Istoria adevărată: RUMÂN SAU ROMÂN, RUMÂNIA SAU ROMÂNIA

romania

O parte însemnată dintre vecinii României, atît din imediata apropiere cît și din depărtare, i-a numit și continuă să-i numească pe români- rumâni, iar țara acestora nu România ci Rumânia ( a se vedea: rumân, Rumânia în limba rusă; rumun, Rumunia în limba ucraineană; rumun, Rumani în limba albaneză; rumӓn, Rumӓnien în limba germană; rumeen, Rumeenia în limba estonă ș.a.m.d.).
Francezii, englezii și alții, anterior, au utilizat cuvîntul Rumânia, apoi după formarea statului român în 1859, l-au înlocuit cu Romania.
Puține sunt persoanele care atrag atenție la faptul că aceste cuvinte percepute cu același sens, sunt scrise și pronunțate diferit, iar dacă se mai găsește cineva, care încearcă să clarifice de ce se întîmplă așa ceva, nu găsește decît o singură explicație- specificul limbilor, în care cuvintele sunt utilizate, altfel spus-vinovat este factorul lingvistic.
De ce rumân, fiindcă, ar părea clar de ce român? Când și cum au apărut, au început a fi utilizate aceste cuvinte ca etnonime?
Analiza izvoarelor scrise ne arată că cuvîntul rumân este cu mult, mult mai vechi decât cel de român și că rumân înseamnă – culoare rumână/ rumenă (nuanță a culorii roșii – n.n). Cei care mai târziu au folosit cuvîntul român/români, au dorit să arate că purtătorii acestui nume își datorează numele romanilor, că își trag rădăcinile din romani.
Așadar, după cum am scris anterior, cu mult timp înainte de fondarea Romei (a 753 î.e.n.) întreg teritoriul Europei, Asiei de Sud-Vest, și Africii de Nord, era populat de un singur neam divizat în mai multe formațiuni statale aflate la diferite trepte de dezvoltare economică, socială, militară și culturală.
Cei din centrul și nordul Peninsulei Apenine, fiind veniți din regiunea munților Carpați și nordul Peninsulei Balcanice, aveau practic aceiași zei cu cei rămași acasă, printre care zeița Iono (Juno, Iunona, Junona) supranumită Rumâna, ocrotitoarea noi-născuților și mamelor cu copii mici. Supranumele Rumâna provenea de la culoarea rumănă/rumenă a fructelor coapte de smochin care aveau forma unui sîn de femeie- smochinul fiind copacul simbol al zeiței.
Prezența cuvîntului rumân/ rumen în acele timpuri îndepărtate ne servește ca dovadă, ca una din multiplele dovezi incontestabile, că acel mare și numeros neam era de obârșie strărumână/străromână dacă se dorește. Astfel, cuvîntul rumân/rumen nu există nici în limba latină, nici în cea italiană. Dex-ul limbii române, ca și în multe alte cazuri ne duce în eroare cînd ne spune că acesta provine din franceză sau slavă, „uitând” că aceste limbi s-au format cu multe, multe sute de ani mai tîrziu și mai ales că verbul a rumeni, de la care a derivat rumân/rumen se întâlnește numai în limba rumână/română.
Probabil foarte puțină lume cunoaște că Romul și Rem, fondatorii Romei, prin urmare și romanii își datorează numele acestei zeițe, la fel ca și rumânii/ românii de astăzi (a se vedea expunerea din 12.12.15 – n.n.).
Purtînd aceste nume frații se mai aflau și sub ocrotirea celui mai mare zeu al strărumânilor, a lui Jupiter, care de rând cu alte numi așa ca Tunetul, Fulgerul ș.a., mai purta și numele de Rumân.
Mai târziu, numele orașului Roma s-a răsfrânt asupra denumirii statului și cetățenilor acestuia.
Astfel, de la Rumână/Rumânul s-a ajuns la Romul și Rem, apoi la Roma și romani.
Odată cu trecerea timpului statul roman devenea tot mai puternic, iar cei ce se numeau romani deveneau tot mai numeroși.
Cu toate acestea, cea mai mare partea a celor învinși de romani nu au acceptat niciodată numele de roman, rămânând să-l poarte pe cel moștenit de la strămoșii lor.
Astfel, la sfîrșitul secolului al III – lea – începutul secolului al IV-lea, după ce italicii pierduseră rolul de conducător în statul roman și locul lor l-au preluat traco-dacii din centrul și nordul Balcanilor, împăratul Galerius, de origine dac, a declarat că este dușmanul numelui de roman și că ar vrea să schimbe titlul Imperiul Roman în Imperiul Dac.
La fel și Constantin cel Mare, pe care toate izvoarele scrise ni-l arată clar că era de origine dacă, se considera mai victorios decît Traian și Alexandru Macedon, fiindcă i-a învins pe romani, adică pe italici.
Anume în perioada domniei sale, după acceptarea noii religii creștine ca religie oficială a statului, trecerea capitalei din Roma în noul oraș Constantinopol, în centrul pămînturilor populate de traco-daci, s-a pus începutul utilizării noii denumiri a imperiului – Imperiul Rumânilor sau Rumânia.
De ce?
Fiindcă, traco-dacii se considerau copii ai zeiței Rumâna și în pofida diferitor denumiri după regiuni, după numele conducătorilor, ș.a.m.d., toți își ziceau rumâni.
Despărțirea, la sfîrșitul secolului al IV-lea a Europei centrale și de vest de imperiu, venirea încolo la începutul secolului al V-lea a goților, crearea de noi formațiuni statale care nu se mai supuneau Constantinopolului, adică rumânilor, duc la o nouă situație în teritoriul rămas în componența imperiului. Ponderea celor care își ziceau, se recunoșteau, ca rumâni devine covârșitoare.
Anume din aceasta perioadă, de la începutul secolului al V-lea, în toate actele oficiale ale statului, acesta începe a se numi Rumania, fiindcă în limba greacă litera “â” nu exista. Cei mai mulți însă, în lucrările lor foloseau forma prescurtată Rum de la care cetățenii erau numiți rumi.
Ca rumi se autentificau însuși cetățenii care au păstrat această denumire de-a lungul veacurilor, în pofida schimbărilor ulterioare din limba greacă.
Noile comunități europene, care foloseau limba latină ca limbă comună a tuturor, nevăzând deosebiri între romanii de altă dată și rumânii din Constantinopol (și aceasta era adevărat, fiindcă aveau rădăcini comune – n.n.), au continuat să-i numească pe aceștea – romani, iar statul lor – stat roman.
Toate izvoarele arabe scrise din acea perioadă, dar ele sunt destul de numeroase (a se vedea lucrările lui Ibn Abu al-Hacam, Abu Ismail Muhammad B Abu, Aba ar-Rașid al Bacuvi,Halal as –Sabi, Al-Hasan al-Safadi ș. a.), îi numesc pe cetățenii statului cu capitala în Constantinopol – rumi/rumâni iar țara Rum/ Rumânia.
La fel și numeroasele neamuri ale slavilor, germanilor, turcilor, alte neamuri mai mici au început ai numi pe cei din imperiu rumâni.
Astăzi, practic, nimeni nu mai știe că denumirea Imperiu Bizantin nu a fost cunoscută celor care au trăit în acel stat, că aceasta a fost inventată cu o sută de ani mai târziu după cucerirea Constantinopopului de către turci. Mai concret, termenul Imperiu Bizantin a fost inventat de istoricul german Hieronymus Wolf în anul 1557, pentru a face deosebire dintre perioada existenței statului cu limba latină ca limbă oficială și perioada cu limba greacă ca limbă oficială.
Preluată după aceasta de istoricii de mai târziu din alte țări și repetată, probabil intenționat, în toate lucrările lor, a dus la aceea că denumirea Imperiu Bizantin/ Bizanț să se înrădăcineze atât de tare încât în prezent toți știu, vorbesc numai de Imperiul Bizantin/ Bizanț sau în cel mai bun caz de Imperiul Roman de Răsărit și nimeni nu-și mai aduce aminte despre denumirile rumân/rumâni și Rumânia utilizate de cei care au trăit în acel stat de-a lungul a o mie și ceva ani.
Confuzia, neclaritatea existentă astăzi în utilizarea corectă a acestor cuvinte, falsificarea istoriei, inclusiv a celei medievale a rumânilor s-a făcut mai tîrziu de către istoricii și politicienii neamurilor mai mari și puternice pentru a-și înobila propria istorie, pentru a arăta că chiar dacă au existat cândva neamuri însemnate, cu istorii bogate așa ca babilonienii, asirienii, egiptenii, romanii ș.a., acum acestea nu mai sunt.
Temelia marii falsificări s-a pus în secolele IX – XI, atunci cînd în Rumânia, în urma utilizării pe parcursul, aproximativ, a două mii de ani a limbii grecești s-a constituit o pătură de oameni din rândul conducătorilor statului, celor bogați, clerului, corpului de comandă al armatei, reprezentanților științei și culturii, care vorbeau, scriau și gândeau în limba greacă și care, practic, nu mai înțelegeau limba rumână, limba strămoșilor lor.
Aceștea, pentru a se afirma și în cautarea unor explicatii de unde au aparut, au început a spune că sunt urmașii așa numiților eleni-nume folosit din cele mai vechi timpuri de una din cele mai numeroase și puternice comunități ale rumânilor din Balcani, care deasemenea au folosit ca limbă oficială, limba greacă (rumânii eleni au fost cei care au inventat în prima jumătate a mileniului întâi î. e. n. limba greacă –n. n.).
Așa numiții eleni, adică rumânii grecizați, în scopul de a se deosebi de confrații lor rumâni, care continuau să vorbească limba rumână și care erau mult mai numeroși, încep a-i numi pe aceștea blahi/valahi, ceea ce în limba greacă de atunci însemna după cum am vorbit mai sus rumân/rumen, de culoare rumână/ rumenă. Ceva mai târziu, în secolele XI-XII, elenii care se considerau mai vechi decît rumânii/valahii și chiar decit romanii, recunosc că aceste două comunități au aceiași rădăcină și ca să arate acest lucru fac unele modificări în alfabetul grec, una dintre care fiind schimbarea denumirii literei ῶ care se citea ca “u” mai rar ca “ou”. Acesteia, după înlăturarea liniuței (căciuliței) de deasupra încep a-i zice “o”, în pofida existenței în alfabet a unei asemenea litere. Astfel, alfabetul grec s-a pomenit cu două litere „o” și fără litera “u” în schimb Rumânia a devenit Romania și rumân-roman.
Elenii de astăzi nu au o explicație plauzibilă, clară de ce alfabetul lor au două litere de “o” și lipsește litera “u”. Ei „au uitat” adevărul istoric ca și mulți alții, sperând că acesta nu va mai fi cunoscut niciodată.
Procesul de destrămare a comunității rumânești, început la sfărșitul secolului al IV-lea – începutul secolului al V-lea a continuat în partea europeană sub loviturile confraților lor (al hunilor, avarilor, bulgarilor, rușilor-n.n.), al slavilor și altor neamuri, iar în cea din Asia de sud-vest și Africa de nord sub cele ale arabilor, turcilor și altor neamuri unde o parte înseamnată de rumâni a fost nimicită, alta impusă să se refugieze în Europa și o parte mică cu timpul a fost asimilată complet sau aproape complet.
Această tragedie a poporului rumân, după cum arată izvoarele scrise, în cea mai mare parte s-a datorat nu atât tăriei forțelor invadatoare, cât slabiciunii interne, cauzate de mișcările separatiste care nu au încetat niciodată până la momentul căderii marelui imperiu rumânesc sub loviturile turcilor.
Luptele fratricide atât dintre rumânii din Balcani, adică din cadrul imperiului rumânesc, dintre cei din nordul Dunării și dintre cei de pe ambele maluri ale Dunării au dus la formarea de noi state rumânești așa ca Bulgaria, Rusia și Ungaria, (acestea au fost state rumânești până: Bulgaria-în secolul al XIV-lea, Rusia-în secolul al XIII-lea și Ungaria – în secolul al XIV-lea-n.n.), destrămarea întro măsură mai mare sau mai mică a acestora și formarea altor formațiuni statale. Astfel, în secolul al XIV-lea, în rezultatul unor asemenea lupte, din corpul statului rumânesc Ungaria, în care maghiarii jucau un rol secundar, se desprind cnezatele Țara Românească și Moldova.
Călătorii, negustorii, diplomații europeni trecând prin aceste locuri și văzând că locuitorii de aici care se numeau rumâni, se asemanau după limba vorbită, modul de trai, cultură cu italienii și cu rumânii din Balcani (din Imperiul Rumân cu capitala în Constantinopol-n.n.) au conchis că și aceștea se trag din romani, mai ales știind că cu mult timp în urmă romanii au stăpânit unele teritorii din dreapta Dunării.
Astfel, în lucrările, scrisorile, rapoartele de serviciu scrise în limba latină îi numesc pe rumânii din Țara Rumânească, Moldova și Ardeal, după cum era de așteptat romani.
Aceste afirmații încep a fi susținute și de unii cărturari din Moldova și Țara Rumânească (Muntenia), impuși în mare măsură de declarațiile unor reprezentanți ai maghiarilor și slavilor precum că dânșii sunt cei mai vechi și deci lor le aparține dreptul prioritar de a popula aceste teritorii.
Cu toate acestea, neamul ce locuia în Moldova, Muntenia, Ardeal și alte regiuni învecinate se conștientiza ca neam rumânesc, iar reprezentanții lui se autentificau, își ziceau rumâni. Nu romani, nu români ci rumâni.
Despre aceasta ne vorbește destul de clar scrisoarea lui Neacșu din 1521, cel mai vechi document păstrat și scris în limba rumână în care statul din nordul Dunării este numit Țara Rumânească și nu Țara Românească așa cum scriu unii istorici de astăzi.
Tot despre rumâni ne vorbesc Grigore Ureche și Miron Costin. Primul ne spune că cei care locuiesc în Moldova se numesc „rumâni” iar limba vorbită de aceștea este – „rumâniască”. Cel de-al doilea în lucrarea “ De neamul moldovenilor, din ce țara au ieșit strămoșii lor” destul de clar spune ” și așa neamul acesta de carele scriam al țărilor acestora (Moldova, Țara Muntenească și Ardealul-n.n.)… numele vechiu și mai direptu iaste rumân… tot acest nume au ținut și țin până astădzi”. În mai multe rânduri acesta accentuiază că ”numele cel dreptu de moșie easte rumân”.
Odată cu trecerea anilor unii rumâni încep ași zice și moldoveni. Muntenii, însă, au continuat să-i zică țării lor Țara Românescă, fapt mărturisit de Constantin Contacuzino în lucrarea ”Istoria Țării Rumânești„. Acesta scrie că țara este numită rumânescă numai de locuitorii ei.
Documentele istorice dovedesc că până la mijlocul secolului al XIX-lea străinii i-au numit pe băștinașii de aici atât vlahi/valahi așa cum o făceau de sute de ani elenii cât și rumâni așa cum aceștea s-au numit pe sine peste 1500 de ani, în pofida apariției răspândirii de către unii istorici în secole XVII-XVIII a denumirii de români.
Odată cu constituirea statului național, cu necesitatea găsirii unui nume care i-ar uni pe toți, s-a acceptat ca statul să fie numit România, crezând că cu rădăcini romane va fi mai ușor de rezistat în fața celor care încearcă să le nege dreptul lor asupra teritoriilor pe care le stăpânesc. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea rumânii de aici au devenit români.
Acceptând acest nume rumânii, din necunoașterea adevăratei lor istorii s-au dezis de o parte foarte însemnată a acesteia, inclusiv de cea a statului roman și a Imperiului Rumân ( și nu Roman de Rasărit sau Bizantin cum este cunoscut astăzi- n.n.) cu capitala în Constantinopol care a existat peste 1200 de ani.
Așadar, corect ar fi ca numele purtat astăzi de urmașii direcți ai celor care au pus temelia civilizației contemporane, au dat naștere tuturor neamurilor europene și multor altora din Asia, să poarte numele de rumâni și țara lor să se numească Rumânia.
(Cu alte subiecte revenim joia viitoare – n.n.)

Andrei GROZA,
dr., conf. univ.