Ion Druţă, marele fariseu în slujba Moscovei

Ion Druta

Maria Şleahtiţchi

Trebuie să menţionez din capul locului că subiectul pe care îl prezint  nu se referă la opera artistică a lui Ion Druţă.

Nu ştiu dacă m-ar fi interesat în mod special acest aspect al activităţii druţiene, dacă nu ar fi fost să fi citit un eseu publicat relativ recent (octombrie 2001), în oficiosul  guvernamental Moldova suverană. Expresia care m-a şocat era „căpăţînile de bronz” şi viza statuile scriitorilor români instalate pe Aleea clasicilorîn ultimii zece ani. Întrebarea venea firesc: ce l-a făcut pe un scriitor profesionist să se exprime în termeni peiorativi despre confraţii săi de condei, fie şi din alte timpuri, scriitori de o incontestabilă valoare estetică?

Am bănuit atunci că aceste expresii ar putea face parte dintr-un joc politic şi, cu voie sau fără, dar, bănuiesc, cu voia sa totuşi, autorul acestor expresii ar putea fi o piesă importantă într-un angrenaj ocult, care iese tot mai evident la iveală.

Am deschis deci publicistica lui Ion Druţă de la începutul mişcării de deşteptare şi afirmare a conştiinţei naţionale româneşti din Basarabia sfîrşitului de secol XX şi am urmărit, cronologic, sinuoasa deformare a unor convingeri (convingeri oare?) sau abila inculcare a ideii de moldovenism de la un capăt la celălalt al epocii de tranziţie, sau, poate, o cale şi mai complicată  care le include pe ambele…

Se ştie că Ion Druţă este scriitorul care a avut curajul de a propune în 1965, la renumitul congres al Uniunii Scriitorilor din R.S.S.M. revenirea la alfabetul latin. „Pentru o limbă cu rădăcinile latine ar fi firesc să treacă la alfabetul latin,” afirma scriitorul în luarea sa de cuvînt. Şi în anii nouăzeci Ion Druţă s-a aflat în fruntea mişcării de deşteptare naţională. La 1989 în discursul rostit la Marea Adunare Naţională din 27 august condamnă tratatul Ribbentrop – Molotov, în care era inclusă şi Basarabia: ” (…) din nefericire, bătrîna noastră Basarabie figurează şi ea ca un ultim punct al acestor anexe, ca un acord final, funebru, al înţelegerii dintre Stalin şi Hitler. Ca urmare a acestor înţelegeri, frumosul trup al vechii noastre aşezări a fost tăiat în trei bucăţi, tăiat rămîne pînă astăzi.”

În anii 1987-1994 contextul eseurilor druţiene mizează pe sinonimia moldovenesc/românesc, deşi scriitorul nu va rosti nicăieri în clar acest lucru. De altfel, majoritatea intelectualilor anume astfel au citit eseurile din această perioadă. Fireşte, contribuţia lui Ion Druţă, de rînd cu a altor scriitori şi intelectuali basarabeni, este decisivă în vederea democratizării sociale, atribuirii limbii „moldoveneşti” statutul de limbă de stat, trecerii la grafia latină, proclamării suveranităţii şi independenţei statale.

În principiu, cititorii atenţi erau îndreptăţiţi să înţeleagă afirmaţiile druţiene ca manifestare în favoarea ideii de românism: folosirea cuvîntului-disidentBasarabia, numele „străvechii noastre aşezări (…) smuls cu rădăcini cu tot din limba scrisă şi vorbită„, precum şi a sintagmei „plai mioritic” sugera ideea de spaţialitate comună, românească, apoi afirmaţia din eseul „Cine a stins lumina în România” (1989): „ Fireşte am avut* * domnitori mari şi viteji, am avut păstori demni de neamul nostru, şi de ceilalţi am avut destui, dar de unul singur în faţa unei tiranii poporul român n-a fost lăsat niciodată” este cea mai clară pledoarie pentru unitatea neamului românesc. Citatul este unic în întreaga publicistică druţiană.

Tranzitînd anevoioasa cale de trezire a conştiinţei naţionale, basarabenii aveau nevoie de un cap limpede, de o personalitate credibilă, de un idol, de un mîntuitor spiritual, dacă vreţi, pentru a-i călăuzi şi a-i ajuta să depăşească probele iniţiatice întru edificarea unei durabile identităţi naţionale. Or, tocmai aici s-a dat şi continuă să se dea bătălia cea mare. Ion Druţă îşi asumă conştient acest rol şi înţelege foarte bine că discursul său poate avea o largă rezonanţă socială. Într-un interviu acordat postului de radio românesc „Actualităţi” (1996) el face următoarea confesiune: „Nu mă consider politician (…). Dar, din cînd în cînd am fost şi eu nevoit să calc pe gheaţa asta foarte lunecoasă şi foarte periculoasă. Pentru că, în primul rînd, ţin la cititorii mei şi în clipele de mare pericol mă simţeam obligat să iau cuvîntul.”

Astfel, imaginea lui Ion Druţă s-a identificat în anii 80-90 cu imaginea acelui cap limpede, salvator al conştiinţelor afectate de totalitarism. Era firesc ca anume el, ca scriitor apreciat şi aureolat cu mitul de disident, să fie cel chemat şi învestit cu maximă credibilitate în anii 1987-1994, lui revenindu-i, în consecinţă, şansa de a salva multe spirite din grota confuziei şi întunericului. Eseurile druţiene din aceşti ani ni se păreau axate pe temeiurile adevărului istoric şi ştiinţific, pe care se edifică identitatea naţională românească. Astfel, sintagma „cuvînt românesc” este sinonimizată de expresia druţiană „verbul mioritic„, teritoriul Republicii Moldova este „pămîntul basarabean” etc. E de reţinut totuşi că eseistul, cu excepţia expresiilor de mai sus, nu foloseşte explicit etnonimul de român pentru numele basarabenilor. Sensurile sinonimice sau chiar denominate pot fi percepute doar în cadrul contextului. Spre exemplu, în acelaşi eseu „Neliniştea” (1990) citim că „dintre feluritele grupuri etnice din interiorul hotarelor republicii” fac parte şi moldovenii, „ce formează majoritatea covîrşitoare a populaţiei„. Am admis, pentru moment, că acest discurs evaziv este motivat de presiunea tragicelor evenimente din acea perioadă (1991-1992) – se declanşase conflictul de la Nistru. Doar că atunci cei care luptau sau o bună parte din voluntari aveau conştiinţa că sînt români şi apără pămîntul românesc. Practic, discursul druţian nu proteja pe cineva, ci pe sine însuşi, omul de sub vremurile care urmau să vină. Răspunsul la aceste nedumeriri ale noastre urma să-l aflăm într-un eseu din 1997, în care scriitorul dă unele explicaţii asupra stilului ambiguu şi evaziv al operei, inclusiv al publicisticii, sale: „– Sînt atîtea de spus, încît problema este de a spune cît mai puţin, deoarece aşa e firea omului, aşa e mintea omului: atunci cînd îi spui totul, el nu are ce ghici în jurul faptelor, şi eu în scrisul meu, în viaţa mea, am preferat să comunic atît cît să aibă omul ce ghici cu mintea lui în cele ce puteau fi duse mai departe„. Ambiguitatea, calitate imanentă a literaturii, într-un eseu cu nuanţe politice face parte, în mod iminent, din arsenalul manipulării.

… neamul nostru

Conştient sau nu – dar nu se poate ca un scriitor de amploarea lui Ion Druţă să nu fi înţeles acest lucru – eseurile druţiene au început să manipuleze împotriva adevărului istoric şi ştiinţific. Or, denaturarea adevărului ştiinţific şi istoric în favoarea menţinerii unei anumite situaţii politice (oricare ar fi ea) face parte din strategia manipulării. Menţionăm, în acest context, că una din cele mai ambigui expresii folosite de scriitor este „neamul nostru„. Credem că este sintagma cea mai frecventată de autor în eseurile sale publicistice. Prezintă interes modul în care a evoluat sensul implicit contextual al expresiei de-a lungul ultimilor 15 ani. În eseurile din primii ani ai „perestroicii” „neamul nostru” avea sensul de „neam moldovenesc„, cu istoria, limba şi cultura sa, deosebit de ceea ce se numea artificial „popor sovietic”. În anii efervescenţei mişcării naţionale „neamul nostru” conota „neamul românesc” (toate echivalenţele se stabilesc contextual) sau „neamul moldovenesc„- acum expresii sinonime. După 1994-1995 „neamul nostru” semnifică, în principiu, „neamul moldovenesc„, iar de prin 2000-2001 – categoric – noi, moldovenii, ca identitate naţională separată de cea românească.

Oscilarea programatică (dacă ţinem cont de faptul că ambiguizarea textului intră în manifestul estetic şi ideologic al scriitorului) se face observată deja în 1991. „Neamul la răscruce” este un eseu de referinţă în problema ce ne interesează. Scriitorul aduce cîteva afirmaţii cu privire la statutul ontologic al etniei noastre: „ne-am (…) născut la o răscruce. Certificatul nostru de naştere, înveşnicit pe columnă e plin de lacrimi, gemete de durere şi trîmbiţări de biruinţă„. În „Plecarea îngerilor păzitori” (tot 1991)  Druţă localizează geografic „neamul nostru„. Astfel, urmaşii lui Traian şi Decebal sînt amplasaţi vag „între două ape, între Răsărit şi Apus„. Scriitorul va reveni în 1992 („Ce se întîmplă cu noi?”) cu o corectură de rigoare privind locul etniei noastre în spaţiul istoric: „De la Traian şi Decebal, pînă la Snegur şi Iliescu, norocul niciodată nu ne-a dat din casă afară.„. Ideea de românitate, de identitate naţională comună este susţinută şi de invocarea unui citat din Vasile Alecsandri, care „credea că ne naştem poeţi„. Pentru cei avizaţi era evidentă aluzia scriitorului, iar pentru cei care nu cunoşteau expresia bardului de la Mirceşti (şi erau atîţia) putea să însemne că doar noi, moldovenii, ne naştem poeţi… Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesivă în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, face deservicii adevăratei naţionalităţi a basarabenilor. De obicei, aceste spaţii ale conotaţiei sînt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, susţinători ai ideii de moldovenism, care nu vor întîrzia să facă recurs anume la Ion Druţă. Scriitorul şi-a lăsat opera deschisă tocmai acestui tip de interpretări şi lecturi. Cu bună ştiinţă sau fără. Oricum, textele sale de ultimă oră îl prezintă ca pe un apărător deschis al ideii de moldovenism.

Începutul acestei  schimbări de direcţie a fost pus o dată cu renumitul discurs de inaugurare a congresului Casa noastră – Republica Moldova, în plină campanie electorală a agrarienilor, care au şi cîştigat alegerile în 1994. Discursul submina imaginea unui Druţă aflat în avangarda mişcării de afirmare a identităţii naţionale. De altfel, credem că aici se fisurează imaginea lui Druţă-mîntuitorul. Pentru intelectuali, scriitorul de la Moscova îşi pierde credibilitatea. Apelul „În lunga şi mult zbuciumata istorie a neamului nostru avem unica şansă de-a ridica o casă a Moldovei(…)”, citit detaşat de contextul social de atunci, nu spune mare lucru, dar această frază inaugura un congres care se plasa în opoziţie cu ideea de identitate naţională românească, o manifestare politică la care participa şi conducerea de atunci a statului în frunte cu M. Snegur, anturat de toţi conjuncturiştii de duzină.

limbă română… limbă moldovenească… limbă maternă

În cadrul discuţiilor cu privire la denumirea corectă a limbii române, invitat de Preşedintele de atunci al Parlamentului, P. Lucinschi, Ion Druţă publică eseul „Răscrucea celor proşti” (1994). Dincolo de  discursul nuanţat cu privire la istoria neamului nostru („Adevărul e că noi sîntem o parte din Moldova voievodală, rămasă, datorită cunoscutelor destine din Moldova veche (…)”), el „autorizează” abil jocul sinonimic dintre cele două denumiri ale limbii. Pentru acea conjunctură politică nu era important cum „o vom numi – română sau moldovenească„; deşi, afirmă scurt Druţă, „fireşte, limba română” este numele adevărat. Dacă s-ar fi insistat pe această idee!… Dar finalul eseului este o mostră de oportunism, care, cu timpul, a luat forme exacerbate, proliferînd în limbajul juridic al diferitor acte normative de stat. „Nu vreţi să-i ziceţi limbă română, ziceţi-i limbă moldovenească, nu vreţi să-i ziceţi limbă moldovenească, ziceţi-i limbă maternă (…)”, solomoneşte „ingenios” consilierul nostru naţional. Se putea ca pentru acel moment această flexibilitate echivocă să fi fost soluţia judicioasă, dar ceea ce a urmat mai tîrziu şi ceea ce avem astăzi (după opt ani de tergiversări şi atacuri ale „vigilenţilor” patri(h)oţi în problema denumirii limbii) fac dovada riscurilor pe care le comportă afirmaţiile persoanelor publice de mare popularitate, precum şi responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume acestea, deoarece popularitatea înseamnă şi o mare responsabilitate, mai ales pentru oamenii de cultură. Ce i s-ar fi putut întîmpla lui Ion Druţă dacă ar fi rostit un discurs tranşant ? În mod sigur, nu ar fi fost solicitat cîţiva ani mai tîrziu de V.Voronin să-i ofere sfaturi şi soluţii (tot public, de altfel) în chestiunea statalităţii, or care preşedinte de stat mizează pe un răspuns negativ într-o „consultare publică” cu un lider de opinie civică sau scriitoricească… Şi cred că funcţionarii de orice rang, laşi, ca de obicei, nu s-ar fi intimidat să rostească sintagma limbă română, Basarabia, român. Cei mai şmecheri îi zic limbă de stat, limbă maternă (!). În corelaţie directă cu denumirea limbii este denumirea literaturii. Ce literatură avem, cum se numeşte? Sigur, română. Dar ridicolul situaţiei constă în faptul că în Nomenclatorul de Stat cu privire la specialităţile şi specializările la care se instruiesc studenţii în şcoala superioară din Republica Moldova găsim şi curioasa specialitate 1101 Limba şi literatura. Iată pînă unde ajunge ridicolul unei situaţii derivate din politica jumătăţilor de măsură – pînă la totala absurditate. Pregătim specialişti în toate limbile şi literaturile … lumii. Că doar tot sîntem maeştri ai compromisurilor, jocurilor de conjunctură şi de culise.

Aşa cum credibilitatea sa era într-o vizibilă scădere, Ion Druţă face efortul de a reveni în atenţia opiniei publice, de această dată cu o idee mai amplă decît moldovenismul. Cu ideea creştinismului îmbinat cu moldovenismul. Scriitorul va vizita Chişinăul ca invitat al şefilor de stat (Snegur, Lucinschi, Voronin), aflîndu-se într-un conflict declarat cu Uniunea Scriitorilor din R.Moldova. Dar sforţările sale de a-şi reface imaginea de mesia moldovean eşuează, se pare şi de această dată. Mai mult decît atît, Druţă pare să se înregimenteze în rîndurile nostalgicilor după vremurile de odinioară, comuniste. „După prăbuşirea fostei Uniuni, se confesează el, trăim cu toţii, oricît ar părea de ciudat, un sentiment amar de singurătate. Singurătate individuală, singurătate naţională, singurătate statală, dacă vreţi. Din toate structurile fostului imperiu, cea mai dureroasă rămîne pierderea structurilor relaţiilor umane. (…) Oricare ar fi culoarea drapelelor noastre naţionale, cele şapte decenii de suferinţe au plămădit fostul lagăr socialist, de la Praga de Aur şi pînă la stîncoasele insule Kurile, într-o singură familie umană. Suferinţele leagă omenirea mai mult decît biruinţele, aşa că să nu ne lepădăm de ceea ce al nostru,” îi îndeamnă scriitorul pe creştinii ortodocşi. Zguduitoare chemare! Precum şi analogia dintre imperiul credinţei creştine şi… lagărul socialist…

Neînţelegerile dintre confraţii de breaslă, reorganizarea ierarhică a valorilor literaturii române din Basarabia, provoacă animozităţi. Druţă, marcat de stereotipurile sistemului sovietic, pe care le-a blamat odinioară, solicită „conducerii tînărului stat” să ia atitudine faţă de polemicile literare de la USM: „Vinovat însă poate fi nu numai omul, generalizează abil Druţă. Vinovat poate fi neamul. Apoi, vorbind de vina neamului nostru faţă de destinul lui Andrei Lupan, eu nu atît îl am în vedere pe Grigore Vieru şi sus-pomenita şedinţă a Uniunii Scriitorilor, cît indiferenţa cu care  a tratat acest caz societatea culturală din Moldova, indiferenţa cu care a fost tratat cazul de către conducerea tînărului nostru stat. Un stat care nu este în stare să-şi apere poporul, teritoriul, valorile sale spirituale, nu se poate numi stat, şi prin urmare nu văd la ce i-ar mai trebui stemă, imn şi drapel.

De la indiferenţa şi lipsa de discernămînt în alegerea valorilor spirituale care să reprezinte neamul, scriitorul invocă trădările în repetate rînduri pe care le-a suportat „neamul nostru” ămoldovenesc, trebuie să înţelegemî din partea intelectualilor. În eseul „Moldova şi moldovenii” (1997) atestăm accentele unui moldovenism separatist şi o manipulare grosolană a adevărului istoric, rupt de context şi reinterpretat din perspectiva unei subiectivităţi supărate şi detaşate de cultura şi literatura din care face şi va face parte, oricum. Deci primul val al trădării e plasat la finele celui de al doilea război mondial, cînd intelectualii basarabeni s-au retras în regim de urgenţă peste Prut pentru a evita închisorile staliniste şi îngheţurile putrede ale Siberiei. E un adevăr care stă la îndemîna oricui, dar totodată e un episod prin care, rupt de context, intelectualului român i se impută trădarea. Această atitudine ar mai fi de înţeles dacă ar aparţine unui neavizat, dar un scriitor, „re-fug” şi el (doar că în altă direcţie), care colorează politic o adevărată tragedie naţională în detrimentul ideii de adevăr istoric al unei situaţii geopolitice evidente, binecunoscute, nu poate fi înţeles decît doar ca făcînd interesele politicii de moment: „Nu vreau să folosesc cuvinte tari, cum ar fi, de-o pildă, trădarea poporului basarabean de către o brumă de intelectuali, dar cert este că marele calvar al suferinţelor neamului nostru începu abia atunci. Nimeni nu poate pleca fără să lase un gol în urma lui. Peste o sută cincizeci de mii de basarabeni s-au refugiat peste Prut, fruntea neamului, aş zice, lăsînd un popor neştiutor de carte la voia întîmplării. Mare însă este Dumnezeu, ne-am descurcat pînă la urmă.” Dar cum? Lucoarea ca şi tot ajutorul vine, în viziunea maestrului, de la răsărit. S-ar putea ca scriitorul să fie captivul unui stereotip al propriei sale intimităţi. El tot timpul a găsit alinare la răsărit, de aceea asfinţitul pare a fi un spaţiu ostil. Toţi care s-au refugiat spre apus au fost transfugi, au trădat, Druţă uitînd să includă în termenii acestei ecuaţii tragedia şi drama interioară a acestor refugiaţi, care îşi lăsau locurile natale pentru a-şi salva totuşi viaţa… Ar fi fost mai bine să fi căzut victimă cu toţii regimului stalinist? Oare nu au fost şi părinţii lui Paul Goma, spre exemplu, printre acei care se retrăgeau peste Prut la 1940 şi, în viziunea lui Ion Druţă, trădau „poporul basarabean„?… Paul Goma a descris cu lux de amănunte şi în termenii cei mai veridici destinul „acestor trădători”. Revenind la istoria postbelică a Moldovei şi moldovenilor, Druţă identifică o neîntreruptă linie a „trădărilor” poporului „basarabean„: „Că România punea din cînd în cînd la Moscova problema Basarabiei, să mă lăsaţi în pace cu ifosele acestea de mari politicieni, prinse atît de bine de nemuritorul Caragiale. Dacă se şi pomenea din cînd în cînd la Moscova de Basarabia, ni se făcea mai mult rău decît bine. Am supravieţuit, totuşi. Au pus mînă de la mînă, mai toate popoarele din fosta Uniune ne-au ajutat să ne ridicăm de la pămînt „. Un cititor mai puţin informat în probleme de istorie a românilor, iar la noi majoritatea populaţiei mature nu cunoaşte adevărata istorie a „neamului nostru„, pentru a folosi sintagma eseistului, este dus de nas fără nici un obstacol. S-ar putea crea impresia că celelalte popoare ale uniunii nu-şi pierduseră intelectualii, o duceau într-un belşug şi într-o necontenită veselie şi, vezi Doamne, şi-au făcut milă de noi, de ne-au ajutat să ne descurcăm… Curată manipulare, vorba clasicului nemuritor, invocat de eseist. Dar cea mai uluitoare şi mai perfidă stratagemă este în acest pasaj acuza de abandon, adusă României, cu singurul scop de a ridica în slăvi binefacerile măreţei Uniuni Sovietice!

…casă pentru badea Mior sau exorcizarea mitului jertfei şi al mîntuirii

Mioriţa, mit fundamental al spiritualităţii româneşti, este pentru Ion Druţă unul din cele mai  facile spaţii pentru manipulare în favoarea ideii de moldovenism. Cunoscută de toată suflarea românească, balada a fost reactualizată de evenimentele din toiul perestroicii gorbacioviste, fiind adusă în atenţie în 1987 de scriitor, într-un articol de prim-plan  (Casă pentru badea Mior) din săptămînalul Literatura şi Arta. Accentele acelui articol conturau o conştiinţă a unui neam, ăneam fără nume – „neamul nostru„î care a supravieţuit prin mit: „Supravieţuirea – iată marea enigmă a existenţei neamului nostru. Secole de tăcere, de resemnare, de dispariţie aproape totală, pentru ca la un moment dat, iar să răzbatem –veseli, gălăgioşi, iubitori de viaţă.”

Din contextul acestui mit scriitorul desprinde imaginea poetului anonim, căruia, propune, să i se înalţe un monument. Poetul anonim este identificat cu un apostol, un Moise „care ne-a călăuzit prin nesfîrşitul calvar al existenţei noastre„, dar şi mitul, păgîn de altfel, se identifică cu elementul unui alt mit, ce ţine de lumea arhetipurilor din subconştientul colectiv al comunităţii creştine, mitul biblic.

E de observat că îngemănarea acestor două mituri sporeşte credibilitatea discursului. Momentul forte al eseului îl constituie afirmaţia că acest autor anonim „a contribuit cel mai mult la formularea identităţii noastre naţionale” (nenumite în text).

Ideea-forţă a eseului rezidă în apelul către conaţionali de a lăsa supărările şi de a se uni: „de-ajuns cît ne-am tot sfădit şi învrăjbit noi înde noi (…) Să ne adunăm odată împreună, întreaga familie a neamului (…) Să dovedim că nu sîntem o simplă adunătură de interese personale, osîndite a vorbi mai mult sau mai puţin aceeaşi limbă„.

Scris într-un „excelent” stil evaziv, în acest eseu druţian forţele politice din anii 1991-1994 au putut citi un manifest al unionismului. Discursul ambiguizant releva suficient spaţiu de manevră în problema naţională, spaţiu pe care autorul şi-l rezervase, îmi vine să cred, cu bună ştiinţă şi pe care ulterior l-a pus în valoare în context antiunionist.

Astfel în 1997 Ion Druţă reia subiectul Mioriţei şi al lui Badea Mior, de data aceasta în Moldova Suverană, ziarul guvernului de la Chişinău şi în Pămînt şi oameni, publicaţie a PDAM-ului, partid aflat la putere.

La distanţă de 10 ani, discursul evaziv în privinţa identităţii naţionale a locuitorilor dintre Prut şi Nistru este abandonat şi scriitorul umple cu sens spaţiile echivocurilor de cîndva: „Dragii mei, dar nu vi se pare că Mioriţa este o evanghelie a moldovenilor şi că ciobănaşul repetă strădaniile mîntuitorului?

Reluînd arsenalul manipulant de acum 10 ani (omologarea elementelor din cele două mituri, diferite ca sursă şi filosofie, mioritic şi biblic, mai mult chiar, transferul de sens – destinul lui Isus, identificat cu cel al ciobănelului, ciobănelul nefiind decît imaginea generalizată a moldovenilor, în primul rînd a celor din Republica Moldova), Druţă atribuie acestei părţi a românilor semne deosebitoare: ei sînt alţii: ei nu sînt nici vrînceni, nici ungureni. Ei sînt moldoveni şi au destin christic… prigoniţi, dar aleşi.

Eseurile din 1997, deşi marchează un discurs manipulant în ofensivă, cultivă un moldovenism mai voalat totuşi, oarecum calm. Cu cît agresivitatea este mai ascunsă, cu atît manipularea este mai puternică. Scriitorul continuă să nu dea numele acestui neam, dar conturează deja spaţiul pe care acesta îl populează: „Noi, mă rog, modeşti ca întotdeauna. Nistru, cîteva cetăţi, doi trei cronicari, pămînturile şi pădurile cît a mai rămas din ele. Sculpturile de bronz din parcul capitalei, cu toată stima faţă de cei care le-au făurit, nu pot ţine pe umerii lor trecutul unui neam.”

Deci „neamul acesta” e localizat de scriitor pe Nistru, cele cîteva cetăţi ar fi două: Soroca şi Bender, că celelalte sînt în Ucraina, cei doi-trei cronicari (izbitoare această formulă şmecherească a lui Druţă: 2-3, vorbind despre marii cronicari, primii noştri scriitori şi istorici. Această formulă a indefinitului – nu prea se ştie, nu prea vrem să ştim, parcă am citit, parcă nu – caracterizează un mod de viaţă, o conştiinţă a jumătăţilor de măsură, foarte deschisă semiadevărurilor, acolo unde sînt spaţii enorme pentru intoxicare şi manipulare). Cum 2-3?, dacă aceşti cronicari sînt trei: Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce. Şi ultimul detaliu din citatul invocat: …”Sculpturile de bronz…” Druţă face trimitere la două realităţi: una mai veche, vizînd statuile „vechi” de pe Aleea clasicilor(neconvingătoare deja, mai ales cea a lui Eminescu care avuse „imprudenţa” să rostească odată „Suntem români şi punctum„. Bustul poetului naţional al românilor minează ideea de moldovenism, deci şi opera lui nu prea ne interesează… Poate oare un Eminescu, cu Doina lui să „ţină pe umeri trecutul unui neam„?… Nu, bineînţeles… A doua realitate, mai nouă, vizează statuile mai noi: Blaga, Arghezi, Stănescu… care nu pot duce pe umerii lor nici atîtica din istoria neamului…moldovenesc… Scriitorul numai nu spune, încă nu spune: nu sînt ai noştri, noi sîntem alţii, dar inculcă mereu tocmai această idee.

Prin cele două articole, din care am reprodus ultimele citate, Ion Druţă se detaşează în chip evident de majoritatea scriitorilor şi intelectualilor care cultivă identitatea românească şi, totodată, măreşte distanţa dintre cei ce se consideră români şi cei ce se consideră moldoveni, făcînd politica guvernanţilor neocomunişti. De altfel, în 6 septembrie curent Druţă îi adresează o Scrisoare deschisă Preşedintelui Republicii (aceste apeluri constituie deja o tradiţie epistolară druţiană), atenţionîndu-l pe liderul comunist asupra faptului că nu s-a fabricat încă o identitate naţională moldovenească, de vreme ce „cei ce ne au de moldoveni ne consideră în sinea lor nişte românaşi de mîna  a doua, care nici ei nu mai ştiu de unde vin şi unde se duc. Cei ce ne au de români, în sinea lor, ne consideră  nişte  corcituri, amestecături de tot felul care mai mult încurcă lumea. Restul ne urmăresc cu milă ca pe nişte amărîţi veşnic în căutarea identităţii lor. Noi înşine, cînd încoace, cînd încolo, cînd cu iştea, cînd cu ceia.

Dispoziţia şi atmosfera de apocalipsă a neamului nostru era anunţată încă în toamna lui 2001 cînd scriitorul revine la ideea monumentului lui badea Mior. De această dată sub culorile ultraroşii ale partidului comunist, pe paginile oficiosului Moldova Suverană cu eseul Badea Mior – hotarul decăderilor noastre. Ideea moldovenismului, identificat cu mioritismul, este susţinută de scriitor cu o agresivitate fără precedent. În primul rînd, idealul druţian este „Moldova cea mîndră de altădată, Moldova cea creştină, Moldova cea înţeleaptă…” Asocierile şi identificările druţiene sînt de-a dreptul şocante: „în loc de moldoveni noi ne numim singuri neamul mioritic” (e un fals sfidător, care mizează pe necunoaştere: „spaţiul mioritic” înseamnă de fapt spaţiul românesc); „am umplut parcurile şi grădinile cu căpăţîni de bronz ale scriitorilor care te miri de-au călcat vreodată pe-aici, te miri de-au scris ceva despre noi, şi nici un pumn de ţărînă, nici o floare pentru cel ce ne-a răsădit conştiinţa de neam (…)”. Trebuie să înţelegem că scriitorii „care n‑au călcat pe-aici” Eminescu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Creangă ş.a. nu ne-au cultivat conştiinţa de neam, fiindcă aceste „căpăţîni de bronz” reprezintă alt neam, altă cultură. Ele nu mai sînt „statuile”de cîndva „care nu puteau duce totuşi pe umerii lor trecutul întreg al neamului” (ci doar aşa, … oleacă), dar … „căpăţîni” dezagreabile, precum dezagreabilă este pentru Druţă ideea că Mioriţa este mitul întregului popor român, iar nu doar al moldovenilor, ca subetnos.

Ion Druţă evocă de fapt o singură variantă din cele peste o mie ale baladei şi nu vrea să recunoască alta: fiindcă e varianta culeasă de Alecu Russo în munţii Vrancei şi publicată de Vasile Alecsandri, „adică doi mari scriitori moldoveni„, zice Druţă. Pe bună dreptate, scriitori moldoveni, despre care scriitorul moldovean Ion Druţă uită să spună că au fost doi dintre cei mai mari unionişti, înfăptuitori ai revoluţiei de la 1848, prigoniţi pentru convingerile lor asupra unităţii de neam (întemniţat de austroungari la Cluj – Alecu Russo, şi nevoit să pribegească –Vasile Alecsandri). Ideea finală din eseul vizat ţine deja de fetişism: „Badea Mior e o piatră de hotar peste care, dacă vom trece, ne stingem ca neam„.

Semnul distinctiv al discursurilor manipulante ale lui Ion Druţă, pliate pe mitul Mioriţa, deşi nu tocmai în proporţiile cuvenite, este faptul că puterea de astăzi s-a implicat cu donaţii importante la definitivarea monumentului. Aceste donaţii fiind o contribuţie substanţială la un fond prin care se cumpără conştiinţele şi se spală creierii pentru fabricarea unei identităţi naţionale a unui neam, a unui  popor care trebuie, în mod obligatoriu, să coincidă cu denumirea statului moldovenesc. Precum limba pe care o vorbim, literatura pe care o scriem trebuie să poarte denumirea aceluiaşi stat, iar nu a unei etnii cu o veche şi înţeleaptă istorie. Această etnie formează azi una din naţiunile moderne ale Europei şi se află pe punctul de a se reintegra acum şi din punct de vedere instituţional în lumea civilizată. Ne vine greu să credem că acesta este destinul pe care îl doreşte Ion Druţă „neamului său” înghesuit între Nistru şi Prut.