ISTORIA SECRETĂ: Despre originea rumânească a etnonimelor britanic, bulgar, francez, german și irlandez

Andrei Groza

Anterior, în alte expuneri, am vorbit despre rădăcinile rumânești ale mai multor etnonime. În continuare, foarte succint, vom încerca să demonstrăm că și etnonimele britanic, bulgar, francez, german și irlandez sunt tot de origine rumânească.
Așadar, etnonimul britanic își trage rădăcinile de la cuvântul rumânesc brut, cu sens de dur, nemilos, crud ( în DEX-ul limbii române se afirmă greșit, precum că cuvântul brut este de origine latină, fiindcă acesta, în forma și sensul de mai sus, se întâlnește numai în limba rumână –n.n.).
Brut, așa era numele conducătorului grupului de luptători din Troia, care, după căderea acesteia, au urcat pe câteva corăbii și au navigat spre vest până au ajuns la niște insule pe care s-au așezat cu traiul și care, mai târziu, au fost numite britanice, iar locuitorii ei – britanici.
Etnonimul bulgar provine de la cuvântul bulgăr cu sens de bucată de pământ, cuvânt care, în forma de mai sus, se întâlnește numai în limba rumână (DEX – ul limbii române, care spune că, practic, toate cuvintele rumânești au origini străine, de data aceasta, ne mai găsind nicio explicație cât de cât plauzibilă, afirmă că originea acestuia este necunoscută – n.n.). Bulgăr/Bulgăre, așa era numit conducătorul unei comunități getice din teritoriile din nord-estul Mării Azov, care, în secolul al VII-lea, a venit și s-a așezat cu traiul printre confrații lor de pe malul drept al Dunării de Jos. Tot atunci, localnicii i-au numit pe noii veniți bulgări/bulgari, de la numele conducătorului lor.
Peste câteva sute de ani cea mai mare parte dintre geții bulgari, împreună cu mulți dintre acei ce locuiau acolo din timpuri mai vechi, au fost încreștinați prin intermediul limbii sclavine/slave, inventate de rumânii Chiril și Metodiu, transformându-se astfel în slavi ca mulți alți rumâni din centrul Europei.
Mai târziu, în secolele XVIII – XIX, comunitatea slavinizată, devenind majoritară în această regiune, își atribuie istoria localnicilor ca pe o istorie a ei – a bulgarilor slavi.
Francezii își trag numele de la cuvântul rumânesc franc, cu sens de persoană care vorbește și acționează deschis, neînfricat.
Franci, așa i–a numit împăratul Valentinian I (anii 364 – 375) pe membrii unei comunități getice din nordul Mării Negre, pentru faptul că aceștia nu s-au temut și i-au înfruntat pe alani, care populau teritoriile din jurul Mării Azov (altă comunitate getică– n.n.), pricinuindu-le pierderi considerabile.
Francii se considerau tot descendenți din troieni (care, conform izvoarelor scrise, erau vorbitori de limbă rumână – n.n.). Strămoșii lor, în frunte cu Antenor, care însemna nor înalt, după căderea Troiei, s-au retras spre pământurile din nordul Mării Negre, unde, de-a lungul a sute de ani, au rămas liberi și nesubordonați nimănui.
După ce i-au biruit pe alani, fiind amenințați de confrații lor din Imperiul Roman, se retrag spre răul Rein unde, în scurt timp, fondează statul franc.
Etnonimul german provine de la cuvântul rumânesc germănos (viermănos).
Germani, așa au fost numiți oamenii din regiunea râului Rein de către romani în limba lor de toate zilele – în limba rumână ( limba latină, fiind o limbă inventată, era utilizată doar ca limbă oficială, rămânând a fi necunoscută de cea mai mare parte a populației – n.n.), pentru că aceștia erau numeroși, se înmulțeau foarte repede, ca viermii in fructe, rămânând a fi destul de periculoși pentru statul roman.
Irlandez, acest etnonim își trage rădăcinile de la cuvintele rumânești țara oierilor.
Astfel, normanzii ( urmașii geto-dacilor din teritoriile din partea de est a Carpaților și nordul Mării Negre ajunși, în prima jumătate a secolului al IX– lea, pe insulele din Marea Baltică – n.n.), săvârșind mai multe incursiuni împotriva locuitorilor insulelor din nord-vestul Europei, au ajuns la niște insule populate de oameni care se ocupau cu oieritul, de unde și le-au numit insulele oierilor, țara oierilor, lucru confirmat de unii istorici din acea perioadă.
Această denumire de țară a oierilor (Oierlanda), transcrisă în limbile germano-scandinave, a devenit Irlanda (din cauză că în aceste limbi se pronunță foarte greu împreună trei vocale – o,i,e, – n.n.), de unde a fost preluată mai târziu și în celelalte limbi.
Aici trebuie de menționat un lucru destul de interesant și anume: în limba irlandeză cuvântul oaie în forma rumânească nu există, iar cuvântul oier este prezent în forma – aoire, ceea ce, în opinia noastră, denotă faptul că și acesta este un argument incontestabil în favoarea originii rumâne a denumirii Irlanda ( și că normanzii vorbeau rumâna – n.n.). Cuvântul rumânesc oier, în forme apropiate, se întâlnește doar în limbile irlandeză (aoire) și arabă (airoaei).

ANDREI GROZA