţi! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înţeleg, nu-şi pot asuma comportamentul ciobănaşului sau al lui Socrate… Nu înţeleg, dar cei mai mulţi, printre care şi subsemnatul, simt că le scapă înţelegerea acelor fapte şi trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înţelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simţ al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înţelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înţelegerii şi ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programaţi de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alţii mai puţin, dar niciunul totul!…
Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înţelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistenţă, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înţelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănaşului mioritic în faţa morţii, dar când iau cunoştinţă de acest model îmi dau seama că, dacă aş fi avut puţin mai mult noroc la naştere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic… Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înţeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toţi neisprăviţii care, de câţiva ani post-decembrişti încoace, vor să facă pedagogie naţională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceştia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate şi textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată şi Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Mioriţa, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea fiinţei umane în ipostaza ei românească!…
Iar tuturor celor de faţă cititori le aduc la cunoştinţă că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Mioriţa a fost atât de prezentă în mintea românaşilor noştri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnaşi, nu de capul său, ci mereu cercetându-şi camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!
Da, există o continuare a Mioriţei! Nu romanul Baltagul, care este şi el aşa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Mioriţa!… Cred că numai spaţiul binecuvîntat al temniţei, al suferinţei nedrepte,
putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriţei, dar şi inspiraţia, de natură cert divină, de a produce un text care să facă faţă comparaţiei cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriţei… Iar acel ocnaş nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul şi comportamentul mioritic al ciobănaşului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?…

Întrebarea aceasta şi-a pus-o Radu Gyr şi a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.
Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănaşului nostru mioritic?, se întreabă aşadar Radu Gyr şi dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeţi ai lumii. Iată primele catrene:

„Pe-o sprânceană de lumină,
Lâng-o lacrimă de rai,
Verde culme carpatină
Rotunjeşte dulce plai.
Iar în plaiul stânei goale,
Lângă strunga fără oi,
Crăngi cu umeri frânţi de jale
Se cutremură din foi.
Fluier vechi nu mai îndrugă
nu mai latră câini pândari.
Singuri munţii duc în glugă
Carpatine neguri mari.
Nu mai zburdă-n târlă iezii,
Nici plăpânzii miei priori.
Doar pe cearcănul amiezii
Urcă ulii rotitori.
Ulii suie, frunza sună,
iar în iarbă-ntins amar
ba e somn, ba rugăciune,
tînăr leş de pecurar.
A rămas dormind pe-o rână,
în culcuş de voievod,
pe-un crâmpei de rai cu stână
unde brazii plâng prohod.”
şi aşa mai departe…
Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.

Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăşi cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!…
…Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-şi pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minţii sale. Iar şi mai important este că în acest acelaşi spaţiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se ştiau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputinţă să înţeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, arhei, şi-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigaşii Mântuitorului, cu ucigaşii Celui Care S-a oferit suferinţei ca să ne mântuiască pe noi de păcate? Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiţia divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…
Da, românii şi-au pus această întrebare la care au imaginat şi un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Mioriţele lor. Un răspuns pe care nechemaţii preopinenţi nu au nici o şansă să-l imagineze ori să-l înţeleagă…
Închipuindu-se magistraţi, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă şi pragmatică, a planetei: în imaginarul
românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnaţi ucigaşii cei mai nenorociţi a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veşnic! şi punct!…
Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…
Logica strânsă a acestui răspuns: numai aşa, trăind la nesfârşit, şi asistând la „marşul glorios al lui Iisus pe pământ”, li se vădea acelor nefericiţi eşecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…
Mai departe, interpretarea „sentinţei” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…
După al meu: pedepsiţi să nu mai moară niciodată? Pedepsiţi cu viaţă veşnică?… Aşadar, viaţa ca pedeapsă!… O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenţie, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulţumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineaţa, când era destul de linişte ca să-l aud, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce şi-am greşit de mă laşi să trăiesc atâta? De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reuşisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. şi invers!…
Când viaşa este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viaţă, abia aceea adevărată, pui alt preţ pe viaţă şi pe toate cele din preajmă-ţi, atât de amăgitoare!…
În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareşicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea şi mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede şi la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naţionalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist? De ce acceptă mai departe dictatura ceauşistă!… Adică, se subînţelegea, din laştate şi oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…
M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susţinând altă explicaţie: forma cea mai comună şi mai naturală (sic!) de laşitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alţii îi zic seninătate… şi suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Mioriţa, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistenţa anticomunistă din munţi, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu ştia nimic, nimic…
Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îţi pune în pericol viaţa. Dar pe lângă pericolul de a-ţi pierde viaţa în confruntarea pe care o declanşezi, mai apare şi pericolul ca tu să iei viaţa cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroşite de sângele omuciderii… Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul ştie că pentru opresor există o plată inevitabilă şi îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…
Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam şi vag mi s-a făcut ruşine pentru uşurinţa cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu ştiu. Ce ştiu este că atunci le-am gândit, aceste explicaţii, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieţi, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduşi în situaţia de a lua ei viaţa cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…
…Câteva luni mai târziu, în decembrie acelaşi an 1989, aveam să constat cu uimire şi îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici au ieşit în faţa tancurilor, în faţa nevăzuţilor terorişti, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-şi arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-şi astfel credinţa că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…
Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor… Iar a fi ori a reacţiona în spiritul baladei Mioriţa nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiţii umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atîta doar aş adăuga: a reacţiona „în legitimă apărare”, instinctual, la violenţă răspunzând prin violenţă, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat şi …recomandabil în viaţa de toate zilele. Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate şi Iisus, a avea reacţia „potrivită”,
cea aşteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificaţiilor legate de persoana-ţi. Înseamnă să aparţii aceleiaşi lumi cu cei care îţi vor moartea. Este şi cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său şi al Mişcării. Ciobănaşul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiţie sufletească teribilă pentru nişte simpli ţărani, punându-l pe ciobănaş să ia această atitudine, conferă morţii sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister iniţiatic la nivelul conştiinţei unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Mioriţa, din toate creaţiile folclorice româneşti, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.
Un detaliu cum nu se poate mai mişcător: Prima oară, dacă nu mă înşel, Mioriţa a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizaţi, de ceangăi. Un text în limba maghiară, aşadar. Bieţii oameni nu mai vorbeau româneşte, uitaseră şi religia părinţilor, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră
de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar şi aşa, degradat prin traducere, ca pe bunul lor sufletesc ultim şi de cel mai mare preţ…
În încheiere, aş zice că genul proxim şi ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, şi el atât de românesc, numit a-ţi fi ruşine de ruşinea celuilalt… Nu ştiu dacă există şi în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des. Este un sentiment şi un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puţini şi aleşi… Binecuvîntaţi de Dumnezeu! Când printre noi se iveşte unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănaşul carpatin…
Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situaţia de a scoate la lumină, din adâncul fiinţei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, şi pe alţii la încercare!

7 ianuarie 2010
Ion Coja