Mircea Druc: Uzurpatorii Moldovei

mircea-druc

Președintele  Igor Dodon crede  că  el nu va promulga legea privind înlocuirea în Constituția Republicii Moldova a limbii moldovenești cu limba română. Declarația sa mi-a adus aminte de anii când eram student. Aflat în vizită oficială în URSS, Ernesto Che Guevara a vizitat și Universitatea din Leningrad. Profesorii și studenții îl asaltau cu diverse întrebări. Știam că în Cuba apăruseră doritori să declarare o nouă limbă oficială și am întrebat  dacă mai era de actualitate sloganul: ”Revoluție cubaneză – limbă cubaneză!”. Împărtășeam opinia că o desprindere de comunitatea lingvistică ibero-americană ar fi însemnat o pierdere ireparabilă.

Revoluționarul mi-a răspuns astfel: ”Disputa  – limba cubaneză versus limba spaniolă – s-a epuizat!  El comandante maximo Fidel, la ultima discuție cu poetul Nicolas Guillen, animatorul separatismului lingvistic, a spus –  Revoluția  e  pur  cubaneză,  dar limba  noastră a fost, este și va fi spaniolă!” Cu aceasta, el comandante Che m-a uns la inimă. Depistasem deja unele similitudini cu situația lingvistică din Basarabia și eram optimist: vom rezolva și noi, românii, falsa problemă! Prin 88, într-un articol publicat în săptămânalul ”Literatura și Arta” am prezentat situația limbii spaniole în America Latină.  Menționând că liderul cubanez Fidel Castro poseda (scria și vorbea) o spaniolă academică, întrebam retoric: ”Pe când şi la Chișinău  șefii  cei mari vor însuși o limbă literară?”

La finele anilor 60, eram doctorand la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS. Și, ori de câte ori contactam cu latino-americanii, mă interesam, printre altele,  și de evoluția în domeniul lingvistic. De-a lungul timpului, pe continentul american, în Europa, în insula Okinawa și pe alte meleaguri au existat probleme, unele moştenite din perioada marilor expansiuni coloniale. În Argentina, bunăoară, după proclamarea independenței, apăruse un curent: „Ţara noastră-i Argentina și limba noastră-i argentiniană!” Astăzi, cei o sută  de ani de separatism lingvistic  sunt apreciați de către argentinieni   ca o  simplă  și regretabilă rătăcire.

În Cuba, la începutul anilor 60, limba vorbită era inundată de barbarisme și vulgarisme, riscând să devină un argou ordinar. Pentru a redresa situația, guvernul cubanez a adoptat un vast program educațional. În țară nu existau suficiente școli, tipografii, cărți și manuale pentru ambițioasa campanie de alfabetizare a populației. Erau folosite materiale didactice produse în alte ţări, deşi la conducerea unora se aflau regimuri ostile evenimentelor din Cuba.  Și nimănui nu i-a trecut prin cap să-i trimită acasă pe voluntarii vorbitori de spaniolă, care veneau în Cuba ca să ajute la lichidarea analfabetismului.

De la bolivieni și chilieni, columbieni și nicaraguani am aflat că în şcoli şi facultăţi ei aveau dreptul să folosească orice manual, orice carte sau dicţionar editate în Spania lui Franco. Sau în Cuba lui Fidel Castro. Chiar şi în Chile, după  eliminarea de către puciști  a lui  Salvador Allende, nu se interziceau manualele editate în Cuba Socialistă. Studenţii din ţările Americii Latine puteau fi persecutaţi pentru orice, numai nu pentru faptul că s-ar folosi de literatura de specialitate provenită dintr-o ţară vecină.

Comparam cele aflate cu situația din URSS și Europa. Nu-mi puteam imagina că studenților din Austria le-ar interzice cineva să studieze producţia literară din RDG sau RFG, sau studenţilor din Belgia  – cărţile provenind din Franţa. Ungurii din RSSU se foloseau de manuale din Ungaria. Și în satele bulgăreşti din RSSM copiii  studiau limba maternă din clasa întâi după manuale editate în Bulgaria. Iar pentru învăţătorii de limbă bulgară vara se organizau cursuri de perfecționare în Bulgaria. Cu totul diferită era situația în RSSM, Nordul Bucovinei, regiunea Odessa și regiunea Transcarpatică (Maramureșul istoric).

 NOI solicitam condiții similare cu cele create ungurilor și bulgarilor. Birocrația comunistă, refuzând introducerea limbii materne în şcoli, facultăţi și diverse domenii de activitate socială, inventa motive. Și, adeseori, erau formulate cu o certă nuanţă de triumf: „Nu există terminologie științifică moldovenească, n-avem literatură de specialitate, n-avem profesori, n-avem nimic…”.  ”Dar de ce nu luăm  de peste Prut?”   Drept răspuns  începea o cazuistică perfidă sau persecuțiile. Autoritățile sovietice interziceau tipăriturile, presa, manualele din România, cu toate că, oficial, era considerată o ”țară vecină și prietenă”, integrată în CAER, în Tratatul de la Varşovia. Și românii, ca și toți oamenii sovietici, construiau de zor socialismul/comunismul. Ne împiedicăm la tot pasul  de nişte pretexte şi prejudecăţi ridicole. La toate solicitările românilor din teritoriile ocupate  de fosta Uniune Sovietică, autoritățile aveau un singur răspuns: ”Net, net, net!” Cei mai insistenți  erau acuzați de naționalism și condamnați.

Odată cu Perestroika, în Moldova Sovietică, am trăit din nou, pe viu și intens,  confruntarea lingvistică. Polemica ”limbă moldovenească versus  limbă română” era la ordinea zilei. Genetica a avut de luptat cu Trofim Lysenko, iar filologia cu Ivan Ceban. Acesta  și alți rusificatori  ne-a băgat pe gât tezele din perioada cultului părintelui tuturor popoarelor. Prin 88-89, dezbăteam în presă opiniile filologului german Harald Haarman. EI, fără argumente solide, ar fi dorit să-l urce pe piedestalul moldovenismului. NOI, le dădeam la cap cu șapte rime pe secundă  – vorba lui George Topârceanu; îi combăteam cu o monografie a lui Carlo Tagliavini, lingvist și romanist italian, care demonstra științific: limba moldovenească este identică cu limba română. Lingviștii cu renume, atât străini, cât și cei  sovietici (pe unii i-am cunoscut personal, mi-au fost profesori), puseseră deja punctul  pe ”i” – moldoveneasca și româna  diferă doar prin alfabet. Iar basarabenii, la mitinguri, nu vociferau ”Noi vrem pământ!”, ca țăranii lui Coșbuc, la 1907. NOI, unioniștii, ceream: ”Limbă de stat și alfabet  latin!”

Savanții și scriitorii din RSSM se mențineau  pe o poziţie strict ştiinţifică. Uniunile de creaţie lansau apeluri mobilizatoare către toţi oamenii de bună credinţă. Istoricii şi alte categorii  profesionale din cele mai diverse domenii de activitate luau atitudine în termenii cei mai categorici. Studenţimea basarabeană se consolida şi, susţinută de profesorii restructuraţi, de elevi şi tineri muncitori, pornise la escaladarea numeroaselor bariere birocratice. La Chișinău, Conferința filologilor-romaniști din toată Uniunea Sovietică adoptase recomandări concrete. Și românii basarabeni le-au susținut cu mare entuziasm.

Însă, în ajunul colapsului Imperiului, ideologii partidului-stat opuneau o rezistență acerbă. De exemplu, Nicolai  Bondarciuk (un Igor Dodon al timpurilor pe care le credeam apuse),  vehicula ostentativ niște enormităţi derutante: ”Tovarăși! Să nu uităm nici o clipă că problema limbii este extrem de complicată şi delicată. Concluziile pripite, pasiunea nestăpânită nu fac decât să împiedice căutarea adevărului. Peste hotare unii savurează intens problema; este pusă la îndoială însăşi existenţa limbii moldoveneşti. Și, în ultimul timp, această idee a început să fie împărtăşită şi propagată şi la noi”.  În realitate, însă, nu aveam știre unde și cine ”savura intens” problema limbii moldovenești. Știam de  câțiva promotori  localnici ai teoriei celor două limbi  romanice de est: „Moldoveneasca şi româna sunt  limbi ale aceluiaşi grup romanic. Între ele, într-adevăr nu există o mare deosebire. Dar recunoaşterea  comunităţii, identităţii cu alte limbi din grupul romanic nu poate servi drept temei pentru a renunţa la ea în favoarea altei limbi”.

EI nu au ținut cont niciodată  de ceea ce spuneam NOI, purtătorii așa ziselor două limbi. Polemizând, îi întrebam retoric: – De ce ne-am ales  doar cu două limbi romanice de est: „moldoveneasca” şi „româna”? Ce câştigă moldovenii din URSS, ce câştigă socialismul, prietenia popoarelor, lupta pentru pace, internaţionalismul proletar, construcția comunismului cu această  falsa teorie lingvistică? Vom afla încurând că există încă două limbi romanice de est: ”munteneasca” și ”ardeleneasca”?

Astăzi, în 2017, cu toată diferenţa fonetică, lexicală dintre spaniola din Spania, engleza de la Oxford, portugheza de la Lisabona şi variantele lor de pe noul continent nimeni nu se încăpăţinează să proclame limbi  noi, separate de cele recunoscute de toată lumea. Între spaniola din  Peninsula iberică  şi cea vorbită  în America de Sud, există, totuşi, o diferenţă. Dicţionarul de „americanisme” – vocabular specific latino-american, inexistent în Spania şi variind de la o ţară la alta, cuprinde vreo  500 de pagini. Despre un asemenea dicţionar de „moldovenisme” nici nu poate fi vorba. În Republica Moldova, însă, deşi lipseşte o asemenea diferenţă lexicală, președintele Dodon și rusofonii stataliști se  mai cramponează de teoria celor două limbi romanice de est. Iar consecinţele le cunoaştem, căci le-am suportat din generaţie în generație  şi nu mai ieşim  din impas.

Personal, încă la începutul anilor 90, aveam impresia că ne-am lămurit odată pentru totdeauna. Și Curtea Constituțională, prin hotărârea  din 5 decembrie 2013, a pus punct unor discuții interminabile legate de limba de stat a Republicii Moldova. Când acolo, la Chișinău, președintele Dodon recidivează. Printre tovarășii  de luptă  și consilierii săi se află vechi militanți a variantei bolșevice  de moldovenism. Motivația și liantul acestora este  românofobia, antiunionismul şi excesul de incursiune în Evul Mediu.

Așadar, de unde am pornit și unde am ajuns? În 1991, Bucureștiul a comis o gravă eroare istorică, politică, strategică. A recunoscut Republica Moldova înaintea altor state. Înțelept ar fi fost să nu o recunoască. Sau, România să fi fost ultima țară care ar fi recunoscut-o. Cu anumite condiții. Ipotetic vorbind, România ar fi putut urma exemplul Greciei. La începutul anilor 90, când micul stat din Balcani si-a declarat independenta, a început disputa cu Atena în privința numelui; Grecia are o provincie istorică Macedonia, aflată la frontieră cu fosta republică iugoslavă. Grecii acuză Republica Macedonia (Skopje) că și-a  însușit părți din cultura greacă, inclusiv simboluri precum soarele  pe drapelul noului stat independent sau originea lui Alexandru cel Mare. Din cauza acestei dispute, Grecia blochează accesul Republicii Macedonia în NATO şi UE şi a determinat ONU să înmatriculeze și să numească  acest stat ”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM)”. În prezent, Republica Macedonia este deschisă la dialog cu Grecia, pentru a tranşa problema legată de numele ”Macedonia”, pe care Atena nu este dispusă să îl accepte. Își va schimba, probabil, denumirea și drapelul. Deocamdată se iau în considerare mai multe variante pentru un nou nume al țării și că cel final se va stabili doar în urma unui referendum.

În august 1991, când parlamentul de la Chișinău vota independența Republicii Moldova,  mi-am exprimat și temerea: uzurpatorii, conştienţi/inconştienţi, și cei care dorm și visează ”Moldova lui Ștefan cel Mare”, vor spune şi vor scrie pur şi simplu „Moldova”. Ideologii post-sovietici îşi dau seama perfect de situaţie, reanimează abordarea imperială rusă şi subminează  perfid aspiraţiile legitime de reîntregire a României. Acum e limpede – președintele Dodon a  primit  harta, foaia de parcurs și binecuvântarea lui Putin. Coloana a cincea  a ”Lumii  ruse”  revine  în forță la  vechiul proiect  ”Moldova Mare” din 1924. 

De reținut: Mai întâi a fost cuvântul. Ordinea în cuvinte este primordială. „Moldova” și ”Republica Moldova” sunt fenomene substanțial diferite și substituirea lor reciprocă este inadmisibilă.  Descriptiv, am putea accepta termenul  ”Moldova de Vest”, ca o parte componentă  a Moldovei  medievale  și a României moderne. Simetric, peste râul Prut, s-ar afla ”Moldova de Est”, cea de a doua componentă  a unui principat medieval ”Moldova”, de care aparțin în prezent, doar de jure,  și unele teritorii de peste Nistru. În 1775, Austria  anexează  partea de nord a Moldovei și o botează ”Bucovina”. În 1812, Imperiul pravoslavnic al țarilor ne ”eliberează” de  Imperiul musulman al sultanilor și  ocupă ”Moldova de Est”. Administraţia Rusiei imperiale pune stăpânire pe o nouă gubernie/colonie și o numește impropriu ”Basarabia”. În 1918, Basarabia, sau ”Moldova de Est” și partea de nord a Moldovei, sau ”Bucovina”, se reunesc cu ”Moldova de Vest”, aflată în componența Statului Român modern, existent din 1859, ca rezultat al unirii  celor două principate istorice – Moldova și Muntenia.

În 1940, în urma invaziei Imperiului ideocratic bolșevic, dar tot pretins ”eliberator”, ca și cel pravoslavnic țarist, Moldova de Est, (Basarabia română), suferă o dezmembrare arbitrară: șase judeţe din perioada interbelică sunt ciopârțite și incorporate într-o nouă structură improvizată de Kremlin: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească; alte județe anexate, unul din nord, două din sud și ținutul Herța din vechiul regat, precum și Nordul Moldovei, (adică partea de nord din fosta colonie austriacă numită impropriu Bucovina), sunt acaparate de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Cu aprobarea Centrului imperial, bineînțeles. Dacă nu avem în vedere spațiul istorico-geografic respectiv în întregime, utilizarea ostentativă a cuvântului ”Moldova” în loc de  ”Republica Moldova” denotă  abuz, ignoranță sau chiar diversiune propagandistică. Cu alte cuvinte, este incorect, impropriu, inadmisibil să spui ”Moldova” și să subînțelegi ”Republica Moldova”. Ați auzit pe cineva că spune ”China” când se referă la ”Republica China” (Taiwan)? Ați văzut  undeva  scris ”Germania”,  fiind vorba doar despre fosta ”Republică Democrată Germană”?

Da, e adevărat, din 2 martie 1992, când a obținut statutul de membru ONU, Republica Moldova (Chișinău) este de jure o ”realitate incontestabilă”. Dar, în realitatea realității,  mai există încă o Moldovă (Iași). Acea componentă a Statului Român, cunoscută, percepută și recunoscută ca regiune istorică a României contemporane. Acum, pentru a tranșa verbal  și didactic cazul ”Moldovei”, apelăm din nou la analogie, utilizând exemplul Germaniei. Republica Democrată Germană (Berlinul de Est) a fost o realitate și cu totul  altă realitate era Republica Federală Germania (Bonn). Înainte de 1990, nu puteai să  fabulezi,  seară de seară, la un post TV din Berlinul de Est, într-o emisiune intitulată ”Germania – țară de minune! Țara lui Schulz”. Acest lucru este însă posibil la Publika TV Chișinău: ”Moldova – țară de minune!” Întrebare: ”Care Moldovă, domnilor/tovarăși?  Cea din dreapta Prutului?  Sau cea  formată în 40, ”ca un strugure de poamă  pe harta  Uniunii”,  tărișoara  lui Dogaru/ Stângaciu, ”din Naslavcea în Giurgiulești?”. 

 Alte analogii. Nimeni nu poate nega realitatea Republicii Coreea (Seul) sau a Republicii Populare Democrate Coreene (Phenian). Îmi place Irlanda (Dublin), dar țin cont că există și Irlanda de Nord (Belfast) – o parte componentă a Regatului Unit. Au existat un stat  Republica Democrată Vietnam (Hanoi)  și un  alt stat Republica Vietnam (Saigon).

Adeseori,  uni tineri  jurnaliști  de la Chișinău mă  întreabă:  ”De ce veniţi atât de rar prin Moldova?” Le răspund cu o întrebare caustică: – Care Moldovă? În Moldova mă aflu destul de des. La Suceava şi Iaşi, două capitale istorice ale Moldovei. Ajung pe la Botoşani, Piatra Neamț, Bacău și Galaţi. Merg, de fapt, în toate judeţele Moldovei din dreapta Prutului. Am ajuns să admir vârful muntos Moldoveanu, cel mai înalt din România; am vizitat  localitățile Moldovița, Vatra Moldovei, Fundu Moldovei, Valea Moldovei și  Câmpulung Moldovenesc; încerc o mare mulţumire când stau în casa unor moldoveni de omenie, pe malul râului Moldova. Cu picioarele în apa râului, admir frumuseţea naturii,  şi … Polemizez, în gând, cu  feluriţi „moldoveni statalişti”: „Pardon, onoraţi compatrioţi de croială bolşevică! Sunteţi nişte uzurpatori! Aici e ”Moldova, țară de minune!”  Nu doar la Chişinău, pe râul  Bâc sau la Bălţi?  Aici, unde mă aflu acum, nu este Moldova? Ce fel de Moldovă  ”țară de minune”  fără Putna? Fără Hotin, Cetatea Albă, Boian, Codrii Cosminului şi Vatra Dornei? Fără Reni şi Mămăliga? Unde sunt simbolurile Moldovei, eternizate în cronici, în opera clasicilor literaturii noastre?

La finele anilor 70, la Moscova, citeam presa din România; urmăream cu  interes și simpatie  activitatea ministrului de externe Ștefan Andrei. La București, în 2013, am  procurat bucuros cartea sa de memorii – ”Din frac în zeghe”. Dar partea întâia a volumului intitulată  ”Mândru că sunt oltean” mi-a amintit de orgoliul  provincial la români  și m-a amarat. În acest sens, am  avut parte de  un exemplu  elocvent și amuzant. În septembrie 1994, reveneam către Bucureşti dintr-o  scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină,  doi  funcţionari din MAE, şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era muntean, altul ardelean şi eu, bucovinean/basarabean/ moldovean, cum doriţi. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea cea mai proastă. Replica munteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam, împăciuitor, cu  exemple performante din artă culinară a Munteniei şi Transilvaniei. Trecând de   Focşani, am  văzut că  cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la  moldovenii ieşiţi la şosea,  struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.

Menţionez, în fine,  şi vehiculatele complexe ale moldovenilor: sindromul „drobul de sare”  sau „la noi nu se poate”. E dureros și trist când citești în ziarul „Adevărul” mărturia  curajoasă  a tinerii jurnaliste Ramona Ursu – ”De ce nu-mi place Moldova”. Și-i îndemn pe frații moldoveni  lezați  în amorul lor propriu să vină  în presă,  drept consolare, cu citate din alţi autori – munteni şi transilvăneni. Cunosc români supăraţi foc pe  Bucureşti, Craiova sau Cluj, oraşe în care  au văzut lumina zilei. Comparând, ei scot în relief multe neajunsuri, care dezonorează Muntenia şi Transilvania. Mulţi dintre ei adoră vechea capitală a Moldovei, municipiul Iaşi. Sau Chişinăul, capitala Republicii Moldova, precum marele actor Florin Piersic. Unii invocă Moldova istorică, leagănul culturii româneşti, locul de naştere al poeţilor, compozitorilor, savanţilor.

Pe mine, personal, m-a amuzat  întotdeauna ”patriotismul de cartier”, ”patriotismul de fotbal”  și complexele de inferioritate sau  superioritate ale multor români născuți în diverse  provincii  istorice ale Statului Român. Acum, însă, ca unionist consecvent, nu mă mai amuză, ci mă îngrijorează. Moldovenilor le zic repezit: contrapuneţi, sub orice aspect, trecut, prezent şi viitor: moldoveni – munteni – transilvăneni. Expuneţi-vă argumentele, comparând. Scrieţi monografii, faceţi masterate, doctorate, filme documentare şi de lung metraj, compuneţi poezii şi cântece! Participaţi la dezbateri, la radio şi TV.  Convingeţi Europa, o lume toată: noi, moldovenii suntem…

Totodată, nu pierd ocazia şi-i îndemn ironic pe munteni şi transilvăneni: ca să aveți cu ce vă mândri, urmaţi exemplul ”moldovenilor stataliști” de dincolo de Prut! Uite ce minunăţie de portal şi-au pus la punct! Afară de www.moldoveni.md, să mai avem încă două portaluri: www.munteni.mn şi www.transilvaneni.tr,  în care, respectiv, să demonstrați: ”noi muntenii suntem …”, ”noi transilvănenii suntem…” Suntem tare deştepţi, frumoşi, laborioşi. Suntem cei mai, cei mai… N-avem cuvinte. Şi, concomitent, voi, moldoveni, munteni şi transilvăneni, fiecare separat, demonstraţi că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale statului român contemporan sunt, în marea lor majoritate,  nişte terchea-berchea.

Până şi palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric ”Republica Moldova”, suferă şi ea de complexe regionale:  „nordişti”, zona Cernăuţi – Bălţi; „centrişti” – zona Bălţi – Chişinău;  „sudiştii” – zona Hânceşti – Dunăre şi Marea Neagră. Partea de peste Nistru  are şi  ea complexaţii săi –  „şefii de profesie”, sau  „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuţi  la Chişinău, din toamna lui 1957 până în primăvara lui 1960, mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: ”Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!”.

Când eu, un basarabean „proclet”, am ajuns, totuşi, prim ministru în 1990,  unii încercau  să  mă tămâieze ca să le dau posturi. Mă luau cu asalt membri ai guvernului, deputaţi, sufletişti: „Ştiţi, domnule prim ministru, noi aiştia de la nord….” În sensul că am fi buricul pământului. „Noi facem, noi dregem… Numai câţi prim secretari de partid am avut. La Nord s-a răsturnat carul cu scriitori și poeți. Acum şi preşedintele Snegur  şi dumneavoastră,  prim ministru, tot de la noi. Nordiştii am fost…, suntem… şi vom fi…. Nu ca cei  din jurul  Chişinăului: tone de vin şi casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă,  în cultură!”.  Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiştii, căpătuiți din speculă, votând numai  șefi  comuniști!  Nordiști, cu  două case mari și mașină „Moscvici” în curte! La zece case un singur copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți!”.

Am încercat întotdeauna să judec imparţial. Exclud orice complex de superioritate, nejustificat prin fapte şi realizări. Nu importă unde te-ai născut, pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii,  Ferentari, Mănăştur sau  Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele?  De aici să pornim confruntarea, frați români din Carpați, de la Dunăre, de la Nistru,  de la Tisa, de la Marea Neagră, din jurul  frontierelor  actuale a României și din  diaspora. 

Mă interesează orice comparaţie etnopsihologică. Între sârbi, croaţi şi sloveni, bunăoară. Denumirile „Serbia” „Croaţia” şi „Slovenia” ca  de altfel şi „Moldova”, „Muntenia” şi „Transilvania” or fi mai vechi decât „Iugoslavia” şi „România”. Aceste  două noţiuni   or fi ele inventate de duşmanii bravilor sârbi, croaţi, sloveni şi, respectiv, ai deştepţilor de moldoveni, munteni, ardeleni. Istoria recentă ne arată că vecinii noştri trăiesc perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă  „sârb – iugoslav”,  ca la Chişinău „moldovean – român”.  Este o polemică neproductivă, lipsită de bunul simţ. Nu putem  sugera fariseic că  „partea a devenit Întreg”.  Că  fostul cnezat ”Moscovia”, de exemplu,  nu mai este Rusia. Iar o parte a guberniei Novgorod se integrează în una din Ţările Baltice, de exemplu, ca să nu  mai nimerească  într-o  ipotetică Uniune Eurasiatică. 

Am certitudinea că o  eventuală reformă administrativă, bine concepută, ar elimina nu numai proliferarea birocraţiei,  ci şi  „patriotismul  regional-fotbalistic”. Am diminua vanităţile şi ifosele „ţărişoarelor” noastre istorice. Noi, românimea,  suntem marcaţi de o serie de complexe. Şi acestea ne afectează comportamentele, deciziile și acţiunile. Mai întâi, ne confruntăm cu  un „complex de deşteptăciune”.  „Deştepţii” se evidenţiază în Muntenia, în special, în  Bucureşti şi  Oltenia. Vine apoi „complexul de nobleţe”, de superioritate, de mândrie aristocratică, al celor din Transilvania” „Noi, ardelenii,  am fost Imperiu, cu austriecii”. Îl regăsim  întrucâtva şi la românii din nordul Moldovei, alias Bucovina. În această categorie se încadrează şi complexul  „Banatul e fruntea!”.

Aflăm de la istorici, că unioniştii moldoveni, la 1859, iniţial au decis că noul stat independent  se va numi „Moldo-Valahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru varianta „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidenţiind  geneza „noi suntem urmaşii lui Traian”,  sperau să mai tempereze  „trufia hunilor”  şi a altor „venetici”,  supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că şi împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene  „un tot întreg”  sub vechea denumire „Dacia”.  Şi, desigur, Întregul urma să-i aparţină, ca domeniu al Imperiului Rus pravoslavnic în expansiune. Autodenumiţi  ”români”, relativ recent şi poate impropriu,  noi puteam să ne identificăm şi altfel: geto-daci, daco-romani.  Pe mine, personal, mă fascinează un singur nume: dacii liberi. Vorbim, deci, de o continuitate milenară. De un biosistem şi un ecosistem  ce emană  o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite  într-un sistem  de etno-valori  eterne. 

Aşadar, amici şi inamici de pretutindeni! N-aveţi decât să fiţi moldoveni, munteni, ardeleni  şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice. Așa cum procedează jurnalistul clujean Sabin Gherman, autorul articolului „M-am săturat de România”.  Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul moldoveanului Mihai Eminescu:Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România;  Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu:  A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). ”Suntem români și punctum!”