În premieră la Chişinău: Creştinismul primar, creştinismul arimin versus creştinismul iudaic, creştinismul paulin

crestinismul-arimin

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului al IV-lea, întâmplări de o împortanță și gravitate extraordinară, care aveau să schimbe cursul istoriei, este necesar să aducem mai înainte câteva precizări. Nu vreau să fiu greșit înțeles: nu ne-am propus și nici nu facem propagandă anti-creștină, nici nu sfătuim oamenii să nu mai creadă în Iisus Hristos, ci doar aducem în discuție câteva fapte ale istoriei neamului. Nu punem în discuție doctrina Bisericii Ortodoxe Române, nu avem competența de a o face, ci doar aducem dovezi că multe din practicile și datinile ortodoxe române sunt adaptări din vechile credințe ale geților. În general, scopul istoricului nu este de a arăta calea mântuirii, de aceasta se ocupă Biserica, ci de a aduce la lumină evenimentele umane, terestre. Evident, istoria interferează cu religia, cum altfel? Istoria nu reprezintă decât „paşii lui Dumnezeu pe pământ,” precum socotea Românul Petre Ţuţea, afirmaţie asemănătoare cu a părintelui Rafael Noica care spunea că „Hristos e proiecţia lui Dumnezeu pe planul istoriei” şi cu cea a lui Goethe: „Istoria, acest tainic atelier al lui Dumnezeu”.

Imagini pentru Moș Arimin/Sântul cu faimoasa bentiță.

Fig. 1 – Sântul Arimin, templu Şinca Veche, jud. Braşov

De multe ori am folosit termenul de ”bentiță arimaspă” la cununa ce o purtau pe cap împărați romani și regi geți/goți. Cea mai veche reprezentare o găsim pe un perete în templul de la Șinca Veche de lângă Brașov unde apare chipul lui Moș Arimin/Sântul cu faimoasa bentiță.

Uneori bentița avea și ”ochiul clarvăzător” și aduc și aici doar un singur citat: poetul epic Aristeas, care după unii autori antici ar fi trăit încă înainte de Homer, a scris un poem numit Arimaspea, unde scria despre legendarul şi bravul popor arimasp: „oameni voinici fără de număr, cu aspect războinic, bogaţi în cai, oi şi vite, cu plete groase, cei mai puternici dintre toţi oamenii, fiecare cu un singur ochi în frunte”.

Un alt termen des folosit de noi a fost cel de creștinism arimin, de multe ori pus în opoziție cu iudeo-creștinismul. Și aici vom folosi sursele documentare care au ajuns până la noi, de la mai mulți scriitori ai secolului al II-lea d.H. Unul dintre ei este Celsus, filozof grec, de la care s-au pătrat câteva pasaje din lucrarea ”Discursul adevărat”, în scrierea lui Origene Contra Celsus. El îi acuză pe iudeo-creștini că au preluat multe de la geți. Afirmă, printre altele: „Religia lui Zalmoxe pe care o practică neamul geţilor este religia creştină”. Cum Origene a fost până la urmă declarat eretic, s-a distrus în mare parte și opera sa, dar ne-au parvenit, cum spuneam, ceva fragmente. În Contra Celsus (I.16.[334]) amintește de înțelepciunea strămoșilor noștri: ”Mă mir cum de i-a așezat Celsus pe odriși, pe samotraci, pe eleusini și pe hiperboreeni între neamurile cele mai vechi și mai înțelepte, iar pe iudei n-a socotit vrednic să-i rânduiască nici între neamurile înțelepte, nici între cele vechi. . .El spune însă că sunt neamuri foarte înțelepte și vechi galactofagi ai lui Homer, druizii galilor și geții…de la care nu știu dacă se păstrează ceva scris”. Sau ”Apoi, fiindcă cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede «că noi am făcut la fel ca geții care cinstesc pe Zamolxis…»” (III.34.[438]). Că la daci, sciți și samați este vorba de un alt creștinism nu cel ”evanghelic” aflăm tot de la Origene (Vechea tălmăcire a comentariilor lui Origene la Matei, 39.858): ”Căci nu se spune că Evanghelia a fost propovaduită la toți etiopienii mai ales la cei care sunt dincolo fluviu; la seri, nici la cei răsărit nu s-a auzit cuvântul creștinitătii. Ce să spunem de britani sau de germani, care locuiesc lângă Ocean; ori de barbarii daci, sarmați și sciți, dintre care cei mai mulți încă n-au auzit cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi, chiar la sfârșitul lumii”, deși tot el spune că Apostolului Andrei i-a căzut prin tragere la sorți Sciția (Cartea a III-a a Comentariilor lui Origene la Geneza, 24). Se pare că nu a avut prea mare succes apostolul printre sciți.

Meliton din Sardes afirmă și el: ”Geții înainte de anul 150 erau creștinizați” (Costel Eugen Popescu, Dacia creștină, Dacia Magazin nr. 93 din 2013). El mai spune că geții erau singurul neam creștin, integral creștin din vremurile acelea, de fapt primul neam creștin din lume și că ”filozofia creștină a venit de la barbari”, adică de la geții din nordul Dunării. Iustin Martirul, de la care s-au păstrat 2 lucrări, Apologia şi Dialogul cu iudei, spune și el că ”sciții erau mari iubitori de filozofie creștină” și ,,că ideile creştine sînt cunoscute de sciţi” (www.ariminia.ro).

Un al treilea scriitor a fost Pliniu cel Tânăr (61-113 d.H.), care scrie în epistole că: „Locuitorii oraşelor, dar şi ai ogoarelor, au renunţat la vechile culte, adoptând unul nou închinat unui personaj numit Cristos”, iar mai departe „îi înalţă cântece lui Cristos ca unui zeu”. Un alt scriitor, şi el de renume de atunci şi de acum, este Tertulian (160-210), care, în cartea sa Adversus Iudaeus scrie: „Dacii sunt discipolii lui Hristos” și că ”Iară lui Hristos Dumnezeu sunt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)” (Petru Maior, Istoria bisericii românilor). Evident, sub forma iudeo-creștină. Mai mult, Traian dă în 112 un edict care interzicea ”religia crucii”. (Costel Eugen Popescu, art. cit.). Mai sunt și alții, dar nu este loc aici pentru toți. Mai amintesc doar că crucea ca simbol religios a aparținut religiei strămoșilor noștri de milenii, de la Cucuteni și chiar mai dinainte, cum se observă și din imaginile de mai jos:

Fig 2 – Altar în formă de cruce cu braţe egale – Muzeul Cucuteni

Fig. 3 – Obiect de cult, muzeul Cucuteni

Fig. 4 – Obiecte de cult cu crucea cu braţe egale şi svastica spiralată, muzeul Cucuteni

Și mai mult, pe vasele de cult de la Cucuteni – vorbim aici de 6-7 milenii în urmă, s-au găsit urme de vin, ceea ce dovedește utilizarea lui ca element esențial liturgic din negura vremii. De aceea și Iisus Hristos a restaurat preoția după rânduiala lui Melchisedec, cel care îl iniția pe Avraam – personaj real, al cărui nume Ava/Aba Aram înseamnă părintele aramilor, numiți și arimini și arimaspi… nimeni alții decât strămoșii noștri. Legat de aceasta mai amintesc doar că discipolii/urmașii lui Sedec sau Sydyc (Cel drept) – cunoscut în vechime și Melchisedec – Regele cel Drept, fratele lui Misor, nimeni altul decât tatăl lui Vulcan, un alt strămoș legendar al nostru, se numeau dioscuri sau cabiri, sau corybanți sau samotraci. Aceste informații le avem de la scriitorul creștin Eusebiu de Cesareea (sec III- IV, De Praeparatione Evangelica, III), care a citat din Istoria lui Sancioniaton, trăitor în secolele XII-XI î.H., în Biblos. Din păcate lucrarea lui a fost distrusă, iar istoricul Eusebiu a păstrat doar ce i-a convenit – și acele date în mod sigur traduse și interpretate conform doctrinei bisericii iudeo-creștine în plină afirmare atunci.

Aceste argumente și multe altele îl determină pe Mircea Eliade să concluzioneze: „nemurirea getică devine nemurire creştină”. Tot Eliade afirmă: „Cultul lui Zamolxis, de exemplu, ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile ce ne oferă folclorul religios al românilor, îşi înfig rădăcinile lor într-o lume spirituală care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului apropiat antic şi mediteranean” (De la Zamolxis la Gengis Han).

Foarte probabil că au mai fost și alte scrieri, dar făcute pierdute de cei ce aveau tot interesul să nu se știe acest lucru.

Celsus cunoștea destul de bine istoria evreilor, iar pe vremea sa creștinismul (iudeo-creștinismul) era socotită o sectă a iudaismului. El le cerea acestora, în mare parte negustori, nu fără succes (infructuosi in negotiis), să fie buni cetățeni, să-și păstreze propriile credințe, dar să se conformeze cerințelor religiei oficiale. Acest lucru l-a cerut și Iisus (”Dați Cezarului ce-i al Cezarului…”dar și împărații geți, adepți ai cultului mitraic. Asta nu din prozelitism ci din rațiuni politice, căci nu se putea realiza o unitate a imperiului fără o religie unanim respectată.

Unii scriitori și filozofi ai primelor veacuri după Hristos au observat multe similitudini ale unor elemente principale ale cultului creștin cu religiile de mistere, cum ar fi gnosticismul, cultul lui Osiris, a lui Dionisos, a lui Attis sau Mitra, a ”omului lui Dumnezeu” care moare și renaște. Doi autori moderni, britanicii Freke și Grandy cu lucrarea The Jesus Misteries – ei sunt doar doi dintre mulți care au tratat subiectul, unii ajungând chiar să nege existența lui Iisus – afirmă că gnosticismul a fost secta originară a creștinismului ortodox, dar ulterior (precizăm noi că după anii 380), scriitori și ierarhii creștini au rescris istoria pentru a predata creștinismul literar gnosticismului. Ei au numit această teorie ”Jesus Misteries Thesis” – Tezele misterelor lui Iisus. În mare această teorie afirmă că creștinismul este varianta iudaizată a religiei misterelor (Mitra/Osiris/Dionisos), pe baza unor argumente de genul celor de mai jos:

. Osiris-Dionisos-Mitra este Dumnezeu întrupat, mântuitor și ”Fiul lui Dumnezeu”;

. Se naște într-o peșteră sau într-un grajd pe 25 decembrie în prezența a trei păstori (Noi am păstrat colinda Trei păstori se întâlniră…);

. El le oferă adepților șansa de a renaște prin ritualul botezului;

. Intră triumfal în oraș călare pe un măgar în timp ce lumea îl aclamă și-l primesc cu frunze de palmier;

. Moare de Paști pentru spălarea păcatelor oamenilor;

. Adepții așteaptă întoarcerea Sa să judece întreaga omenire în zilele de apoi;

. Moartea și învierea Sa sunt celebrate într-un ritual liturgic, cu pâine și vin, care simbolizează trupul și sângele Său.

Imagini pentru Orfeu, baciul răstignit/cosit

Fig.5 Orfeu, baciul răstignit/cosit

Fig.6 Orfeu în reprezentarea „clasică”

În Fig.5 apare un amulet cu reprezentarea lui ,,Orfeu, păstorul răstignit pe cruce” o imagine foarte asemănătoare cu reprezentările lui Iisus Hristos în iconografia creștină. Acest amulet se găsea la un muzeu din Berlin, dar a dispărut în timpul războiului. Este datat în secolul al III-lea d.H. Deasupra crucii este o semilună, iar deasupra acesteia este crucea cu braţele egale. De-a dreapta şi de-a stînga acesteia sunt cîte trei cruci, dar răsucite puţin care seamănă cu ,,crucea sf. Andrei”. Imaginea are următoarea inscripţie: OPΦEOC BAKKI (baci: şeful stînei, conducător, îndrumător) KOC (coşi: a lovi, a bate, a desprinde, a nimici, în limba română veche, azi avem verbul a cosi şi cu sensul de a omorî; moartea este reprezentată cu coasa în mână în tradiţia românească;), adică după înţelegerea mioritică se tălmăceşte astfel: Orfeu, păstorul/baciul distrus/răstignit. Textul este scris în limba română veche fiindcă grecii din secolele l-ll ale erei noastre, ca şi cei de azi, nu folosesc litera C pentru consoana S, ci numai semnul Σ. (www.ariminia.ro). Fig. 6 este o imagine clasică a lui Orpheu, cu ”boneta frigiană”, deși orice român cu mintea și sufletul acasă știe că este căciula dacică.

Și filozofii antici au reproșat clerului iudeo-creștin că au preluat aceste fapte din religia geților, dar răspunsul apologeților veacurilor II-IV a fost de genul: ”Ce dacă religia noastră semanănă cu religiile voastre, dar noi nu am copiat de la voi. Diavolul a mimat religia noastră în a voastră în anticiparea nașterii lui Hristos”, și cam același este răspunsul Bisericii și acum. Iată ce spunea Tertulian în secolul II: ”Diavolul, a cărui menire este să pervertească adevărul, mimează circumstanțele exacte ale Tainelor Divine. El botează credincioșii săi și le promite iertarea păcatelor de la Izvorul Sfânt, și astfel îi inițiază în religia lui Mitra. Astfel el celebrează jertfa cu pâine, ca simbol al învierii. Trebuie să recunoaștem abilitatea diavolului de a copia unele din lucrurile divine… El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mithra”. Dar cum astfel de afirmații sunt adevăruri revelate, nu au nevoie de a fi demonstrate. Noi nu contestăm veridicitatea spuselor ci doar constatăm anumite fapte, iar impunerea cu forța a doctrinei iudeo-creștine, prin uciderea a 40,000 de preoți ”păgâni” – a se citi arimini sau zamolxieni – interzicerea oricărui alt cult religios, confiscarea lăcașurilor de cult și averilor, arderea cărților pentru a distruge orice scriere ce nu le era pe plac, nu are nimic cu Dumnezeul Iubirii din Noul Testament în numele Căruia acționau. Perceptele Ortodoxismului s-au clădit pe Legile Zalmoxeiene, preluate din natură. Forma tridimensională a spirei din aur aşa cum a conceput-o Zalmoxe s-a păstrat ca o reminiscenţă în creştinismul ortodox, prin forma răsucită a turlei bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, ctitorită de înţeleptul voievod Neagoe Basarab în anul 1512. Conceptul acesta al spiralei ca singura cale de ascendenă spre Dumnezeu, s-a păstrat în arhitectura și sculptura tradițională romînească, atât laică cât și religioasă.

Erudiţii antici, Origen şi Clement Alexandrinul, descriind preocupările centrului ştiinţific de pe Kogaionul Sfânt, precizează unele amănunte, poate neobservate, care definesc, o cu totul altă religie a tracilor: în templul lui Zalmoxe, sanctuarul de mijloc, se reuneau regii, căpeteniile de oşti şi ai ţinuturilor din regat, precum şi sacerdoţii, după un anumit ritual religios ştiinţific. Ei purtau pe braţ brăţări din aur masiv, brâu lat, (chimirul de mai târziu) din piele albă de miel, sub care se puteau vedea obiectele păstorului, agricultorului, apicultorului, constructorului şi-ale astronomului, şi anume: cavalul, sica, spicul de grâu, şi rigla cu cele 24 de gradaţii, reprezentând cele 24 de ore ale zilei şi instrumentul metric. (Teogor Beldeuna, preot Protopop de Reghin – Zalmoxis Marele preot şi legiuitor al geto-dacilor, Dacia Magazin nr. 32 mai 2004).

Despre practicile religioase cu ofrande de grâu ale dacilor, avem și o altă mărturie: ”Exact în ziua de 1 iulie a anului 2006, când la Orăştie se comemorau 1.900 de ani de la moartea eroică a regelui Decebal, acolo sus pe Kogaion, o furtună a smuls din rădăcini un fag secular, aruncând din adâncuri, ca ofrandă, spre Discul Solar de andezit, sute de kilograme de grâu milenar, carbonizat, la fel cu cel scos de furnici !” (Vladimir Brilinsky – Dacia Magazin, nr. 34 iulie 2006).

La solstițiul de iarnă era marea sărbătoare a luminii, a soarelui care renaște: atunci se năștea Sol Invinctus și Mitra, Dion-ysos (ceva mai tîrziu, pe 6 ianuarie sărbătoare preluată de creștini Epifania, Botezul Domnului, cunoscută în popor cu numele Boboteaza, deși unii serbau atunci nașterea lui Iisus înainte de anul 325). Tot în jurul solstițiului de iarnă avea loc marea sărbătoare a lui Saturn, Deus Daciae, despre care se știa că este Zamolxe, dar asta nu mai interesează pe nici un român azi.

Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt in care este preamărit Iisus cel născut in Betleemul Iudeii), este din secolul IV (G. Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun, revista Dacia magazin nr. 96-97, 2014, conform Caselli D, Crăciunul la diferite popoare, pag. 40). Nici impăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face creştin, în fapt, creştinismul se face păgân (ibid, cf. Albert Sayet, Istoria Franței, pag. 59). Hotărârea serbării zilei nașterii lui Iisus aparține papei Liberiu la 354, urmată de aceași decizie în ceea ce privește estul imperiului, luată de Sf. Ioan Gură de Aur la 386.

Și mai este ceva: ritualurile și sărbătorile creștinismului ortodox, în special în forma sa românească, inclusiv Sfintele Taine și Ierurgiile nu vin din tradițiile Vechiului Testament. ”Noi nu păstrăm onomastica vetero-testamentară. Teologia și teozofia nu numai că nu au nimic comun cu mozaismul, dar sunt ideologii adverse care se exclud. Ritualul cultic în cele două religii nu are nimic comun, lăcaşele de cult ale creştinilor ortodocşi vin din lăcaşele religioase ale geţilor iar catolicii au imitat mitreumul, modele arhitectonice străine de templu mozaic, care este o copie a templului egiptean. Toate sărbătorile creştinilor vin din religia geţilor fiind străine de cele mozaice. Simbolul sacru al religiei mozaice este steaua cu cinci colţuri cum apare pentru prima dată pe monezile bătute după anul 140 î.e.n., iar al nostru crucea cu brațe egale (C. Olariu-Arimin, Adevăruri ascunse).

Mulți spun că poporul român s-a născut creștin (v. și Friedrich Hayer). Inexact! Poporul român avea deja Creștinismul în ADN-ul său, în forma veche, arimină când a pogorât Mântuitorul, iar dacă o fost o cultură/religie care a anticipat/profețit venirea lui Hristos, aceasta nu putea fi decât cultura și religia geților, adică creștinismul arimin.

Acestea fiind spuse să revenim la istoria geților din zbuciumatului sfârșit de secol IV.

Marius Fincă

Rezumatul acestui articol a apărut în publicaţia ZIGZAG român-canadian, nr. 180, ianuarie 2015