Țara Zeilor, prima cultură a neamului omenesc

Tara Zeilor

Pentru a ne cunoaște istoria străveche avem la îndemînă date și fapte demne de încredere și pline de învățăminte despre strămoșii noștri care s-au perindat pe toriștea carpatină timp de peste 40 de milenii, lăsînd în urma vremurilor pentru cei ce vor veni, legende, mituri și ziceri ce ar lumina și cel mai întunecat ungher al pămîntului, însă nu și scăfîrliile istoricilor și lingviștilor mioritici actuali. Din traista veleaturilor de demult voi scoate dovezi epigrafice venite de la grecii din vechime cît și de la latini, scăpate de urgiile timpului și ura nemărginită a celor ce s-au străduit cu o furie de neînchipuit să ne scoată pe vecie din istoria Europei și a lumii. Spațiul carpatin, luat într-un sens geografic foarte larg, ca matcă de cultură și civilizație, de unde au roit timp de milenii mai multe grupuri de populații către alte tărîmuri, era cunoscut din cea mai înnegurată antichitate ca Țara Zeilor sau ,,locul unde s-au născut zeii” fiind un ținut sfînt sau o Țară Sfîntă.
Poetul grec Pindar (518-438 î.e.n.) în Ode Olimpiane și Pythiane îl amintește pe confratele Pherenicos din Heracleea, ce a trăit însă în vremuri mult mai vechi lăsîndu-ne scrise versurile: ,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din neamul arimaspilor… la hiperboreeni s-au născut zeii”. Tot în aceste ode ale lui Pindar mai găsim legenda potrivit căreia, Troia a fost înălțată de hiperboreenii conduși de Eac împreună cu zeul Apolo, iar după ce au isprăvit munca s-au întors toți în baștina din nordul Istrului. Ori aceste mituri arată că în secolele VIII-V î.e.n. în lumea grecilor era convingerea de neclintit că la nord de Istru unde locuia neamul hiperboreenilor, era și ținutul unde s-au născut zeii și însăși neamul omenesc, iar unele divinități încă mai sălășluiau în aceste tărîmuri pline de mister; deci Țara Zeilor era Țara Sfîntă, așa cum găsim scris de mai multe ori pe tăblițele de plumb. Pînă și această ,,ciudățenie” dovedește că felul meu de a citi tăblițele este cel corect și bun, chiar dacă despre el, unele lepre spun că este ne-bun.
Un alt autor de același neam, Pseudo-Apollodor (secolul II-I î.e.n.) în lucrarea Biblioteca (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că ,,muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există nici un motiv pentru a face altă legătură şi a căuta muntele Atlas în „Atlantida”, textul dezvăluindu-ne că pe Acropole deja se lucra drăcește (adică elinește) la falsificarea istoriei și mitologiei lumii de atunci, astfel ca grecii cei pretinşi pricepuți și isteți să apară moțul lumii în tot și în toate, iar ceilalți (și în special geții) pe nicăieri.
Aceste mituri au dăinuit în cultura antichității ca un adevăr ce nu putea fi pus la îndoială, fiindcă este reluat de către Diodor din Sicilia (80-20 î.e.n.) în scrierea Biblioteca istorică, Cartea III, LX, unde găsim o legendă ce ne spune cum a fost împărțit pămîntul după zidirea lui între cei doi titani, Atlas și Cronos astfel: ,,După moartea lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au împărţit între ei domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia de lîngă Ocean (Marea Neagră), iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice; de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul… Atlanții care locuiesc în regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se – pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este țara lor... Atlas avu şapte fiice, cărora – după numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost aşezate pe cer şi au primit numele dePleiade.” Iscusitul grec ne spune că neamul de lîngă Ocean sau Marea Neagră cum este dovedit din descrierea geografică a ținutului, se numește ,,atlanți”, după întemeietorul țării și a neamului (titanul Atlas), însă atît el cît și ceilalți antici au folosit numele de hiperborean. În altă parte a lucrării ne precizează ce se înțelegea atunci prin marea de lîngă lacul Meotic (Marea de Azov) – numită ,,Ocean” – scriind că: ,,regiunile udate de Tanais (Don) şi Istru, pe care antichitatea le numea hiperboreene”, lăsîndu-ne a ghici singuri unde este adevărul pe care a vrut sau nu a vrut să-l spună.
Un alt grec ce i-a fost o perioadă de timp chiar contemporan lui Diodor, capadocianul Strabon (63 î.e.n. – 21 e.n.), ne-a lăsat mărturie în lucrarea Geografia la 1,4,3 ca să băgăm la cap, următoarele adevăruri din vremea lui: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Şi cu asta dăm la o parte abureala sau ceața lui Diodor, care nu prea știa să scrie cu precizie cîteodată, unde este ținutul hiperboreenilor (fiind și ținutul de naștere al zeilor).
Latinul Pliniu cel Bătrîn (23-79 e.n.) este un alt martor al timpurilor trecute, pe care l-am chemat să ne lumineze în calea adevărului despre istoria ocultată a geților. Pentru trebuința noastră găsim în lucrareaNaturalis Historie IV, 26 că: ,,axa boreală, în jurul căreia se învîrtea Universul, atingea pămîntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”. Iar cu acest adevăr atît de limpede spus de un latin, ar trebui să vă frec mestecătoarea de trădători pînă veți amuți pe vecie, cu satanistele voastre făcături cu care ne-ați falsificat istoria și cultura identitară. Asta știa antichitatea chiar şi în secolul I al erei noastre: că neamul legendar al hiperboreenilor era în fapt neamul get, care a avut de strămoși această spiță scoborîtoare direct din zei sau titani.
Poetul latin Marţial (40-103 e.n.), ne-a lăsat și el mărturie în această direcție, despre strămoșii noștri istorici și adevărați, nu cei boiți de fel de fel de pricepuți cu mințile rătăcite. Într-o epigramă pentru prietenul său Marcellinus,  care era soldat în armata romană, scrie: ,,Soldat Marcellin tu pleci ca să iei pe umerii tăi cerul hiperboreean şi astrele polului getic”. Citatul care se referă la campania militară a romanilor din anul 89 e.n. împotriva geților, este încă o dovadă de cum ne-au falsificat tîrîturile, tîmpiții și trădătorii de Neam și Țară, adevărata istorie a strămoșilor noștri, fiind al doilea autor ce a lăsat mărturie peste timp că hiperboreenii erau strămoșii geților sau poate o poreclă dată chiar acestora de către pricepuții greci, cam tot așa cum i-au numit și pelasgi. Acelaşi autor numeşte biruința armatelor romane conduse de către împăratului Domiţian asupra mato Gezino, ,,hiperboreus triumphus” şi mai departe: ,,De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpezile geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decît renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. El face aceleași precizări uluitoare pentru mințile noastre de azi, otrăvite de atîta lat(r)initate, că nu-și mai poate găsi și adevărul un cît de mic loc: hiperboreenii sînt strămoșii falnicilor geți, împotriva cărora  împăratul roman Domiţian purtase mai multe războaie, sau un alt nume ce era folosit în antichitatea clasică pentru neamul get. Dar asta nu înseamnă că și ei își spunea așa, fiindcă pe tăblițe și-au scris identitatea ca falnici geți sau rumuni.
Alt izvor, venit din scrierea Stromate a alexandrinului Clement (150-215 e.n.), spune că marele înțelept al dacilor, Zamolsis este de neam hiperboreean. Şi iarăși mă înădușă năduful, că nu pot socoti cu parul sau măcar cu bățul, pe cei ce ne-au falsificat cu bună știință istoria veche, îndobitocindu-ne cu otrăvurile pregătite de către ticăloșii greci, diverşi papistași, istoricii germani și monstruoșii cazari.
Latinul Dio Cassius (155-229), în lucrarea Romaika (Istoria Romei), scrie despre bătăliile purtate de împăratul roman Domițian împotriva geților, că la Tapae, basoleo Diogio (care conducea armia geților) a fost înfrînt de generalul roman Tettius Iulianus – personaj născocit de el, fiindcă Suetoniu care a scris cu 100 de ani înainte despre aceleași fapte istorice, prezintă alte căpetenii. Pentru fapta lui, ce se vrea să rămînă în amintirea neamului, romanul își ia numele de Hiperboreanul (victor Hiperboreo namen ab orbe tulit – învingător, a luat de pe lume numele de hiperborean).
Un alt scriitor al antichității tîrzii, Macrobiu (sec. IV-V e.n.), în lucrarea despre Scipio, zice că hiperboreenii sînt pelasgi locuind în nordul Traciei. Ori istoria ne spune că aici era hotarul de sud – Mesia – al Dio Getia, adică Țara Sfîntă a vechilor hiperboreeni, sau pelasgi cum i-a scris el cu acest nume venit de la vechii greci.
Cam pentru aceeași perioadă de timp avem mărturia venită și de la poetul latin Claudius Claudianus (370-406 e.n.), care în poemul neterminat De raptu Proserpinae (Răpirea Proserpinei), a scris despre pasărea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpații noștri, unde a fost prima împărăție a neamului omenesc condusă de titanul Atlas. Şi iarăși trebuie să-i pun sub aspru județ pe toți cei ce ne-au falsificat istoria cu știință, din prostie ori slugărnicie.
Din dovezile antice scrise prezentate mai înainte, este adeverit faptul istoric odată pentru totdeauna, că ținutul de la nordul Istrului a fost locuit în vechimea timpului pe o perioadă de peste 1000 de ani de un popor pe care grecii l-au numit hiperborean sau pelasg, însă unii antici fac precizarea explicită că geții erau urmașii acestora!

CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

http://www.ariminia.ro/ro/