PROTOCOALELE KOGAIONULUI

Protocoalele Kogaionului

ION COJA:

„Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“

  • 3. Examinarea integrală, repet: integrală a Holocaustului, a tuturor faptelor şi ipotezelor pe care teza Holocaustului le include şi le presupune, ne obligă să dăm atenţie şi informaţiei că însăşi deportarea evreilor în lagărele de concentrare s-a făcut, de (cele mai) multe ori, în conformitate cu liste alcătuite de liderii comunităţilor evreieşti! Nu toţi evreii din spaţiul controlat de nazişti au gustat experienţa amară, deseori atât de tragică a deportării! Alegerea între evreii expuşi deportării şi evreii care rămâneau „acasă“ nu au făcut-o întotdeauna autorităţile, ci mai des oficialii evrei, liderii comunităţii evreieşti. Dacă e să-i dăm crezare rabinului-şef Moishe A. Friedman din Viena (vezi în Anexa nr. 6 interviul publicat în „Zur Zeit“, nr. 48/03 şi reprodus în „Puncte cardinale“, nr. 1-2 (157-158) din 2004), a mai funcţionat la acea vreme şi un criteriu religios, confesional, în „selectarea“ evreilor destinaţi deportării şi, foarte probabil, implicit exterminării! Nazismul dovedindu-se pentru unii evrei mumă, pentru alţii ciumă! Dovedindu-se o ocazie potrivită pentru a se găsi şi aplica soluţia finală unor divergenţe şi dispute religioase, din interiorul comunităţii mondiale evreieşti. O ipoteză care va fi să fie verificată cu cea mai mare atenţie, fiind binecunoscute din istorie ravagiile fanatismului religios, ale intoleranţei religioase, sectare. E timpul ca persoanele care administrează moştenirea Holocaustului, inclusiv beneficiile acesteia, să ne lămurească asupra acestui aspect: care au fost criteriile după care s-a condus comunitatea evreiască din Germania şi din alte ţări atunci când pe unii evrei liderii comunităţii i-au sortit lagărelor de concentrare, iar pe alţi evrei i-au ajutat să se salveze? Cât sunt de corecte şi de ce nu ar fi corecte acuzele pe care mulţi evrei, extrem de credibili, le aduc mişcării sioniste şi unor lideri evrei, inclusiv acuzaţia de a fi participat la Holocaust de aceeaşi parte a baricadei cu regimul hitlerist? (Cf. declaraţia rabinului Moishe A. Friedman: „Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult evreimii credincioase (s.n.) din întreaga lume. (…) Atât bolşevicii cât şi sioniştii nu aparţin în nici un caz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a fost mereu (s.n.) urmărită de cele două grupări.“) În mod deosebit atragem atenţia asupra declaraţiei că în Austria „până în 1938 mulţi evrei credincioşi s-au separat din motive religioase (s.n.) de acea Comunitate de cult israelită (J.K.G.) care a colaborat cu autorităţile naţional-socialiste (s.n.) şi din rândurile căreia câteva mii de funcţionari au supravieţuit fără nici o problemă celui de-al doilea război mondial, prin colaboraţionismul lor. Adolf Hitler personal a dat ordinul de menţinere a J.K.G., spre deosebire de toate celelalte comunităţi de cult. (s.n.) (…) Lui Adolf Hitler îi datorează această Comunitate de cult israelită privilegiul, pe care nu-l are nici o biserică creştină, de a-şi lăsa neachitate contribuţiile de membru.“ Devine astfel de domeniul evidenţei că liderii evreimii mondiale, implicaţi în administrarea moştenirii Holocaustului, au multe de ascuns, se feresc să facă cunoscute toate aspectele legate de tragicul eveniment, escamotează şi ocultează integral chestiunea vinovăţiei unor evrei, a unor instituţii evreieşti, în iniţierea şi desfăşurarea Holocaustului. În aceste condiţii nu putem purta o discuţie sinceră şi serioasă pe tema vinovăţiei românilor faţă de evrei! Partea românească şi-a dovedit în mai multe rânduri buna credinţă, seriozitatea şi sinceritatea, disponibilitatea de a-i identifica pe vinovaţi şi de a-şi asuma răspunderea celor petrecute. E timpul să se producă şi reacţia de reciprocitate din partea evreilor. Astfel, cei care acuză regimul lui Ion Antonescu de politică criminală faţă de evrei, de declanşarea unui genocid antievreiesc, a unui Holocaust care a produs sute de mii de victime printre evrei, au obligaţia elementară să dea o explicaţie faptului că liderii comunităţii evreieşti din România şi în primul rând liderii evreilor sionişti din România au avut tot timpul excelente relaţii cu guvernul Antonescu, cu însuşi mareşalul Antonescu. Dacă regimul Antonescu a produs sute de mii de victime evreieşti, atunci atitudinea unor lideri evrei ca Filderman, Şafran, Benvenisti, Zissu, Gingold şi mulţi alţii trebuie corect încadrată moral şi juridic ca act de complicitate la Holocaust, complicitate cu asasinii propriului neam, ca act de trădare a intereselor evreieşti fundamentale. Sunt de neînţeles onorurile de care aceşti lideri evrei s-au bucurat după 1945, din partea comunităţii evreieşti mondiale, a însuşi statului Israel, în condiţiile în care aceşti evrei au avut excelente relaţii cu guvernanţii mareşalului Antonescu, iar aceştia sunt acuzaţi ca asasini a sute de mii de evrei!

„Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“

  • 4. Este şi mai greu de înţeles şi cu totul inacceptabil efortul pe care îl fac cei ce administrează în mod oficial moştenirea Holocaustului pentru a ascunde „contribuţia“ sovietică la tragedia neamului evreiesc. Atât în anii războiului (1939-1945), cât şi în alte perioade ale existenţei URSS-ului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în mod deosebit I.V. Stalin a dezlănţuit aprige persecuţii asupra evreilor, în buna tradiţie a pogromurilor din Rusia taristă. Înşişi supravieţuitorii Auschwitz-ului eliberat de trupele sovietice în primăvara lui 1945 au fost, o parte dintre ei, în număr de circa 150.000, deportaţi în URSS şi acolo li s-a pierdut urma… Este însă o certitudine aceea că printre cei care au conceput, iniţiat şi executat aceste oribile represalii anti-evreieşti s-au numărat şi importanţi lideri sovietici comunişti de naţionalitate evreiască, împrejurare care, probabil, explică şi ea reţinerea oficialităţilor evreieşti de a cerceta acest subiect. Din fericire, o serie de publicişti şi scriitori evrei, oneşti şi cu teamă de Dumnezeu, nu sau sfiit să spună adevărul despre dimensiunile apocaliptice ale Holocaustului evreilor din URSS. După unii autori evrei, Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler. În această ordine de idei ne punem câteva întrebări care nu pot să rămână fără un răspuns limpede:

– unde a ajuns arhiva lagărelor naziste de concentrare şi exterminare, în special cea de

la Auschwitz?

– de ce nu se pune această arhivă la dispoziţia cercetătorilor? – de ce deţinătorii acestor arhive nu sunt demascaţi ca tăinuitori ai adevărului şi astfel

complici la asasinatele naziste? După informaţii uşor de verificat, arhivele de la Auschwitz se află în posesia Rusiei. Mai mult, informaţii puse în circulaţie după 1990 şi până acum de nimeni contestate şi dezminţite, susţin că Moscova „ameninţă“ cu publicarea acestor arhive, din care ar rezulta cu totul alte cifre privind numărul real al victimelor Holocaustului. Pe cine şantajează Moscova în acest fel nu este greu de înţeles. De aceea credem că Israelul şi comunitatea internaţională, guvernele lumii, însăşi ONU, au datoria morală de a face toate demersurile pentru a pune la dispoziţia publicului toate arhivele produse de lagărele de concentrare din anii celui de al doilea război mondial. Asemenea lagăre, precum se ştie, au existat în ambele tabere ale beligeranţilor, ceea ce impune o transparenţă deplină în reconstituirea faptelor şi stărilor din acei ani. Raportată la România, contribuţia URSS la holocaustul antievreiesc, corect evaluată, va fi să demonstreze, probabil, că o bună parte dintre evreii contabilizaţi ca victime ale regimului Antonescu sunt evrei care s-au refugiat în URSS sau au fost siliţi de autorităţile sovietice să părăsească teritoriul românesc. Ce s-a întâmplat după aceea cu aceşti evrei, de cetăţenie română, care au ales sau li s-a impus cetăţenia sovietică, este o chestiune care nu mai cade în răspunderea românilor. Ne declarăm dezgustul faţă de oportunismul „istoricilor“ evrei care încearcă să pună în seama românilor crimele săvârşite de puterea sovietică, spre a nu supăra marea putere rusească. Şi punem întrebarea: de ce la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alte incinte similare nu apare nici o menţiune despre evreii exterminaţi în URSS?

Omenia românilor faţă de prizonieri

  • 5. În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţile româneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu situaţia românilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim la româniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august 1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe românii care au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri de război, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie 1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o în România prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au rămas numai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte, tratament literalmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într-un tablou complet, cu toate datele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un calcul global şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate, ale unor abuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate. Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statele lumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cu populaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de a aduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poate funcţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele proprii a celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-lea Război Mondial. Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar sau nemaiîntâlnită la alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-au tratat pe prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi ca oameni, istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătat unei ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şi cercetat însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti ai minciunii, mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune a prestaţiei româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Cehoslovacia şi românii ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sens consemnul după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salveze prin paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era bine cunoscut la Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşi tratează prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opus faţă de evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crime pentru care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămînt precar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă. Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nici până azi nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă de poporul român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut în România cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi autorităţi americane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şi crime nici până azi dovedite că s-au petrecut! Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent concepută de mercenari ai scrisului, despre închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literatură angajată în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unui Holocaust inventat! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şi puteau să confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei din România sau plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticiei şi neomeniei româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust! Abia în ultimii ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimele săvârşite de autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profită de dispariţia cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căci există şi-n minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, că dimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust, şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă. Săpun din trupul evreilor exterminaţi…
  • 6. Consemnăm, cu jena cuvenită, mărturiile făcute de persoane aparent onorabile, în frunte cu Simon Wissenthall, despre săpunul pe care germanii nazişti l-au fabricat folosind ca materie primă organică trupurile evreilor deportaţi şi ucişi. Bestialitatea umană, dovedea astfel că a depăşit toate limitele imaginabile. O crimă mai demenţială nu se mai produsese în istoria lumii! O batjocură mai cutremurătoare la adresa fiinţei umane şi a numelui de om era imposibil de conceput! Această idee, fără pereche de cinică în toată istoria lumii, de a transforma corpul omenesc în săpun, face serie cu isprava acelor nemţi care şi-au confecţionat abajururi pentru lampadare şi veioze din pielea unor semeni, a unor oameni, a unor evrei! Există o literatură şi o filmografie pe acest subiect! Ca şi pe seama evreilor pe care românii i-au ucis în ianuarie 1941 şi i-au atârnat la Abator în cârlige. Încă nu s-a făcut literatură, dar timp mai este, pornind de la relatarea unui „martor“ evreu care a văzut sau a aflat că în Basarabia ţăranii români ucideau evrei şi ungeau roţile căruţei cu sângele acestor evrei, ca să nu scârţâie! Relatarea aparţine lui Matatias Carp, care consemnează şi faptul că germanii, mai bine dotaţi tehnic decât românii, s-au priceput să exploateze „în scopuri industriale părul, dinţii şi grăsimea umană“. Maeştri ai acestor scenarii apocaliptice s-au dovedit scriitorii evrei Ilya Ehrenbourg şi Elie Wiesel. Scriitori, ce-i drept, de mâna a doua. Dar nici autori ca Saul Bellow nu s-au ruşinat să ia în serios asemenea fabulaţii, interesante numai sub aspect patologic! Pe la mijlocul anilor ’70, cineva a avut ideea, atât de anti-semită (sic!), de a supune unei analize bio-chimice săpunul evreiesc. Analiza a fost repetată la mai multe universităţi, cu acelaşi rezultat: nici urmă de ADN uman în vestitul săpun evreiesc! Din păcate, după aceste analize nu a apărut nici o dezminţire în presă, la televiziune sau în filmele de la Hollywood despre săpunul evreiesc! Azi, majoritatea oamenilor ştiu mai departe că persecuţia evreilor a atins şi acest prag, veritabil nec plus ultra al abjecţiei umane: să fabrici săpun din trupul adversarilor ucişi mişeleşte! La fel, lumea ştie mai departe despre obiectele confecţionate din pielea evreilor ucişi în lagărele naziste, deşi încă din anii ’60 abajururile respective au fost retrase din muzee, ca şi bucăţile de săpun evreiesc, dar cu discreţie, lăsând să apese mai departe, asupra speţei umane, vina de a fi născut asemenea monştri precum germanii care au jupuit fiinţe omeneşti şi din pielea unor semeni şi-au confecţionat mănuşi, curele de ceas, abajururi şi câte altele! E greu să faci un comentariu potrivit acestor inepţii care frizează patologia cea mai tristă a comportamentului uman. Este însă greu de înţeles de ce evreii normali, cu discernământ moral, care în mod sigur alcătuiesc majoritatea printre evrei, nu reacţionează la aceste grosolane şi deşucheate diversiuni! Aceste scorneli infame se cuvenea a fi fost respinse încă de la bun început! Iar ele circulă şi azi, bântuie prin mintea unor oameni cinstiţi şi nevinovaţi, producând viziuni groteşti, apocaliptice, întru nimic adevărate. Acuzăm în acest caz de comportament aberant pe activiştii Holocaustului deoarece:

a – pe cei care au demonstrat că săpunul evreiesc nu este evreiesc îi acuză de antisemitism; b – nu au făcut nimic pentru a mediatiza adevărul despre aşa-zisul săpun evreiesc, pentru a dezminţi „literatura“ publicistică lansată despre acest săpun; c – pe cei care încearcă să răspândească adevărul despre „săpunul evreiesc“ îi acuză de anti-semitism şi le blochează accesul în mass-media. Comportament aberant, pe care omenirea nu are nici un motiv să-l suporte la nesfârşit! Comportament pentru care activiştii Holocaustului se cuvine să-şi ceară iertare de la întreaga omenire şi să-şi propună singuri sancţiunea potrivită!

Participarea evreilor la Holocaustul roşu

  • 7. Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematic Holocaustul nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numele luptei şi al urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărul victimelor pe care comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, din păcate, toate „performanţele“ nazismului. Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar, desemnează regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mai nefericite consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor. Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintre victimele predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii, afirmăm că în acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele mai consistente pe frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de stat bolşevice din 7 noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest „revoluţia“ comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii româneşti, deopotrivă a politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului. Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească la rezistenţa anti-comunistă. În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şi numeroşi factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi mai ales la „victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizat societatea comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane de oameni, de cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fără precedent în istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane. Printre cei mai vinovaţi de „holocaustul roşu“, comunist, un număr mare îl constituie evreii, inclusiv evrei din New York, din Occident, cu ai căror bani a fost finanţată Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie! Un număr mare de evrei aflându-se şi printre liderii comunişti din Rusia şi din majoritatea partidelor comuniste. Evreii din România, prin cel mai de seamă reprezentant al lor, Wilhelm Filderman, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada anilor ’40, au propus principiul potrivit căruia evreii care îmbrăţişează tezele bolşevice, comuniste, încetează prin asta de a mai fi evrei! Se pare că acest principiu şi l-au însuşit şi liderii de mai târziu ai evreimii, astfel că din partea acestora se practică şi se propagă până azi un dezinteres total pentru un subiect imposibil de ignorat atunci când discutăm despre suferinţele prin care a trecut omenirea în secolul al XX-lea: contribuţia evreilor la Holocaustul roşu, în diverse ipostaze, inclusiv cea, „clasică“ pentru evrei, de victime. Dar şi în ipostaza de autori şi beneficiari ai unor crime înfiorătoare! Dezgustătoare! Revoltătoare! Dreptul de a acuza este un drept pe care îl recunoaştem oricui. Chiar şi atunci când acuzatul este propria noastră persoană, propria ţară sau propriul popor. Acuzaţiile de holocaust anti-evreiesc aduse autorităţilor româneşti sunt, în fond, acuzaţii adresate poporului român. Aceste acuzaţii nu pot fi susţinute ignorând suferinţele prin care a trecut poporul român în secolul al XX-lea, ignorând cine se face vinovat de aceste suferinţe. Ca victimă a Holocaustului comunist, poporul român are dreptul la tot adevărul despre identitatea celor care l-au asuprit şi despre scopul urmărit de aceştia. Are dreptul să-i acuze pe autorii şi beneficiarii holocaustului roşu! Suntem gata să discutăm măsura în care românii sunt vinovaţi de suferinţele pricinuite în cadrul a ceea ce se numeşte holocaust anti-evreiesc, dar pretindem să se evalueze corect şi responsabilitatea evreilor, a unor evrei, pentru suferinţele îndurate de români ca victime ale holocaustului comunist. Cu titlu de ipoteză, facem afirmaţia că în perioada 1939-1945 numărul românilor a căror moarte a fost cauzată, direct sau indirect, de evenimentele politice şi militare internaţionale – război, operaţiuni militare, deportări, execuţii, boli contractate pe front sau în lagăre de concentrare etc., depăşeşte cu mult cifra de un milion. În acest calcul, alături de militarii morţi şi răniţi pe cele două fronturi, de Est şi de Vest, îi avem în vedere şi pe românii care au căzut victime ale guvernanţilor unguri (circa 150.000 după Raoul Şorban, Chestiunea maghiară, Editura Valahia, Bucureşti, 2001), precum şi pe românii civili ucişi sau deportaţi de Armata Roşie. Şi, nota bene, este vorba de evenimente internaţionale care s-au produs fără nici un amestec decizional al românilor, evenimente la care românilor li s-a impus să fie implicaţi, să participe, neavând de ales. În felul acesta este foarte posibil ca numărul românilor, victime nevinovate ale perioadei 1939-1945, să fie mai mare decât numărul victimelor nevinovate evreieşti. Căci pretenţiile evreieşti la imense despăgubiri materiale ne forţează mâna şi ne obligă să examinăm cu toată seriozitatea ipoteza potrivit căreia numărul real al evreilor pieriţi în acea perioadă este mult mai mic decât cifra oficială, vestitele şi mereu pomenitele şase milioane, cifră tot mai greu acceptabilă. Se vehiculează şi cifre sub un milion pentru a-i înregistra pe evreii victime propriu-zise ai celui de al II-lea război mondial. Nu putem uita, în această ordine de idei, că unii evrei au fost implicaţi ca agresori în declanşarea catastrofalelor evenimente din anii 1939-1945, purtând astfel o parte, cât de mică, dar parte din vina pentru ceea ce s-a petrecut. Vina pentru declanşarea celui de al doilea Război Mondial! Situaţie în care nu se află nici un român… În aceste împrejurări, a căror confirmare nu este deloc exclusă, pretenţiile evreieşti la despăgubiri din partea românilor ar putea deveni incalificabile în termenii limbajului uman şi ai „jurisprudenţei“, al precedentelor oferite de istorie. Căci – ceea ce este aproape sigur, autorităţile evreieşti, din Israel sau internaţionale, cunosc bine cifra reală a victimelor evreieşti, deţin toate mijloacele pentru a dovedi această cifră pe care, deocamdată, o ţin secretă… Un secret care, ca orice secret, nu poate dura o veşnicie! Dacă evreii nu pot aduce dovezi pentru cei 400.000 de evrei ucişi de români este pentru că dovezile pe care le deţin evreii privesc un număr mult mai mic, practic un număr infim de evrei pentru care conştiinţa noastră, de români, se poate socoti încărcată şi vinovată.