75 de ani de la participarea armatei române în bătălia de la Cotul Donului

Cotul Donului

 

În 18 noiembrie 2017 s-au împlinit 75 de ani de la declanșarea bătăliei de la Cotul Donului, care a însemnat înfrângerea decisivă României în războiul ei pentru recuperarea teritoriilor naționale românești răpite de Uniunea Sovietică în vara anului 1940 și împotriva bolșevismului. Bătălia a dus la moartea a peste 156.000 de militari români și a zdrobit încrederea multor români în posibilitatea victoriei Germaniei și aliaților ei împotriva Uniunii Sovietice. După această bătălie, s-a inoculat tot mai mult teama că sovieticii se vor întoarce asupra României și va fi „vai și amar”. Tot atunci, au apărut primele semne ale dorinței unor militari și politicieni de a ieși din presupusa viitoare înfrângere acționând împotriva conducătorului statului, mareșalul Ion Antonescu.

Patrioți români de la Chișinău, în frunte cu domnii Vasile Șoimaru, conferențiar universitar, director al Proiectului „Românii din jurul României” și Mihai Tașcă, directorul Institutului de Studiul Arhivelor, au organizat o serie de manifestări dedicate acestui moment crucial din istoria militară a poporului român, inclusiv sesiunea științifică internațională „75 de ani de la participarea armatei române în bătălia de la Cotul Donului”. Titlul sesiunii științifice a fost completat cu trei cuvinte semnificative pentru acest moment istoric: „Eroism, Jertfă, Trădare”.

Am avut onoarea să fiu invitatul organizatorilor, cu deosebire a domnului Vasile Șoimaru, la această manifestare științifică. Au participat istorici militari și civili din Republica Moldova și din România. De asemenea, în memoria celor care au luptat și s-au sacrificat la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, a fost ridicată și sfințită o Troiță, operă a sculptorului Ion Zderciuc. Troița a fost înălțată în curtea Bisericii Sfântul Andrei din Durlești, în prezența mitropolitului Vladimir și a unei asistențe compusă în mare parte din patrioți români din Basarabia, invitați din România și enoriași locali. Partener media au fost Radio România Internațional, prin doamna Roxana Iorgulescu Bandrabur, prietenă a Basarabiei și a organizatorilor sesiunii comemorative și Radio „Vocea Basarabiei”, prin persoana patriotului Alecu Reniță, personalitate marcantă a Mișcării de Renaștere Națională din Basarabia, fost parlamentar, șef al Mișcării Ecologice din Republica Moldova, director al valoroasei reviste „Natura” și jurnalist la „Vocea Basarabiei”.

Este un mare merit al patriotului Vasile Șoimaru că revine cu o manifestare de readucereîn memoria colectivă de pe ambele maluri ale Prutului a bătăliei de la Cotul Donului și a importanței excepționale a ei în istoria militară a României. Eforturile domniei sale au fost demne de un roman. A călătorit de patru ori până la Cotul Donului și a călcat cu propriile picioare câmpurile de pe malul fluviului care în noiembrie 1942 au mustit de sângele românilor sacrificați. Ajuns acolo, Vasile Șoimaru a constatat că statul român a fost singurul dintre toate statele care au avut armate la Stalingrad care nu a evidențiat în nici un fel memoria celor care s-au jertfit în acel loc pentru țară, pentru reîntregirea ei și pentru a încerca să zdrobească bolșevismul care agresa ideologic România, din interior și din exterior. Căci cum altfel pot să numesc faptul de a cuprinde în Programul Partidului Comunist din România „necesitatea” luptei acestuia pentru autonomia provinciilor românești până la desprinderea de statul național unitar român?? La primul său drum, Vasile Șoimaru a confecționat o cruce rudimentară din niște crengi și a învelit-o cu tricolorul României. Fotografia acelei prime cruci, o putem numi a fi un monument foarte sugestiv pentru ingratitudinea de multe decenii a tuturor regimurilor politice care s-au perindat în fruntea României. Germania și Ungaria au ridicat fiecare câte un Memorial întru comemorarea militarilor lor căzuți acolo.

În ceea ce mă privește, în cadrul conferinței, am încercat să aduc în atenția numerosului auditoriu aspecte din istorie care au condus la ruptura totală între România și Rusia Sovietică, ruptură care a evoluat până la catastrofa românească de la Cotul Donului. M-am referit la aspecte de istorie puțin cercetate și mai mult ocolite de cercetători, respectiv la erorile politico-diplomatice românești privitoare la efortul de consolidare a apartenenței Basarabiei la România. Și dacă m-am referit la erori ale trecutului, am considerat, în calitate de profesor universitar de istoria relațiilor internaționale contemporane și recente, că este bine să ținem cont de acele greșeli pentru a nu le repeta în cadrul proiectelor de țară de care are nevoie Republica Moldova. Eu nu am vorbit înflăcărat. Sunt foarte mulți ani de când am ajuns la concluzia că pentru a analiza și a judeca drept istoria unor momente, am nevoie de multă răceală. Analiza „la rece”, la zero grade, mă ajută să nu greșesc. Da, se poate greși mult în știința istorică și în politică din prea multă dragoste de țară. Decidenții politici care acționează căutând să ofere idealul pentru patria lor nu prea reușesc. În politică, cu deosebire pentru statele mici și mijlocii, idealul  este foarte greu de atins și în căutarea idealului național s-au sacrificat multe interese naționale. Conferința a avut o încărcătură emoțională deosebită, dată de patriotismul organizatorilor și a multora dintre vorbitori. Acest patriotism a ridicat nivelul temperaturiisufletești a asistenței. Pe acest fond, patrioții care nu sunt profesioniști ai analizei politice și istorice, acceptă mai greu ideile care sunt în afara a ceea ce le face lor plăcere să audă. Dar istoria cuprinde în egală măsură și binele și răul și frumosul și urâtul. Alegând doar frumosul din Istorie, nu facem decât să scriem o istorie șchioapă.

Da, s-au făcut mari greșeli politico-diplomatice în anul 1917 și în următorii, care au condus la ruptura totală între România și Rusia Sovietică și pentru a aceasta a trebuit să suportăm consecințe dramatice. S-au făcut greșeli militare grave și în timpul celui de al doilea război mondial, cele mai grave fiind, probabil, cele de la Cotul Donului. Cu toate că aspectul comemorativ a dominat lucrările conferinței și, în general, vorbitorii au evitat să facă reproșuri peste timp, pe lângă jertfe, au fost evidențiate și erori militare și fapte de trădare.

Dintre erori, m-aș referi la una relevată foarte pe scurt de valorosul cercetător și profesor de istorie militară, comandor Jipa Rotaru, anume eroarea/disfuncția de a nu se fi ordonat retragerea Armatei a III-a române pe un aliniament de pe care să se evite încercuirea ei totală de către sovietici și nimicirea ei.

Legat de această concluzie militară a cercetării, există un aspect istoric de mare relevanță, privitor la atitudinea mareșalului Antonescu în timpul bătăliei de la Cotul Donului. În perioada bătăliei, mareșalul nu s-a aflat în fruntea armatei, unde-i era locul, ci s-a aflat în România. Nu se afla însă nici la Ministerul de Război și nici la Guvern, în Palatul Victoria, ci se afla la vila sa personală de la Predeal. În fruntea efectivelor românești din zona Stalingrad s-a aflat șeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea. Conform reglementărilor regulamentare, ordine de retragere în armata română putea să dea doar mareșalul Ion Antonescu. În data de 18 noiembrie 1942, comandanții români au constatat că sovieticii au început o operațiune de încercuire a Armatei a III-a română. Sovieticii aduceau tancuri, logistică și trupe în spatele militarilor români.

Pentru evitarea încercuirii, era nevoie de o retragere strategică, care să permită românilor să aibă inamicul doar în față și de pe acest nou aliniament să poată lupta cu șanse de reușită și, eventual, să coopereze cu aliații. Generalul Șteflea, militar disciplinat și om de onoare, a respectat regulamentul și a telefonat în noaptea de 19/20 noiembrie la vila din Predeal a Mareșalului Ion Antonescu, dar nu a reușit să vorbească cu el și a telefonat la cabinetul lui Ion Antonescu de la Ministerul de Război. Secretarul mareșalului era căpitanul Gheorghe Magherescu, care a preluat nota telefonică prin care gl. Șteflea a prezentat situația foarte grea a Armatei a III-a și a cerut ordin pentru aprobarea de retragere strategică. El a arătat că în lipsa acestui ordin care era de competența exclusivă a mareșalului, încercuirea va deveni completă și urmările vor fi fatale.Magherescu a încercat disperat să ia legătura la Predeal cu mareșalul Antonescu, dar nu a reușit…(?!) În dimineața de 20 noiembrie 1942, nota telefonică trimisă de căpitanul Magherescu la Predeal s-a reîntors la cabinetul din București cu o rezoluție surprinzătoare a mareșalului Antonescu, care afirma că nu poate da ordine privitoare la evenimente militare care se desfășoară la 1000 de km depărtare și doar comandanții de la fața locului pot decide… Dar aceștia nu aveau dreptul să decidă. Armata a III-a a fost sacrificată și a pierdut 156.000 de militari. Au fost foarte puțini supraviețuitori…

Ce căuta mareșalul Antonescu la vila sa de la Predeal, când armata română era încleștată „pe viață și pe moarte” la frontiera de est a Europei, pe malurile Donului și Volgăi? Iar dacă tot a părăsit frontul, chiar și justificat, din rațiuni de stat, de ce nu a transferat comanda cu depline puteri generalului Ilie Șteflea, sau altui general?La această a doua întrebare, nu exclud nici aspectele legate de orgoliul mareșalului. O victorie germano-româno-italiano-maghiară pe Volga ar fi fost un temei al unor onoruri realmente istorice. Cred că ele nu ar fi fost destinate generalului Șteflea, ci mareșalului Antonescu. După cucerirea Odessei, Antonescu a fost avansat la gradul de mareșal și respectat ca un erou. Dar iată că am călcat deja pe tărâmul speculațiilor, pe care am promis să le ocolim. Răspunsurile la întrebările fireștipropuse mai sus acoperă o parte din uriașa dramă a armatei române de la Cotul Donului.

Cititorul este rugat să nu creadă că autorul acestor rânduri pune întreaga răspundere a eșecului din jurul Stalingradului pe seama armatei române și pe absența impardonabilă a mareșalului Antonescu de la comandă, în acel moment decisiv al istoriei militare a României. Desigur că situația trebuie privită în întreaga ei complexitate, rolul cel mai important în acea bătălie, ca și în întregul război, fiind al armatei Germaniei.

Menționând această mare disfuncție de la comanda armatei României, nu minimalizez comportamentul armatei germane și încălcarea înțelegerii germano-române privitoare la cooperarea în acel câmp tactic. Germanii trebuiau să asigure aprovizionarea pe cale aeriană a trupelor române. Rezervele destinate armatei române au fost parașutate trupelor germane. Armamentul greu pe care germanii trebuiau să-l livreze armatei române nu a fost trimis. În retragere, militarii români care se agățau de camioanele germane pentru a se salva, erau împinși jos cu brutalitate.

Prin preocuparea organizatorilor conferinței internaționale de la Chișinău, a fost invitat și adus să cuvânteze unul dintre supraviețuitorii de la Cotul Donului, veteranul de război Ion Paiu, din satul Soci, comuna Miroslăvești, județul Iași, în vârstă de 98 de ani, lucid și coerent în toate amintirile și explicațiile pe care le-a oferit asistenței. Dintre amintirile acestui veteran, una mi s-a părut extrem de importantă. După ce diviziile românești au fost complet încercuite, sovieticii au ales să atace cu tancurile liniile românești. Speranța comandanților români a stat în câmpurile de mine antitanc cu care s-au înconjurat trupele române. Când sovieticii au trecut la asalt și românii sperau să vadă tancurile sovietice sărind în aer, au avut surpriza să vadă că minele nu explodau. Șenilele tancurilor sovietice le scoteau din pământ ca pe niște cartofi, treceau peste ele și nu exploda nimic. Rămași în viață și adăpostiți într-un loc ceva mai ferit, militarii români au verificat o mină neexplodată și au constatat că în interiorul ei, în loc de explozibil era nisip și pietricele… În România, la fabricile de armament, se întâmpla ceva greu de cercetat după 75 de ani. În mod sigur era vorba despre sabotaj. E greu de speculat a cui mână a fost, dar, în mod sigur, indiferent că a fost mâna Cominform-ului sau a serviciilor secrete britanice din România, sau a comunității evreiești care a cooperat cu sovieticii, sau a altei mâini criminale, ea și-a atins ținta. Pe această linie de acțiuni de sabotaj este cunoscut și grupul evreiesc de sabotori al soților Paneth. Membrii săi au fost prinși, arestați, interogați sumar și executați, dar nu avem certitudinea că ei nu și-au ascuns alți complici, iar autoritățile, în graba lor de a aplica legea marțială, au investigat atent această activitate de sabotare a războiului dus de România în adâncurile Uniunii Sovietice. Nu am găsit în istoriografie nici o altă mențiune care să confirme afirmația veteranului Ion Paiu, privitoare la minele de la Cotul Donului.

În periplurile sale la Cotul Donului, făcute cu sacrificii și chiar cu riscuri, domnul Vasile Șoimaru a extins cercetările și a descoperit probe ale faptului că un număr impresionant de militari ai armatei Ungariei care au murit în împrejurimile Stalingrad-ului erau etnici români. Cifra este impresionantă. Nu doresc să o prezint eu, lăsând toate datele să fie comunicate prin cercetările necesare pentru elucidarea acestui aspect. Este cunoscut faptul că în linia a I-a a armatei Ungariei au fost trimiși la luptă și la sacrificiu etnicii români. Astfel, nu greșim dacă afirmăm că la Cotul Donului au pierit bine peste 200.000 de români, în floarea vârstei. Este foarte mult.

În încheierea acestor rânduri, doresc să împărtășesc cititorului respectul meu deplin pentru patriotismul, inițiativele și realizările domnului Vasile Șoimaru și, de asemenea, să apreciez modul discret și foarte eficient în care domnul Mihai Tașcă înțelege permanent să sprijine acțiunile științifice, culturale și patriotice românești.

Basarabia continuă să se înalțe prin oameni care înnobilează sufletul și conștiința neamului românesc.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Sibiu, decembrie 2017