Teorie-bombă: Acei care se numeau RUȘI în secolele IX-XIII nu erau SLAVI, ci urmaşi de-ai GEȚILOR

Rusia getica 1

 

Până în prezent, ruşii nu dau o explicaţie clară: de unde îşi trag numele pe care îl poartă? Istoricii au înaintat mai multe ipoteze referitoare la etimologia cuvintelor „russkii” (rus – n.n.) şi „Rossia” (Rusia – n.n.), dar ele au rămas la nivel de ipoteze.
Prima şi cea mai răspândită este formulată în renumita lucrare „Povesti vremennîh let” (Povestea timpurilor demult trecute – n.n.), care spune că numele de „rus” şi „Russia” provin de la nişte oameni numiţi „ruşi”, care, în anul 862, la invitaţia sclavinilor (conform tuturor izvoarelor scrise latine şi greceşti, acesta era numele adevărat, pentru că cei mai mulţi sclavi folosiţi în Imperiul Roman se trăgeau din acest neam – n.n.), din oraşul Novgorod şi unele comunităţi nesclavine din acea regiune, toţi au venit acolo de după mare, împreună cu conducătorii lor, pentru a-i conduce pe localnici.
Încercările cercetătorilor contemporani de a-i găsi pe ruşii de atunci între strămoşii neamurilor din nordul Mării Baltice nu s-au încununat de succes. Niciunul dintre popoarele baltice n-a cunoscut şi nu ştie despre prezenţa vreunui trib sau a vreunei comunităţi cu numele de „rus” printre strămoşii lor. A doua ipoteză arată că ruşii şi-ar trage numele de la râul Rosi, care curge la sud de oraşul Kiev, afluent din partea dreaptă a fluviului Nipru. Autorii altor ipoteze au încercat să găsească rădăcinile cuvântului „russkii” în legendele şi cântecele populare, toponimele şi hidronimele din Rusia, Ucraina şi Belarus etc., dar o explicaţie argumentată nu a fost formulată.
Prima menţiune, în izvoarele scrise latine, despre existenţa unui popor care ar fi numit „rus” se conţine în Analele Bertine, scrise în secolul al IX-lea la Mănăstirea „Sf. Bertin” din Franţa şi se referă la anul 839. Acolo se arată că regele lor purta numele de „hacan”. Ştiind că pe atunci „hacani” erau numiţi conducătorii comunităţilor din regiunea Dunării de Jos, munţilor Carpaţi, nordului Mării Negre, munţilor Caucaz şi fluviului Volga, am încercat să-i căutăm pe ruşi pe teritoriul dintre Dunărea de Jos şi râul Volga, adică în nordul Mării Negre. Şi nu fără succes.
Despre faptul că patria ruşilor a fost această regiune ne vorbesc destul de clar istoricii, geografii, călătorii arabi, perşi şi turci din acele timpuri, printre care – Ibn Ruste, Gardizi, Marvazi, Hudud al-Alam, Mutahhara ibn-Tahira al Makdisi, Mubarak-şah, Aufi, Dimaşki ş.a. Aceştia, în lucrările lor, ne arată expres că ruşii din secolele IX-XI locuiau pe o insulă care avea lungimea şi lăţimea egală cu distanţa parcursă de un om în trei zile. „Ruşii, – ne spune Ibn Ruste, – trăiesc pe o insulă cu suprafaţa de trei zile de mers”. „Rus – confirmă Gardizi, – este o insulă care se găseşte în mare… Pe insulă trăiesc în jurul la o sută mii de oameni”. Acelaşi lucru îl afirmă şi ceilalţi autori. Studiind cele scrise, înţelegi foarte uşor că este vorba de Crimeea. Gardizi ne vorbeşte despre locul aflării insulei Dimaşki în lucrarea sa „Cosmografia”. „Ei (ruşii – n.n.) au în Marea Maiotis (Marea Azov – n.n.) insule pe care le locuiesc şi corăbii de luptă”.
Din cele scrise de Marvazi, Gardizi, Şukrula, Muhamadd Katib, Ibn Iiasa ş.a., se înţelege clar că sclavinii şi ruşii sunt vecini, că ţara sclavinilor se găseşte în imediata apropiere de ţara ruşilor. Ei descriu modurile de viaţă a ruşilor şi a sclavinilor, religiile acestora, incursiunile reciproce cu scop de pradă, captură de robi ş.a.
Ştiind că teritoriul din nordul Mării Negre, dintre Dunărea de Mijloc şi munţii Caucaz, inclusiv Crimeea au fost populate din cele mai vechi timpuri de ramura nord-estică a traco-geţilor şi că, în pofida ciocnirilor interne sau invaziei hazarilor, nu a fost abandonat de geţi până în secolul al XIII-lea, până la venirea tătaro-mongolilor, avem tot dreptul să afirmăm că comunitatea ruşilor constituită în secolul al IX-lea era o comunitate de-a urmaşilor geţilor.
Leon Diaconul, istoric din secolul al X-lea, descriind cum ruşii îşi îngropau morţii în anul 972, după o bătălie cu bizantinienii, arată că aceştia îi plângeau, îi ardeau pe ruguri, aduceau jertfe conform obiceiurilor deprinse de ei de la înţelepţii lor Anahorsis şi Zamolxis. Este ştiut că acestor zei se închinau geţii, dar nu sclavinii.
Istoricul arab Gardizi ne arată expres că toţi acei care trăiau în a doua jumătate a secolului al IX-lea în partea dreaptă a râului Rus (Severskii Doneţ de azi) până la Dunăre „făceau parte din neamul rumilor (rumânilor – n.n.)”, iar împreună cu ceilalţi istorici perşi, arabi şi turci, numiţi mai sus, ne spune că statul acelora se numea Rum (Rumânia – n.n.), ceea ce înseamnă că ruşii de atunci făceau parte (erau o parte) din neamul rumilor (rumânilor), aşa cum azi moldovenii, oltenii, ardelenii ş.a. fac parte din neamul românesc.
Acest lucru este confirmat expres de Mukaddasi, care arată că „neamul care se numeşte Rus este din Rum”.
Despre existenţa unei formaţiuni statale a rumânilor în secolul al IX-lea, mai exact în anul 839, care cuprindea o mare parte din teritoriul Ucrainei de astăzi, ne vorbeşte una din cele mai vechi cronici turceşti, intitulată „Oguzname”, scrisă în secolul al XI-lea. Autorii acestei cronici numesc acel stat – Ţară a rumânilor. Despre acelaşi lucru ne vorbeşte şi Ghiliom de Rubruc, care, în 1253-1255, a întreprins o călătorie din Constantinopol, prin Crimeea, nordul Mării Azov, spre reşedinţa conducătorilor tătaro-mongoli. Acesta scrie că a fost trecut peste râul Don de ruşii care trăiau în „casele” de pe malul râului, ori nu se poate pune la îndoială că cuvântul „casele” este românesc şi nu sclavin. Lista argumentelor de acest fel poate continua…
Aşadar, ruşii din secolele IX-XIII se trăgeau din marele neam al geţilor şi limba vorbită de ei era ca şi a celorlalţi urmaşi ai geţilor, numită astăzi română.
Pentru a-i deosebi pe ruşii de atunci, care nu erau sclavini şi care făceau parte din neamul rumilor (rumânilor), de ruşii de azi, îi putem numi pe primii geto-ruşi.
Aceştia, în anii ’30-’40 ai secolului X, au preluat controlul asupra sclavinilor de răsărit, care, până atunci, timp de aproape 250-270 de ani, au fost supuşii altor ramuri ale geţilor apuseni. Astfel, denumirea de Rusia începe a se răsfrânge şi asupra sclavinilor.
Ca avanpost al ruşilor-geţi, la mijlocul secolului X, în partea de nord a teritoriilor getice, conform aceluiaşi Constantin Porfirogenetul, era cetatea Kiev, numită şi Samvatas. Aici erau dislocate unităţile militare ale geto-ruşilor, se desfăşurau importante târguri la care sclavinii îşi aduceau produsele şi le vindeau.
Geto-ruşii administrau regiunile sclavine prin intermediul cnejilor care erau numiţi de marele cneaz şi care aveau în subordine detaşamente înarmate de geto-ruşi.
După moartea lui Iurii Sclavinul, adică Iurii stăpânitorul sclavinilor (numit mai târziu de slavi Iarii Slavul, de unde l-au făcut şi Iaroslav – n.n.), cnejii geto-ruşi, care au fost în fruntea regiunilor sclavine, încep a nu se supune Kievului şi încearcă să se comporte ca independenţi. Pentru aceasta, ei recurg la sprijinul sclavinilor, incluzându-i în drujinele lor, iar cu timpul – chiar în sfatul (duma – n.n.) boieresc. Toate acestea, şi aflarea permanentă în masa mare de sclavini a grupurilor răzleţe de ruso-geţi conducători, îi vor slaviniza. În anul 1223, geto-ruşii dintre Donul de Jos, Marea Azov, râul Kuban şi cei din nordul Mării Negre şi Crimeea sunt cuceriţi de tătaro-mongoli, iar cei rămaşi în viaţă au fugit spre est şi nord, ori au fost duşi în robie, lăsând teritoriile care le-au aparţinut mii de ani.
În anul 1237, tătaro-mongolii năvălesc asupra Rusiei cuprinse între Nipru (regiunea oraşului Kiev) şi Carpaţi (regiunea cursului superior al râului Nistru). Oraşul Kiev a fost distrus completamente. În urma acestor invazii, geto-ruşii, ca şi comunitate, dispar: cea mai mare parte a fost nimicită, o parte a fugit în alte regiuni, o parte a fost dusă în robie şi doar o mică parte a mai rămas pe loc, inclusiv în regiunea dintre Nistrul de Mijloc şi Bugul Superior, de asemenea în Crimeea şi Caucazul de Nord.
Regiunile sclavine au suferit mai puţin. Cea mai mare parte dintre acestea nu au fost atinse de hoardele tătaro-mongole. Mai târziu, în secolele XV-XVI, cnezatele sclavine se unesc sub conducerea cnezatului Moscovei, cnejii căruia mai aveau rădăcini getice. Această nouă formaţiune statală, de rând cu denumirea de Moscovia, continua să se mai numească Rusia. Cu timpul, noţiunea etnică de sclavin începe a fi identică cu cea de rus (numele de slav îl înlocuieşte pe cel de sclavin prin secolele XIV-XV – n.n.).
În secolele XVIII-XIX, când ruşii slavi îşi scriu istoria, ei scriu istoria Rusiei getice ca pe o istorie a Rusiei slave, lipsindu-ne de o parte însemnată a istoriei noastre. Denumirea de Rossia a început a fi utilizată de cnejii moscoviţi de la sfârşitul secolului XV. Rossia de la râul Rosi. De ce? Probabil, pentru a şterge din istorie faptul că slavii au fost supuşii ruşilor-geţi, ceea ce le-a reuşit. În prezent, însă, când există alte posibilităţi, noi suntem obligaţi să ne revedem istoria, să ne-o recuperăm, în amintirea strămoşilor şi a viitorului copiilor noştri. Asta nu trebuie să supere pe nimeni.

Andrei Groza,
dr., conf. univ