Considerațiuni privind originea rumânească/românească a lui Isus Cristos / Hristos și a creștinismului

Iosius biblie

 

Pare cunoscut și nimeni nu pune la îndoială faptul că cuvintele creștin și creștinism provin de la numele Domnului Isus Cristos / Hristos.
Conform celor scrise în perioada contemporană de așa – numiții specialiști în domeniul istoriei religiei creștine și repetate, practic, de toată lumea, inclusiv de slujitorii bisericii creștine, supranumele Cristos / Hristos ar fi de origine greacă și ar însemna uns, adică alesul lui Dumnezeu, sau că ar fi o traducere din limba ebraică în limba greacă a numelui Mesia care ar fi însemnat tot uns.
La o examinare atentă a Evangheliilor se înțelege ca Mesia nicidecum nu înseamnă uns. Semnul egalității ca sens între aceste două cuvinte a fost pus multe secole mai târziu, după răstignirea lui Isus Cristos / Hristos, atunci când nu se putea explica originea supranumelui Cristos / Hristos sau pentru a o ascunde.
Reieșind din contextul în care era utilizat cuvântul Mesia, nici nu poate fi pus la îndoială că acesta însemna persoana trimisă, care avea misia / misiunea de a mântui, de a salva omenirea întorcând-o pe drumul credinței adevărate.
Este clar că Mesia înseamnă misionar, adică trimis cu misia / misiunea de a restabili credința în unicul și adevăratul Dumnezeu, numai că acesta era nu un simplu misionar. Misionarul / Mesia era fiul lui Dumnezeu.
Niciuna dintre cele patru Evanghelii nu vorbește distinct despre Isus Cristos/Hristos ca unsul lui Dumnezeu. Și este clar de ce, fiindcă Isus Cristos / Hristos, fiind fiul lui Dumnezeu (Matei, 1:20; Marcu, 1:1; Luca, 1:32; Ioan, 1:34 ș.a.), venit între oameni să întroneze împărăția Celui Prea Înalt nu putea fi uns, adică ales dintre pământeni, dintre cei mulți.
Încă ceva, în limba greacă uns se scrie ehrise care, după cum se observă ușor, este departe de cuvântul Hristos. Ehrise nu conține litera t, iar cuvinte grecești cu rădăcina hris se întâlnesc mai multe. Ca exemplu, aici, am putea aduce cuvântul hrisos care înseamnă aur și care pare a fi mai aproape de cuvântul Hristos și dacă urmăm aceeași logică, apoi Hristos mai degrabă ar însemna aurosul sau auritul.
Absurd?
Da.
Dar de ce aceste absurdități cu unsul și cu originea grecească a supranumelui Hristos au fost acceptate de contemporanii noștri și de ce sunt susținute nu numai de alte neamuri creștine, ci și de români?
Probabil, pentru că mult mai târziu, după răstignirea Domnului Isus Hristos, celor care au scris istoria, inclusiv cea a religiei creștine, având anumite interese, nu le-a convenit să arate realitatea care a stat la temelia provenienței numelui Isus Cristos/Hristos și începutul credinței în Dumnezeu. Lucrurile au fost aranjate în așa fel încât astăzi nimeni, practic, nu mai pune la îndoială că numele Isus Cristos/Hristos este o traducere din ebraică în greacă a numelui Mesia și înseamnă unsul lui Dumnezeu.
Cunoscând însă că pe întreg teritoriul cuprins între Dunăre, Nil și Eufrat, din cele mai vechi timpuri, a locuit un singur neam, care vorbea o singură limbă – limba rumână/română, fapt despre care, anterior, am vorbit în alte expuneri, că creștinii, rugându-se Domnului, duc mâna dreaptă la frunte, la creștet, și că în limbile română, rusă, sârbă croată și alte limbi slave întâlnim cuvintele a creștina , kreșcenie, krștenie, care par a avea o rădăcină comună, creșt, care stă și la baza cuvântului creștet, am încercat a clarifica dacă nu cumva există vreo legătură între toate aceste lucruri.
În această situație am crezut că ar fi bine să vedem în ce împrejurări, în ce condiții sociale a început a fi utilizat supranumele / cuvântul Cristos / Hristos.
Astfel, spre sfârșitul secolului I î.e.n., oamenii din Siria, inclusiv din Iudeea, care trăiau în condiții foarte grele, când minciuna, desfrâul și trădarea dominau societatea, într-adevăr, așteptau venirea unui Mesia, unui salvator, trimis de Dumnezeu, care i-ar fi îndreptat pe toți pe drumul credinței adevărate.
Nimeni nu știa cine va fi acesta.
Părerile oamenilor erau diferite. Unii credeau că acesta ar putea fi sfântul Ilie, alții – Ioan Botezătorul ori sfântul Ieremia, cei mai mulți însă, ținând cont de cele scrise în Sfânta Scriptură, erau siguri că acesta va fi Adam.
Ierusalimul în acea perioadă era considerat de oamenii din regiunea respectivă ca principalul oraș al lui Dumnezeu, ca orașul unde se afla centrul pământului.
Ierusalimul și împrejurările sale erau împânzite de mormintele sfinților.
Fiecare bucată de pământ, fiecare casă era legată de istoria unui sau altui patriarh al credincioșilor.
Dar nu aceasta, mai exact nu numai aceasta îi făcea pe localnici să considere Ierusalimul centrul pământului.
Motivul principal era că aici, pe unul dintre aceste dealuri, sub o piatră mare, cu forma relativ rotundă, se afla îngropat capul lui Adam ( anume pe această piatră a și fost instalată crucea pe care romanii l – au răstignit pe Isus Cristos/Hristos – n.n.).
Oamenii veneau aici din diferite regiuni, chiar destul de îndepărtate, pentru a se închina celui care era considerat căpetenia căpeteniilor, străbunul tuturor străbunilor, de unde și locul era numit de localnici, corespunzător – locul Căpățânii, locul Creștetului.
Acesta este cunoscut cu nume diferite dar foarte apropiate ca sens.
Astfel,în limbile latină și arabă locul Căpățânii/Creștetului este numit locul Craniului, iar în cele slave – locul Frunții.
Totodată, aceeași Biblie ne spune că dealul Căpățânii/Creștetului în limba evreiască era numit Golgota (denumire preluată mai apoi de limba greacă – n.n.,) și aici ne apare o întrebare firească, dacă cei care îi ziceau Golgota erau evrei, atunci cine erau cei care îi ziceau dealul Căpățânii/Creștetului?
Răspunsul nostru este simplu – acei care îi spuneau dealul Căpățânii/Creștetului erau oamenii simpli, adică cei care utilizau zi de zi limba rumână / română, limba populară, iar Golgota îi ziceau cei care vorbeau în limba ebraică inventată pentru a fi utilizată în temple și la palate.
De altfel, și cuvântul Golgota își trage rădăcina din limba populară, din limba rumână / română de la cuvântul a gălgăi, fiindcă în timpurile vechi acea piatră rotundă servea ca altar pe care erau aduse jertfe zeilor, inclusiv jertfe omenești și de pe care curgea, gâlgâia sângele celor decapitați. Legenda ne spune că anume pe ea, Avram a încercat să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac. Mai apoi, romanii, ca să-și bată joc de credința localnicilor, îi aduceau acolo și-i decapitau pe criminalii condamnați la moarte.
Și Isus Cristos / Hristos, fiind condamnat la moarte, a fost adus anume pe locul Căpățânii/ Creștetului/ Golgotei/Craniului/ Frunții.
Văzând minunile pe care le făcea Isus oamenii au fost siguri că acesta este Adam, este Creștetul, ba chiar mai mare decât Adam, căci dacă omul dintâi a fost făcut din pământ, omul al doilea este din cer, că dacă omul dintâi a fost făcut un suflet viu, al doilea a fost făcut un duh dăruitor de viață. ( Întâia epistolă a lui Pavel către creștini, 15:47; 15:45).
Supranumele popular/rumânesc Creștet preluat de limbile greacă și latină în care nu exista litera ș a fost transcris prescurtat ca Crist / Hrist, iar adăugându-i conform regulilor acestor limbi, terminația os, a devenit Cristos / Hristos.
În istorie nu se poate șterge totul, mai ales multe dintre cele ce se păstrează în memoria și vocabularul poporului. Astfel, a creștina, kreșcenie, krștenie au rămas până astăzi ca dovadă că cuvântul Cristos / Hristos se trage de la rumânescul / românescul Creștet, care înseamnă, în primul rând, cel mai de sus, cel mai înalt.
De altfel, cuvântul Cristos / Hristos cu acest sens, după cum mărturisește Eusebiu de Cezarea (263 / 275 – 399), primul istoric al religiei creștine, a fost cunoscut și utilizat de prorocul Moise, deci cu mult înainte de venirea lui Isus Cristos / Hristos.
Acesta, ne spune în lucrarea ,, Istoria religiilor” că Moise, dorind să-l onoreze în cel mai înalt mod acceptabil închipuirii oamenilor pe Iosua, cel care l-a urmat ca conducător al evreilor, l-a numit Cristos / Hristos, adică cel mai mare, cel mai înalt, Domn al domnilor, căpetenia căpeteniilor.
În continuare, putem declara că și prenumele Isus este de origine rumânească/românească.
Astfel, conform Evangheliei lui Luca (1:31,32), îngerul Gavriil, venind la fecioara Maria, i-a spus că va naște un fiu – fiul Celui Prea Înalt și că îl va chema Isus, lucru care s-a și întâmplat la a opta zi de la nașterea acestuia, când a fost numit Isus (Luca, 2:21).
Așadar, știind că fiul Celui Prea Înalt, adică Celui de Sus a fost numit după cum și era logic – Isus, că cuvântul sus în forma dată și cu conținutul de înălțime, de direcție în cer ș.a.m.d. există numai în limba română, avem tot temeiul și dreptul să afirmăm că și acesta este rumânesc/românesc.
Conform celor scrise în Biblie, însuși Isus a recunoscut că el este Creștetul – cel care trebuie să vină să spele omenirea de păcate, să dea un nou suflu vieții pe pământ.
Strâns legat de creștinism și creștin este și semnul rugăciunii, închinăciunii care începe cu ridicarea mânii spre mijlocul de sus al capului, spre creștet, semn care se întâlnește numai la creștini.
Cei care au început a se închina lui Isus, l-au recunoscut ca Creștet – ca cel mai mare, ca căpetenie, au început a se numi creștini, iar procedura de primire în rândul acestora – creștinare.
Mult mai târziu, datorită influenței limbilor greacă și latină, numele de Isus Cristos/Hristos a fost răspândit în toată lumea. În ultima instanță, după mai multe sute de ani, și românii au preluat din aceste limbi scrise numele de Isus Cristos/Hristos și-l utilizează uitând că acesta este de origine rumânească/românească.
În încheiere, doar o mică reflecție asupra problemei abordate, și anume: de ce au tăcut izvoarele scrise în vechime despre originea numelui Isus Cristos / Hristos, de ce pe parcursul a două mii de ani istoricii, inclusiv istoricii religiei creștine, marii teologi, destul de erudiți, nu au încercat să clarifice originea adevărată a prenumelui Isus și, mai ales, a supranumelui Crist / Cristos, de unde și a creștinismului?
Probabil:
1) inițial nu se putea recunoaște că atât prenumele Isus cât și supranumele Crist / Cristos provin din limba populară / din limba rumână, care era considerată limba oamenilor de rând, a prostimii.
Din cele mai vechi timpuri, inclusiv în perioada apariției creștinismului se considera că cu zeii, cu Dumnezeu se poate vorbi doar într-o altă limbă decât cea populară ( Întâia epistolă a lui Pavel către corintinieni, 14:2; 14:4; 14:5).
Aceasta era cauza principală a inventării limbilor, inclusiv a celei ebraice, grecești și latine.
Necunoașterea originii prenumelui Isus și supranumelui Cristos/Hristos era chiar avantajoasă, fiindcă aceasta prezenta un mister, trezea și mai mult interesul oamenilor față de divinitatea Domnului Isus Cristos / Hristos.
2) mai târziu, când s-au constituit neamurile, mai mari și mai mici reprezentanților acestora nu le convenea să arate originea rumânească / românească a Domnului Isus Cristos / Hristos și a creștinismului.
Suntem conștienți de faptul că cele scrise mai sus nu vor fi acceptate de foarte multă lume, dar nu vor fi acceptate din interes personal sau de grup și nu din lipsa capacităților de a analiza lucrurile.
Adevărul, în ultima instanță, va răzbate la suprafață și își va ocupa locul cuvenit. Credința nu poate fi curată dacă se bazează pe ignoranță, pe negarea și ascunderea adevărului.
Andrei GROZA, dr., conf. univ.