Regele Mihai, noua legendă a regimului politic din România

regele-mihai1

Discutăm cu profesorul universitar Corvin Lupu, cunoscut pentru detașarea sa față de înfierbântarea cu care sunt abordate unele evenimente și fenomene politice, despre campania de presă dusă în favoarea creării unei imagini idilice fostului rege Mihai, care a ajuns să fie prezentat opiniei publice în chip de mare erou al istoriei poporului român. În ultima perioadă de timp, am trăit senzația că marii domnitori români și marii oameni politici ai vremurilor au rămas niște pigmei copleșiți de imensitatea personalității regelui Mihai.

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, vă rog să acceptați să întrerupem seria de discuții referitoare la memoriile generalului Iulian Vlad, publicate de generalul Aurel Rogojan, pentru a discuta despre fostul rege Mihai, subiectul care domină cu o autoritate rar întâlnită întreaga mass-media românească, în perioada de după anunțul public privind decesul său. Poate nici un alt subiect, cu excepția evenimentelor din decembrie 1989 și, în mod cert, nici o altă personalitate politică românească sau străină nu a captat într-o asemenea măsură interesul presei din România, pe parcursul unei perioade de timp atât de scurtă. S-au prezentat sute de reportaje, de filme, de interviuri, de emisiuni memorialistice etc. O mulțime de oameni, de valoare mai ridicată sau mediocri, s-au pronunțat privitor la fostul rege, la monarhie și la binefacerile ei și la pierderea „uriașă” pe care ar fi suferit-o poporul român și România. Cum vedeți dumneavoastră această campanie dusă cu o perseverență impresionantă?

Corvin Lupu: Eu am mai multe explicații pentru acțiunea concertată, realizată profesionist din punct de vedere al comunicării și jurnalismului, pentru întoarcerea privirii și interesului poporului român către fostul rege Mihai și către membrii familiei sale care sunt în viață și care pot duce mai departe proiectul regal în mentalitatea românilor.

După lovitura de stat din decembrie 1989, puterile occidentale au avut interesul să rupă orice fel de atașament al românilor față de propria lor muncă, față de propriile lor realizări din perioada dictaturii de dezvoltare și față de personalitățile de etnie românească. A.I. Cuza a fost trecut în derizoriu și prezentat drept dușman al Bisericii Ortodoxe, pentru că a secularizat averile mănăstirești. Ionel Brătianu cu a lui doctrină de excepție Prin noi înșine! a fost trecut în derizoriu. Antonescu și Ceaușescu sunt „criminali ai istoriei” și trecuți în afara legii prin Legea 217/2015, de completare a Ordonanței 31/2002. Eminescu este și el promovat la minimum posibil, declarat antisemit și naționalist etc. etc. Planificatorii politicii de control asupra României, care nu lasă nimic să se desfășoare la întâmplare, au găsit momentul favorabil de înălțare extremă a unui fost conducător al României care nu a fost etnic român, respectiv a fost de sânge germano-ruso-anglo-grecesc. Este important în condițiile în care, încă din 22 decembrie 1989 acaparatorii României au avut grijă să înlăture de la putere etnicii români, în prima fază integral, ulterior fiind admiși în sferele de conducere etnicii români care erau verificați a nu avea nici un fel de instincte naționale românești și erau dispuși la orice fel de compromis față de străini, fără să calculeze costurile măsurilor care s-au impus țării. În perioada interbelică, pentru acest gen de „români” se folosea termenul de jidoviți.

În prima perioadă de după evenimentele din decembrie 1989, noii dirijori ai politicii din România s-au folosit de diversiunea „teroristă”, pusă în mod fals pe seama Ceaușeștilor. Apoi s-au folosit de minoritarii etnici grupați în conducerea F.S.N., care au fost raliați proiectului occidental de lichidare a economiei românești și de înlocuire a ei cu o economie străină, ca și a politicii economice generale de exploatare intensivă și înstrăinare a tuturor resurselor României, inclusiv a celei umane. Dar evoluțiile politice și sociale din România au impus stăpânitorilor occidentali ai României să schimbe mereu măsurile luate și să rotească forțele politice de la conducerea țării, cu grija de a păstra controlul asupra țării cu autoritate. Rând pe rând, toate aceste forțe politice s-au compromis, fapt care a erodat, puțin câte puțin, dar constant, sistemul politic în ansamblul său, ajungându-se la momentul în care un stâlp al regimului, președintele Băsescu, să califice sistemul actual ca fiind unul „ticăloșit”.

Apoi, în memoria colectivă românească, regele simboliza regimul politic interbelic, cu deosebire partidele istorice, sistem apropiat mult de cel agreat în acest moment istoric. Mișcarea Legionară, cea mai puternică mișcare națională românească din istoria țării, nu s-a „prăpădit” după rege și nici regele Mihai după ea, ceea ce este de asemenea „pe linie”.

M.A.M.: Dar legionarii au fost nimiciți în cea mai mare parte, marginalizați și excluși din viața publică. În 1991, nu mai erau o forță și continuau să fie țintă a acțiunii de poliție politică.

C.L.: Da, așa este. Reprezentând regimul politic interbelic, neagreat de iudeo-bolșevicii reveniți la putere prin gruparea Iliescu-Brucan-Roman-Bârlădeanu-Marțian etc, fostul rege a fost ținut la distanță, chiar dacă acesta era înrudit cu familii regale din state importante ale N.A.T.O. și ale U.E. În 1990-1991, când F.S.N.-ul lui Iliescu & Co. nu era încă compromis total și fosta Securitate revenise „în scări”, inundând noile servicii de informații, i-a fost ușor puterii de la București să-l alunge din țară pe rege, iar Occidentul, interesat mult de cooperarea cu puterea politică de la București, a trecut cu vederea gestul alungării lui Mihai. În perioada aceea, dacă cercetați presa, veți întâlni numeroase articole care au scris despre fapte condamnabile ale regelui, despre trădare, despre lăcomia sa, despre valorile mari care au fost scoase din țară cu o lună și jumătate înaintea abdicării și cu ocazia acesteia etc. Fostul rege Mihai le-a oferit și el F.S.N.-iștilor ocazia de a-l alunga, alegând soluția extrem de proastă de a veni în România cu soția lui, cetățean străin, cu pașapoarte false de cetățeni ai Danemarcei. Este sub demnitatea unui fost rege să apeleze la mijloace infracționale pentru a escalada frontiera țării în care a domnit. Acest gest a fost trecut cu vederea, desigur subiectiv, de către admiratorii regelui și a regimului pe care l-a reprezentat el. Dar Istoria nu se poate face cu un asemenea subiectivism. Contoarele Istoriei se învârt și contabilizează totul.

F.S.N.-ul s-a scindat, Petre Roman și echipa sa de agenți filo-occidentali au fost alungați de la guvernare și în perioada 1992-1995, s-a promovat deviza „Nu ne vindem țara!” Occidentul a fost nemulțumit de ritmul în care se lichidează economia națională a României și atunci a avut loc schimbarea din decembrie 1996, când a ajuns la putere Convenția Democratică, cuprinzând partidele istorice interbelice, cele care au susținut regalitatea și care au fost, la rândul lor, susținute de regii României. Pentru idealiști venise momentul suprem: în sfârșit vin partidele istorice la conducerea țării! În sfârșit conduc țărăniștii și liberalii! Trăiască Regele!

M.A.M.: Unii lideri ai Convenției Democratice au sugerat în campania electorală posibilitatea revenirii României la monarhie.

C.L.: Da, ei doreau voturile monarhiștilor, cu toate că aceștia erau dezamăgiți de alianța de conjunctură a lui Emil Constantinescu cu Petre Roman, dar după ce au ajuns la putere, liderii Convenției Democratice au redevenit republicani convinși.

De Paști, în primăvara anului 1997, fostul rege Mihai a venit din nou în România, dar conducerea țării, care formal l-a primit bine, nu a acceptat să pună problema retrocedării fostelor averi regale și nici nu a susținut revenirea în țară a fostului rege. Așa că, Mihai a făcut cale întoarsă în Elveția, dar a declanșat un lobby puternic în sprijinul său personal pe lângă marile curți regale europene. El și-a dat seama că nu va putea obține un alt statut personal în România prin discuții cu puterea de la București, ci numai cu ajutor străin. Toți cei care ajungeau la guvernare în București se temeau de fostul rege și-l ocoleau. Partidele istorice nu doreau să-și aducă un stăpân în plus, iar celelalte partide se temeau și că vor pierde electorat susținând cauza fostului rege. Nu-l prea voiau în preajmă, deși sondajele S.R.I. și ale unor instituții de sondare a opiniei publice au arătat că monarhiștii se învârteau undeva în jurul unui procent de 10% din electorat. Cu „injecții mediatice” puternice, cu implicarea străinătății și cu ceva sprijin de la cei care numără voturile, cifra s-ar putea dubla, incluzând în ea, desigur, și pe profitorii actualului regim.

În anul 1999, președintele Emil Constantinescu a declarat public că problema revenirii monarhiei în România este o problemă închisă și a scos acest subiect de pe agenda publică, ca să mă exprim așa. Dar, timpul a trecut, Convenția Democratică a eșuat și ea și apoi s-a desființat, iar partidele „istorice” s-au compromis în ochii majorității poporului român, în timp ce imaginea regelui nu a suferit deloc, pentru că el n-a avut ocazia să se compromită. Nu și-a exercitat prerogativele ca să i se vadă calitățile, sau lipsa calităților.  Modestia lui remarcabilă nu este însă suficientă pentru a-l înălța în sfera marilor personalități. De multe ori, modestia poate să fie singura calitate a oamenilor fără calități deosebite. La un nivel foarte înalt, cum este nivelul de suveran, modestia nu este suficientă. Modestia este mult apreciată la nivelul oamenilor de rând.

M.A.M.: În al treilea mandat al lui Ion Iliescu, cu Năstase prim-ministru, în perioada 2001-2004, fostul rege a obținut retrocedarea proprietăților și s-a întors în România. Cum de i-a retrocedat Iliescu averile Coroanei, care erau, de fapt, ale țării?

C.L.: În acei ani, România era deja jefuită în foarte mare parte. Conducătorilor țării le mai rămăsese o mică parte din economia pe care o construise România cu sârg în jumătate de secol. În 1999, a avut loc o revoltă a minerilor reprimată în sânge. Am mai scris despre ea în paginile revistei „Justițiarul”. Acțiuni similare săvârșite în alte perioade istorice au fost socotite de actualul regim politic ca fiind „criminale”. Iată că a venit timpul ca și actualul regim politic să comită crime…

În anii 1999-2000, țara fusese în pragul colapsului financiar. Liderii politici și-au dat seama că trebuie să facă o schimbare radicală, că nu vor mai putea stăpâni populația trăgând în popor, ca la Stoeneștii de Olt, în ianuarie 1999. Emil Constantinescu (Kazbich) se retrăgea recunoscând că a fost „învins de Securitate”… Alternativa era aderarea la N.A.T.O., iar aceasta conducea la perspectiva aderării și la U.E. Puterile occidentale au simțit că este momentul să condiționeze România „la sânge” și să pună mâna pe „o vacă bună de muls”. În acei ani, s-a preluat conducerea serviciilor secrete de către Comunitatea Informativă a N.A.T.O., politica Bucureștilor a fost subordonată total Occidentului și s-a trecut la acapararea resurselor naturale, a băncilor, a societăților de asigurări… totul… În acest context s-a impus din Occident lui Iliescu și lui Năstase să retrocedeze fostele proprietăți ale Coroanei României, din perioada în care țara a fost regat, către fostul rege Mihai. Familia lui Mihai fiind atât de influentă, serviciile secrete românești au simțit nevoia să o penetreze și printr-un joc operativ s-a ajuns ca celibatarul convins Radu Duda, actor la teatrul din Iași, să se căsătorească cu Margareta, fiica cea mare a fostului rege.

M.A.M.: Radu Duda a fost informator al Securității, ceea ce a devenit cunoscut și de către opinia publică, prin deconspirarea sa de către presă. Să fi fost el recuperat și de noul serviciu de informații?

C.L.: Nu știu dacă este cazul să dăm noi astfel de informații, dar dacă tot m-ați întrebat, eu cred că, după 1990, Radu Duda a fost recuperat de serviciul de informații militare românești, unul onorabil, de altfel.

Revenind la imaginea colosală care i se construiește lui Mihai, eu cred că planificatorii externi ai regimului au o mare problemă politică în România. După cum am menționat mai sus și după cum ar trebui să observe orice simplu cetățean, toate guvernările post-ceaușiste s-au compromis. Profitând de acest lucru, unele forțe din serviciile secrete românești, alături de magistrați, au acaparat o foarte mare parte a puterii din România și dețin adevărate imperii economice. Ultimii trei prim-miniștrii ai României sunt ofițeri de informații. Cred că asta spune tot. Facțiunile politice cele mai obediente față de Occident, în special P.N.L., fostul P.D.L. și U.S.R., sunt compromise și în ciuda resuscitărilor prezidențiale nu pot aspira la cote de influență majoră în societate. Toată clasa politică este compromisă în ochii unei mari părți a poporului. Astfel, defunctul rege Mihai și familia lui, parte a actualului sistem politic, este o entitate care nu s-a compromis și poate fi promovată ca simbol al reușitei sistemului politic pe care l-a reprezentat, dar în fruntea căruia nu a fost decât cu 75 de ani în urmă. Cum spuneam, el este proiectat de propagandă și ca un exemplu de „bun român” care nu este etnic român. Deci, morala: să avem în continuare încredere în străini și în minoritari. Doar ei ne pot conduce! Sunt multe mesaje subliminale care s-au transmis în perioada doliului național instituit în România cu ocazia înmormântării fostului rege.

Din alt punct de vedere, imaginea foarte bună care s-a proiectat asupra fostului rege, preluată parțial și de presa străină, cred că a făcut o impresie bună, demonstrând că și România, țară în marea ei majoritate republicană, arată respect unui fost rege.

M.A.M.: După ce ne-ați prezentat părerea despre cauzele pentru care s-a declanșat în ultimii doi ani campania de divinizare a lui Mihai, v-aș ruga să ne spuneți viziunea dumneavoastră de cercetător al istoriei asupra fostului rege.

C.L.: Într-o discuție de asemenea dimensiuni, ne vom rezuma la câteva momente cruciale din acea perioadă în care a condus Mihai.

Noi am mai vorbit, dar simt nevoia să repet că personalitățile istorice nu sunt în realitate exclusiv „bune” sau exclusiv „rele”. Fostul rege Mihai este prezentat exclusiv la superlativ. Dacă mi-ați propus să vorbim de Istorie, trebuie să ieșim de pe tărâmul generalizărilor și al unor laude fără acoperire. Eu încerc să analizez „la rece” evenimente, fapte, măsuri, conduite, decizii cu urmări istorice pentru țară.

În acest context, încerc să găsesc faptele pozitive din viața fostului rege Mihai. În primul rând, remarc educația aleasă de care s-a bucurat, de la naștere. A fost un copil mult dorit de Casa Regală și de guvern. De educația lui s-a ocupat mama sa, Elena, fiica regelui Greciei, tatăl său, guvernante, profesori, membrii Regenței, fiecare în perioade diferite de timp. A fost un copil cuminte și respectuos. S-a comportat frumos cu colegii lui de școală. Educația aleasă s-a împletit fericit cu firea sa blândă. Dar nu este suficient pentru a fi o mare personalitate.

În tinerețe, Mihai a fost chinuit de frustrări. Tatăl său l-a părăsit pe el și pe mama lui și a plecat din țară cu o altă femeie. În jurul său, la Palat și în întreaga societate, tatăl său a fost multă vreme hulit. Bunicii lui Mihai, regii Ferdinand și Maria, l-au dezmoștenit pe tatăl său. La șase ani este proclamat rege al României, iar la nouă ani a fost detronat de propriul său tată. În 1932, mama sa a trebuit să-l părăsească și el nu avea voie să o vadă decât două luni pe an, fiind nevoit să trăiască alături de amanta tatălui său, de care nu s-a putut apropia sufletește, în ciuda eforturilor acesteia în acest sens. În perioadele când mergea la mama lui, aceasta se afla în compania unui conte italian, amantul ei. Aceste chestiuni l-au marcat pe tânărul Mihai și l-au afectat.

Una peste alta, după cum spuneam, tânărul Mihai a fost bine educat și a fost un prinț și un rege care nu s-a lăsat târât în scandaluri de imoralitate și nici în acte de corupție. Acest lucru este meritoriu, într-o vreme în care clasa politică românească, cu excepția legionarilor și a tehnocraților antonescieni, a fost una coruptă în mare măsură.

M.A.M.: Vă rog să vă referiți și la perioada în care a fost rege.

C.L.: Cred că ar trebui să punctăm doar câteva momente foarte importante din istoria acelei perioade în care Mihai a fost implicat și să vedem cum a acționat. De la începutul acestei părți a discuției noastre, trebuie să spunem cititorilor noștri că aceste momente de istorie sunt unele care prezintă și un mare interes politic actual, clasa politică fiind interesată mereu să scormonească în istorie pentru a-și căuta argumentele cu care să-și justifice diversele orientări și măsuri pe care le propune. Din această cauză, este foarte greu de eliberat istoria acestor evenimente de prizonieratul în care este ținută de politicieni. Lipsa suveranității naționale agravează această stare de lucruri.

M.A.M.: Cu atât mai mult doresc să profit de această discuție pentru a oferi cititorilor noștri o proiecție rezultată din cercetarea științifică. Știu că istoriografia acestei perioade este una foarte bogată.

C.L.: Da, este într-adevăr foarte bogată, iar după decembrie 1989, istoricii au putut completa cercetarea abordând și subiectele interzise de cenzura regimului socialist de stat și s-au putut face și unele îndreptări ale acelor interpretări care au fost forțate și multe denaturări au fost devoalate. Toți cercetătorii valoroși ai epocii contemporane s-au preocupat și de această perioadă în care Mihai a fost rege. Dintre toți, eu am părerea că cel care a realizat cea mai completă și complexă operă este Gheorghe Buzatu, cel pe care eu l-am numit mereu pater familias al cercetătorilor perioadei celui de al doilea război mondial. El a trecut la cele veșnice în mai 2013, când era în plină putere de muncă și de creație. Prin această afirmație, nu doresc să minimalizez valoroasele opere ale altor istorici. Pentru persoanele care nu sunt profesioniști și nu-și propun să studieze zeci de mii de pagini de lucrări de cercetare, le recomand lucrarea profesorului Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Editura Enciclopedică, București, 2010. Chiar dacă nu abordează toate aspectele și, privitor la Carol al II-lea și la Mihai este acuzată de politizare, este una meritorie.

Există numeroase documente de arhivă care s-au păstrat. Există și câteva opere memorialistice remarcabile, dintre care cred că lucrarea editată în 1991 de Centrul European de Cercetări Istorice de la Veneția, îngrijită și finanțată de Fundația Europeană Iosif Constantin Drăgan, intitulată Antonescu mareșalul României și războaiele de reîntregire, este una remarcabilă. În orice caz, oamenii care doresc să cunoască istoria acelei perioade din surse științifice, pentru a se elibera de clișeele pe care le devarsă interesele politice în mass-media, au numeroase posibilități. Foarte valoroase sunt și studiile regretaților istorici Florin Constantiniu și Valeriu Dobrinescu, ca și a multor altor istorici.

M.A.M.: Precizați-ne cadrul monarhiei române la ora când regele Mihai a devenit suveran.

C.L.: După cumplita vară a anului 1940, când România Mare s-a destrămat, la 31 august 1940, a izbucnit revoluția legionară. Regele Carol al II-lea era văzut de majoritatea zdrobitoare a societății românești ca fiind vinovat de dezastrul țării. În stradă, lumea s-a revoltat. Au manifestat sute de mii de oameni. Legionarii cereau capul regelui Carol al II-lea. Intrat în impas total, regele l-a chemat la Palat pe Antonescu, care fugise de la domiciliul forțat unde fusese internat  și, prin Decret Regal, i-a încredințat puteri de pline de Prim-Ministru și Conducător al Statului.

M.A.M.: În repetate rânduri, regaliștii au afirmat că Antonescu ar fi uzurpat drepturile istorice ale monarhiei române. Ce părere aveți?

C.L.: Dacă se pune problema „uzurpării” drepturilor monarhice, apoi „uzurparea” a făcut-o chiar Carol al II-lea dând conducerea statului pe mâna generalului Antonescu și părăsind țara fără să abdice, ceea ce șubrezea statutul viitorului rege. Totuși, prin Decretul Regal din 5 septembrie 1940, dat de Carol al II-lea, tânărul nou rege Mihai mai păstra o serie de prerogative importante. El era capul oștirii, bătea monedă, conferea decorații, avea dreptul să grațieze, să amnistieze și să reducă pedepse, acredita ambasadorii, încheia tratate. Modificarea legilor și numirea miniștrilor o putea face doar cu voia conducătorului statului, care trebuia să contra-semneze decretele, pentru ca acestea să nu fie lovite de nulitate.

Dar, eu nu sunt de acord cu monarhiștii care susțin că Antonescu a uzurpat puterile regelui. Aici sunt și alte aspecte care țin de strategiile politice din acele timpuri grele, extrem de periculoase pentru existența statului român. Ion Antonescu a spus mereu că regele și instituția monarhică trebuie protejați, pentru a nu lua regele unele decizii pentru care să răspundă mai târziu, respectiv regele să nu ia decizii care, dacă vor avea urmări negative, grave, ar putea amenința Coroana, dinastia și țara. Antonescu a protejat mereu Coroana. Este adevărat că lui Mihai, deși formal, în public, îi arăta respect, în realitate l-a apreciat ca fiind un copil de 19 ani, necopt pentru a judeca marile decizii pe care România le avea de luat în acele timpuri. Mihai, orgolios, ca și mama lui sub influența căreia se găsea, erau nemulțumiți de tratamentul pe care li-l aplica Antonescu.

Dar, în ciuda acestui fapt, Antonescu a văzut în Coroană un simbol al reunirii tuturor românilor și a tuturor regiunilor românești, iar Dinastia a văzut-o ca pe un simbol al legăturii peste timp a generațiilor și a legăturii conducătorilor din acel timp cu voievozii și cu domnitorii din trecutul țării. Viața la Palat a regelui trebuia să fie un exemplu pentru întreaga societate românească. Considerând că Mihai era încă un copil, Antonescu a solicitat imperativ mamei lui Mihai, Elena a Greciei, să vină în România, fără amant. Ea a primit demnitatea regală de regină-mamă, iar Antonescu i se adresa cu apelativul „majestatea sa regina-mamă Elena”, iar în documentele vremii apelativul se scria cu litere mari. Antonescu a avut o viziune exactă și corectă asupra menirii Coroanei în viața țării.

În prima audiență a lui Antonescu la Mihai, după ce acesta a depus jurământul…

M.A.M.: Vă întrerup! Nu cumva ar fi trebuit să depună jurământ în fața Parlamentului?

C.L.: Da, așa ar fi trebuit în conformitate cu actele normative în vigoare, dar România nu mai avea Parlament în septembrie 1940. Acesta fusese dizolvat de tatăl lui Mihai, în februarie 1938.

Deci, în audiența la suveran la care mă refer, Antonescu a afirmat următoarele: „Sire, acum după ce ați depus jurământul, ați pășit într-o viață nouă. Două scopuri voi urmări în zilele ce mi-au mai rămas să trăiesc: Întâi ridicarea morală a acestui popor și unirea tuturor românilor în jurul ideii de cinste, muncă și dreptate; În al doilea rând, repunerea țării în drepturile ei legice. Cer să se înconjoare tronul cu respect, iar trecutul cu tăcere condamnatoare și loială.” Am citat din lucrarea Antonescu mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, p. 186, pe care am menționat-o mai sus. Cred că acest citat este semnificativ. Antonescu dorea să menajeze Coroana și, „cu tăcere condamnatoare și loială” să treacă cu vederea terorismul de stat practicat de tatăl lui Mihai și politica lui Carol al II-lea, prin care România a pierdut teritorii fără măcar să încerce să lupte pentru a le apăra.

Apoi, mai este un aspect privitor la legalitatea înscăunării lui Mihai. Carol al II-lea, când a plecat din România, ajutat de Antonescu, pentru a nu fi prins și linșat de legionari pentru crimele de stat pe care le-a comis, nu a abdicat. În actul pe care l-a semnat, Carol al II-lea scria că, forțat de împrejurări grele, este nevoit să plece și să lase problemele regale în seama fiului său Mihai.

O problemă care a subminat relația dintre regele Mihai și Antonescu a fost suspiciunea regelui Mihai că Antonescu l-a alungat pe Carol al II-lea de pe tron, dar că ar fi putut să nu o facă. Cercetarea întregului context istoric, analiza și sinteza acelor date au condus istoricii la concluzia că prezența lui Carol al II-lea în fruntea monarhiei menținea țara într-o fundătură și făcea imposibilă misiunea lui Antonescu de salvare a țării. Partidele politice istorice refuzau categoric să coopereze în orice fel cu Carol al II-lea, iar legionarii, care reprezentau cea mai puternică și mai numeroasă forță politică din România și singura putere politică acceptată de Germania, noua putere europeană de care România își lega destinele, nu puteau fi liniștiți și aliniați noii linii politice pe care o proiectase Antonescu. Întreaga Mișcare Legionară lupta pentru înlăturarea regelui vinovat de crimele odioase comise împotriva lui Corneliu Codreanu și a altor sute de legionari care au fost asasinați fără judecată, fără a fi fost învinuiți de altceva decât de aceea că erau legionari.

De altfel, în 1940, problema pedepsirii vinovaților pentru crimele comise împotriva legionarilor a fost unul din motivele principale ale rupturii dintre legionari și Antonescu.

M.A.M.: Care a fost poziția regelui Mihai?

C.L.: Regele Mihai avea 19 ani și nu s-a pronunțat public în această chestiune. Dar, pentru acest fapt, nu cred că trebuie criticat. Tacit, Mihai a fost de acord cu poziția lui Antonescu de a se adopta „tăcerea condamnabilă” pentru trecutul apropiat sau mai îndepărtat. Antonescu a vrut să tragă o linie, să nu deschidă calea răzbunărilor dureroase, care puteau bulversa anumite cercuri, inclusiv cercul palatului regal, căci crimele s-au orchestrat de către Carol al II-lea și anturajul său. Antonescu considera că țara trebuia să-și mobilizeze resursele pentru a realiza programul național de recuperare a teritoriilor pierdute în timpul lui Carol al II-lea și pentru a stinge marile conflicte de la nivelul clasei politice românești, care erodau națiunea. În același timp, linia adoptată de Antonescu nu era una care să rezolve problemele create în timpul politicii teroriste promovate de Carol al II-lea. Este greu să ceri unei societăți întregi să accepte ca niște criminali să nu fie pedepsiți, condamnați, indiferent că au fost demnitari și militari și au acționat la ordin. Crima este crimă, indiferent în ce condiții o săvârșești și la cererea cui. Aici, părerea mea se desparte de cea a lui Ion Antonescu, care a tergiversat pedepsirea vinovaților. Legionarii, care își bazau întreaga mișcare pe moralitate și pe legalitate, se vedeau din nou în situația ca Justiția să nu funcționeze și ei să ajungă să dorească să-și facă singuri dreptate. Așa a fost și în 1933, când, fără nici un temei legal, au fost scoși în afara legii, pentru a nu periclita prin alegeri democratice puterea partidelor istorice. Așa s-a ajuns la crima împotriva lui I.G. Duca.

Regele Mihai nu s-a implicat în această chestiune și bine a făcut, pentru că ea trebuia tranșată de puterea politică, respectiv de guvernul legionar și de Conducătorul Statului. Antonescu a negat că nu ar fi dorit să facă dreptate în societate, dar a susținut că ea trebuie făcută fără grabă, încet, iar amânarea repetată a condus la nervozitatea legionarilor și la intrarea în acțiune a poliției legionare care a lichidat aproximativ 60 de persoane vinovate de crime, în penitenciarul de la Jilava, în noaptea de 27/28 noiembrie 1940. Cei omorâți au fost selecționați „bob cu bob”, ceilalți au fost lăsați în viață. În timpul săvârșirii acelor crime la Jilava, au fost deschise toate celulele, iar cei nevinovați au fost lăsați în pace. Într-una din celule asasinii l-au găsit și pe Ceaușescu, l-au întrebat cine este și nefiind pe lista neagră l-au lăsat în pace.

M.A.M.: Regele Mihai a afirmat de mai multe ori că a aflat despre atacul împotriva Uniunii Sovietice din presă și că a fost de acord ca România să lupte să elibereze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, dar nu ar fi fost de acord să continue războiul la est de Nistru. Cum comentați aceste afirmații?

C.L.: Eu nu am găsit în istoriografie dovezi ale încunoștințării de către Antonescu a regelui Mihai asupra atacului împotriva Uniunii Sovietice, pentru recuperarea teritoriilor anexate samavolnic de sovietici în vara anului precedent. Teoretic, era posibil să nu știe și, în acest caz, nu a mințit. În schimb, nu pot să cred că regele Mihai, care era capul oștirii,  nu a înțeles că întreaga politică de apropiere și alianță cu Germania, inițiată de regele Carol al II-lea și continuată de Antonescu, viza inițial apărarea României Mari, iar după pierderea teritoriilor din vara anului 1940, această politică a vizat recuperarea acelor teritorii. Deci, nu cred că acțiunea conducătorului statului și a armatei române trebuie privită ca o mare surpriză pentru rege. După recuperarea teritoriilor românești de sub ocupația sovietică, regele i-a trimis lui Antonescu o scrisoare elogioasă de felicitare.

Mihai a mai susținut că ar fi fost împotriva continuării războiului dincolo de Nistru. Dacă chiar a fost împotrivă, a fost tacit. Au protestat public partidele istorice, care făceau veșnică opoziție, punând frână politicii statului și comuniștii. Regele nu a protestat. Apoi, în calitate de comandant al oștirii putea să ordone oprirea atacului la est de Nistru. Avea toate prerogativele de comandant al armatei. Așa cum a putut ordona armatei la 23 august să întoarcă armele împotriva Germaniei, tot așa putea să îi ordone lui Antonescu să se oprească pe Nistru, dar nu a făcut-o. În aceste condiții afirmația regelui Mihai este lipsită de importanță.

Când armata română acționa la est de Nistru, „împotriva voinței” lui Mihai, după cucerirea Odessei, regele l-a avansat pe Antonescu la gradul de mareșal! Deci, regele Mihai s-a bucurat de victoriile lui Antonescu dincolo de Nistru. Sunt diferențe între vorbele regelui Mihai și faptele sale.

M.A.M.: Când a început regele Mihai să comploteze împotriva mareșalului Antonescu și care i-au fost complicii?

C.L.: După înfrângerea Armatei a III-a române la Cotul Donului și a Armatei a IV-a la Stalingrad, ca și a celorlalți aliați în bătăliile de lângă Volga, s-a născut o îndoială tot mai accentuată a regelui și anturajului său față de șansele noastre de a câștiga războiul. După acest eveniment, au apărut conflicte directe între mareșal și rege. Înfrângerea armatelor germane la Kursk, în iulie 1943, a agravat starea de spirit și relațiile dintre Antonescu și rege. Regele a complotat împotriva lui Antonescu alături de oameni politici, generali, diplomați și ofițeri din serviciul secret. Dintre aceștia sunt de menționat Iuliu Maniu, dovedit a fi fost agent al serviciilor britanice de informații, Constantin (Dinu) Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil Bodnăraș, gl. Constantin Niculescu, gl. Mihail Racoviță, gl. Ilie Crețulescu, col. Dumitru Dămăceanu, gl. Gheorghe Mihail, directorul Cifrului, respectiv Grigore Niculescu-Buzești, gl. Sănătescu, mareșalul Palatului Ioan Mocsony-Stârcea, aghiotantul regal Emilian Ionescu, inspectorul S.S.I. Traian Borcescu. Scopul complotului era răsturnarea de la putere a lui Antonescu, ieșirea României din războiul alături de Germania și trecerea României în tabăra Aliaților. Prin mijlocirea lui Pătrășcanu și a lui Bodnăraș, regele Mihai s-a aflat în dialog cu sovieticii. Sovieticii, duplicitari, negociau ieșirea României din război și cu Antonescu și cu emisarii regelui și opoziției, dar încurajau situația cea mai favorabilă pentru ei, respectiv, răsturnarea lui Antonescu și ocuparea României după bunul plac.

Ceea ce mi se pare deosebit de grav, a fost faptul că pentru a încerca să determine ieșirea României din războiul alături de Germania, care fusese o opțiune agreată de marea majoritate a clasei politice și de majoritatea poporului român, emisarii opoziției, respectiv ai lui Iuliu Maniu, racordați la Palatul Regal, au solicitat Aliaților anglo-americani să bombardeze România. Eu am studiat și am publicat pentru prima oară aceste documente din arhiva diplomatică a Ambasadei S.U.A. din Cairo. Le-am publicat în carteaEforturi politico-diplomatice românești de ieșire din al doilea război mondial în viziunea arhivei diplomatice a S.U.A., care se vinde prin lanțul de librării „Diverta”. Este una dintre cărțile mele la care țin cel mai mult.

M.A.M.: Este îngrozitor ca pe timp de război să contactezi inamicul și să-i ceri să te bombardeze. Ce poate fi mai nedemn, mai murdar?

C.L.: În istorie, o țară nu trebuie să piardă un război în acest fel. Popoarele demne nu fac așa. De aceea, Ungaria are imagine categoric mai bună decât România în sistemul internațional. A pierdut demn, de fiecare dată. Conducătorii pot să piardă și poate să și moară, dar măcar să moară demn. Prea mulți lideri ai României nu au știut acest lucru. De aceea, a fost Antonescu mai demn decât dușmanii săi, de aceea găsim demnitatea românească de prea puține ori, în momentele cruciale. De aceea, nu ne-am bucurat de o faimă bună de aliați în sistemul relațiilor internaționale. Din cauza trecutului, nici astăzi nu suntem respectați.

M.A.M.: Condamnați actul de la 23 august ca fiind un act de trădare?

C.L.: Răspunsul la această întrebare trebuie să-l nuanțăm și să-l elaborăm, pentru că este mai complex, chiar dacă este tranșant. Eu am arătat în rândurile de mai sus că nemulțumirile regelui și ale reginei-mamă priveau tratamentul care le era aplicat de Antonescu, ceea ce a fost numit „subminarea coroanei”. Trădarea regelui a constat în faptul că în vreme de război cumplit, începând din 1943, timp în care funcționa Legea marțială, regele a grupat în jurul său adversarii politici ai conducătorului statului și a permis coagularea în jurul său a unui complot care a avut evidente legături directe cu inamicii României, respectiv U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. și care, la 23 august, a dus la arestarea conducătorului statului, a vicepreședintelui Consiliului de Miniștri și a numeroși alți înalți demnitari de stat. Da, aceasta este o trădare evidentă pentru orice cercetător de istorie sau științe politice. Pentru practica politică, în care se admite orice, inclusiv grozăvii care sunt apreciate drept corecte, dacă au favorizat una sau alta din părțile interesate, se poate spune că nu a fost trădare. Dar pentru asta trebuie și o anume doză de tupeu, care în practica politică nu lipsește.

În continuarea răspunsului la întrebarea dumneavoastră, ne vom referi la agravantele trădării de la 23 august. După lovitura de stat, respectiv după arestarea conducătorului statului, acesta a fost predat comuniștilor și ținut în arest într-o casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă, sub paza căpitanului Emil Bodnăraș, agent dublu, al S.S.I. și al sovieticilor. După un timp, i s-a cerut lui Bodnăraș să-l predea pe Antonescu sovieticilor. Bodnăraș a refuzat și a declarat că Antonescu i-a fost dat lui în grijă și în pază de către rege și el nu îl predă decât la ordinul regelui. Regele Mihai i-a ordonat lui Bodnăraș să-l predea pe Antonescu sovieticilor, cu care România nu încheiase încă armistițiul. Deci, l-a predat inamicului.

Legat de acest aspect, intervine o faptă și mai gravă. În seara/noaptea de 23 august 1944, regele a rostit la postul de radio București un comunicat către țară. Prin acest comunicat el anunța întreaga țară și armata ei că a încheiat armistițiul cu Națiunile Unite, ceea ce era o mare minciună. După cum este bine știut, armistițiul s-a negociat și s-a semnat în noaptea de 12/13 septembrie 1944. Dar, în baza cuvântului regelui, peste 175.000 militari români au depus armele și au fost capturați de sovietici, tratați ca prizonieri de război și internați în lagăre de tot felul, inclusiv în Siberia. O mare parte dintre ei nu s-au mai întors acasă, alții s-au întors bolnavi fizic și distruși moral și social. Regele s-a lăudat în interviuri și în declarații că ar fi avut de partea lui poporul român și armata țării. La 23 august 1944, poporul român și armata țării habar nu aveau că Antonescu a fost arestat de rege și dat comuniștilor pentru a fi predat sovieticilor. În acel moment istoric, acest adevăr era devastator pentru rege și pentru complotiști. Așa că regele a ales să ascundă adevărul.

Nu am să mă refer la legislația punitivă pe care a promovat-o regele Mihai prin decrete-lege, la cererea comuniștilor și nici la alte umbre de pe activitatea regelui. Ceea ce am spus mai sus este de o mare gravitate.

Aș mai dori să spun ceva. Antonescu i-a salvat viața tatălui său Carol al II-lea în timpul revoluției legionare și a salvat și Coroana României acceptându-l pe Mihai ca rege cu toate că tatăl său nu a semnat vreun act de abdicare, ci a plecat spunând că lasă treburile tronului în seama fiului său, de aici putându-se înțelege că îl lasă pe Mihai să conducă tronul până se întoarce el. Mulțumirea „regală” a fost aceea că Mihai a refuzat să-i comute lui Antonescu pedeapsa capitală. Altor condamnați la moarte, regele le-a comutat pedeapsa și i-a salvat. Pe Antonescu l-a trimis la glonț. Sovieticii îl deținuseră la Lubianka, l-au anchetat fără să-l tortureze, chiar cu respect și nu s-au murdărit cu el, ci l-au trimis asasinilor de la București. Cea mai mare ură împotriva lui Antonescu a manifestat-o regele. În timpul războiului, comuniștii au fost destul de mulțumiți că, din ordinele lui Antonescu, li s-au îmbunătățit continuu condițiile de detenție, iar ultima perioadă fuseseră scoși din temnițe și trimiși în lagărul de muncă de la Târgu Jiu, unde erau în semilibertate și efectuau munci ușoare. Regele s-a grăbit să încheie cu viața mareșalului…

M.A.M.: Mareșalul Antonescu a plătit și el pentru viețile legionarilor uciși la rebeliune și după rebeliune.

C.L.: Da, așa este. Pe legionari i-au persecutat toate forțele politice, de la început și până astăzi. Pentru toți, ei au fost pericolul cel mai mare pentru că au conceput un proiect de țară în cadrul căruia nu-și găseau loc interesele meschine din jurul partidelor politice, ale străinătății etc. Elitele românești nu doreau să renunțe la privilegii și să se înscrie pe linia unicului interes acceptat: interesul de dezvoltare a națiunii române. Dar aceasta este o altă discuție, deși mult legată de monarhia din România.

M.A.M.: Cum vedeți actul de abdicare a lui Mihai? Cu ani în urmă, Traian Băsescu l-a văzut ca pe un act de „trădare”.

C.L.: Eu nu îl văd ca pe un act de trădare. A fost o evoluție a evenimentelor iar abdicarea regelui a fost o înțelegere între guvernul Groza și rege, arbitrată de la Moscova.

Regele nu a dorit să recunoască jurământul regal pe care l-a depus în fața guvernului, a conducătorului statului și a juriștilor. Am arătat că Mihai nu a putut depune jurământul în fața Parlamentului, care fusese desființat de tatăl său. În textul jurământului, Mihai a rostit propoziția „Jur să împărtășesc soarta poporului meu.” Păi România și poporul român pășea pe calea sovietizării. El trebuia să rămână și să împărtășească soarta poporului român, cum a jurat. S-a jucat și el cu jurământul regal, după cum i-a fost lui bine. Regele a semnat actul de abdicare elaborat de comuniști în după-amiaza de 30 decembrie 1947, în schimbul dreptului de a pleca din țară și a rentei-republicane pe viață pe care Stalin le-a impus guvernanților români să i-o ofere: 10.000$ pe lună. Există actele în arhiva B.N.R. Regele a încasat-o până în anul 1985, când Ceaușescu a ordonat ca plata ei să fie oprită. Regele nu a contestat actul de abdicare la nici o instanță internațională, tocmai pentru a nu-și risca renta-republicană.

M.A.M.: Regele s-a plâns mereu că a trăit modest și a fost nevoit să lucreze pentru a se întreține. Că a crescut găini etc.

C.L.: Da, categoric că, pentru un rege, a trăit modest. 10.000$/lună era puțin pentru o familie regală cu cinci copii și o soție care nu lucra, cu un domeniu de întreținut, cu servitori etc. Averea din țară cu care a plecat s-a cheltuit. Domeniul a costat. A făcut numeroase deplasări prin lume, ca să caute sprijin. Apoi, a avut mari cheltuieli pentru că s-a judecat cu tatăl său pentru averile cu care a plecat Carol al II-lea din România, iar casele de avocatură i-au jecmănit tare de tot și pe el și pe tatăl său. „Haram veni haram chiti”. Nu s-a ales cu nimic din procese, decât cu cheltuieli foarte mari. Vedeți, eu nu am văzut dosarul regelui în forma în care a fost el predat la C.N.S.A.S. de curând, dar am aflat sigur că a fost bine „periat”. Cât timp a fost în arhiva Securității/S.R.I., dosarul a cuprins multe detalii.

Cât despre faptul că a „lucrat”, aș avea un scurt comentariu. Mihai a avut în pilotajul avioanelor un mare hobby. Firma de avioane în care a lucrat în Elveția i-a făcut o ofertă generoasă, din motive de imagine și marketing, pentru a fi angajatul ei. Adică, chiar și un rege înrudit cu marile monarhii europene acceptă să lucreze în respectiva firmă, ceea ce era un titlu de mare laudă pentru firmă. Pentru asta a fost plătit bine. Găinile sunt așa o povestioară. Ele puteau să fie obiect de interes pentru fetițele regelui, să se joace cu ele, dar n-a trăit regele din găini. Gluma asta cu găinile mi-aduce aminte de Adrian Năstase, care și el declara că ar fi avut mari venituri din ferma de ouă de la Cornu.

Dar să mai spunem ceva cititorilor. Există stenograma discuțiilor de la palat, din după amiaza de 30 decembrie 1947, între Petru Groza și Gheorghiu-Dej, pe de o parte și regele Mihai, pe de altă parte. Eu am publicat-o într-o carte în anul 2000. N-a prea circulat cartea, nu mai știu câte exemplare am editat. Mi-a tipărit-o domnul Nicu Georgescu, rectorul de la „Alma Mater”. Din stenogramă se vede clar cum s-au abordat câteva chestiuni care au fost ulterior prezentate în mod fals.

1) Amenințarea regelui Mihai cu pistolul de către Petru Groza, că va fi împușcat dacă nu semnează actul de abdicare. În momentul în care regele Mihai, având în mână textul actului de abdicare formulat de comuniști, a spus că iese din încăpere pentru a se consulta cu consilierii săi și cu mama sa, Petru Groza a pus mâna pe buzunarul din dreapta al hainei costumului și l-a ridicat, arătând că are un pistol și a spus în glumă că a venit pregătit, pentru a nu păți ce a pățit Antonescu. Era aluzie la momentul din 23 august, când regele a ieșit din cabinetul unde discuta cu cei doi Antonești, iar în încăpere au intrat militarii care i-au arestat pe conducătorii statului.

2) Șantajul cu privire la împușcarea a 1.000 de tineri regaliști care s-ar fi aflat încă în detenție, în urma manifestației din 8 noiembrie 1945, în cazul în care Mihai ar fi refuzat să semneze abdicarea. Privitor la această afirmație, stenograma nu menționează absolut nimic. Afirmația nu este credibilă pentru că problema abdicării a fost pregătită din timp și discutată de Petru Groza cu regele Mihai.

Conducerea comunistă a României a tot amânat actul abdicării sperând că regele Mihai nu se va mai întoarce din Marea Britanie, unde a plecat în noiembrie 1947 la nunta prințesei Elisabeta, moștenitoarea tronului. Aceasta cu atât mai mult cu cât Mihai îi ceruse permisiunea prim-ministrului Petru Groza să trimită în străinătate un tren cu bunuri personale. Comuniștii l-au lăsat să ia tot ce vrea și au sperat că el nu se va mai întoarce și, ca urmare, nu va fi nevoie de un act care să sensibilizeze o mare parte a populației care era regalistă. De asemenea, Groza și Dej nu doreau să tensioneze relațiile cu regele, care era susținut de Stalin, era decorat cu cea mai înaltă decorație sovietică și avea relații foarte bune cu casa regală a Marii Britanii, aliata Uniunii Sovietice. Calculele care reies din studiul istoriografiei perioadei respective sunt mult diferite de imaginea pe care a răspândit-o regele prin interviuri și declarații publice. Aceste declarații ale regelui și ale anturajului interesat din jurul său nu se potrivesc în ecuația rezultată din cercetarea științifică a celor mai importanți istorici români și străini.

Repetatele declarații ale fostului rege Mihai prin care a ascuns legăturile sale profunde cu comuniștii și cu sovieticii sunt cel puțin imorale, la fel cum sunt și cele privitoare la sărăcia în care s-ar fi aflat. Relația puternică a lui Mihai cu autoritățile de la Kremlin s-a văzut foarte bine și la 9 mai 2010, când fostul rege a fost singura personalitate din România invitată la marea paradă militară de la Moscova, organizată în cinstea aniversării a 65 de ani de la victoria Uniunii Sovietice în al doilea război mondial. Cu acel prilej, fostul rege Mihai a stat în tribună alături de Vladimir Putin și Dmitri Medvedev, semn al prețuirii sale la Moscova. Importanți șefi de stat în funcție au fost poziționați la distanță de liderii actuali ai Federației Ruse… Există filmul.

M.A.M.: Din câte am înțeles de la dumneavoastră, în trecut și în prezenta discuție, în momentele cruciale ale istoriei contemporane a României, la 23 august 1944 și la 22 decembrie 1989, Moscova a avut la vârful României două „arme secrete”: regele Mihai și generalul Iulian Vlad.

C.L.: Aș reformula și aș spune că Moscova a avut mai multe „arme secrete”, între care și aceste două personalități de vârf care au putut influența decisiv cele două cotituri ale istoriei României. În 1994, Moscova i-a avut și pe comuniști, pe Pătrășcanu și pe Bodnăraș, care au jucat un rol major în ecuația evenimentelor, iar în 1989, Moscova a avut, în afara generalului Vlad, o agentură puternică la București, cu deosebire în Armată, dar și în Partidul Comunist.

Fiindcă am pomenit de Pătrășcanu, trebuie să le spunem cititorilor mai puțin avizați că, după arestarea Antoneștilor, regele Mihai l-a chemat pe Lucrețiu Pătrășcanu și i-a oferit funcția de prim-ministru. Pătrășcanu a refuzat, invocând faptul că Partidul Comunist este fragil, că a fost în ilegalitate, că oamenii au fugit de comuniști, de frica întemnițării etc și el nu are oameni în teritoriu ca să poată conduce țara. El l-a propus ca prim-ministru pe Iuliu Maniu, care a refuzat categoric. În momentele grele, Maniu adopta tactica eschivării. Așa s-a ajuns ca regele, neputând numi un politician, să-l numească prim-ministru pe consilierul său, generalul Constantin Sănătescu.

Domnule director Marius Albin Marinescu, în spațiul public circulă un gen de informație prozaică, colorată, fardată, înfrumusețată, ademenitoare, care este mult diferită de realitatea istorică. Cetățeanul care se întâlnește cu informația jurnalistico-idealisto-propagandistică și, concomitent, cu cea rezultată din cercetarea istorică, nu știe ce să aleagă, ce să creadă, cine spune adevărul, cine minte. Chiar de curând, fiul meu, care este valoros, transmitea unui apropiat cu studii economice superioare niște date istorice certe, iar respectivul întreba stupid „dar este adevărat?”. Oamenii nu sunt vinovați că nu mai știu ce să creadă. Apoi, din alt punct de vedere, diriguitorii societății sunt mulțumiți ca lumea să nu cunoască istoria reală. Istoria îi dezavantajează și de aceea se dorește a fi înlocuită cu minciuni înfrumusețătoare. Din această cauză, orele de Istorie s-au redus în școală la un nivel minim, iar prin programă și direcțiile impuse de minister, toate adevărurile dureroase au fost eliminate din aria de cunoștințe a elevilor. Acesta este cel mai bun mod de a spăla creierele unor generații întregi. Deocamdată nu avem ce să facem… revenim cu gândul la Băsescu și al lui „sistem ticăloșit”…

M.A.M.: Dar „sistemul ticăloșit” și-a găsit numeroși adepți… Domnule profesor, cred că discuția noastră a evidențiat modul în care s-au derulat câteva momente importante ale istoriei regalității române din vremea defunctului fost rege Mihai. Vă mulțumesc.

                                                                                                  A consemnat Marius Albin MARINESCU

Regele Mihai, noua legendă a regimului politic din România