Incendiar: Alex Mihai Stoenescu, istoric premiat de Academia Română: „Cărțile lui Boia și Djuvara sunt acumulări de falsuri istorice”

BOIA-DJUVARA

De vorbă cu Alex Mihai Stoenescu – partea a șaptea

Istoricul Alex Mihai Stoenescu lanseaza impreuna cu Virgil Magureanu cartea "De la regimul comunist la regimul Iliescu", la Cluj-Napoca, miercuri, 21 ianuarie 2009. MIRCEA ROSCA / MEDIAFAX FOTO

– Nu ai avut niciodată tentația să te răzbuni pe Securitate?

Ba da. În primii doi ani, 1990 – 1991, cât am fost în presă, am vrut să fiu un vehement acuzator al Securității. Dar a existat rezerva înțelegerii a ceea ce se întâmplase cu mine. Am vrut mai întâi să mă lămuresc unde se află cazul meu în societate, pentru a ști dacă acțiunea mea este legitimă sau fariseică.  Ce vrei, firea metodică! Am început să studiez, și cu ajutorul unor prieteni din presă și a cuiva de la Arhive, structura, componența și legislația Securității. Apoi, cu statutul de ziarist, am început să stau de vorbă cu foști securiști, nomenclaturiști, victime. Primele lucruri pe care l-am descoperit, de la revoluționari, a fost că Securitatea nu a tras la revoluție, că mulți dizidenți au fost avizați de ofițerii lor cu ceea ce urma să se întâmple și că la Timișoara a avut un comportament „ciudat”. Oamenii aceștia îmi spuneau ceva total contrar cu ceea ce declarau în presă. Atunci am lăsat deoparte sentimentele și am început cercetarea profesionistă.

Pe de altă parte, dacă te uiți cu atenție care este proveniența celor doi care mă înjură cel mai tare, Constantin Munteanu și Michael Shafir, ambii sunt de la Europa liberă. Ei sunt vânători de securiști care au pus bombe la postul lor de propagandă, care au reprezentat „vârful de lance” al Securității în lupta împotriva „lumii libere”, care i-au denigrat și infiltrat, care l-au pus pe Carlos să-i omoare etc. Pe fond, își dau mai multă importanță decât au avut.  Iar în ce mă privește, e o confuzie. Dincolo de realitatea istorică a calității de post de propagandă al învingătorilor comunismului (desființat după victorie) și a diversiunilor transmise în decembrie 1989 (recunoscute de directorul lor, Emil Hurezeanu), care sunt subiecte istorice, Europa liberă mi-a fost și îmi este complet indiferentă. Ca și secția română de propagandă stalinistă a Radio Moscova din timpul războiului, care a produs și ea câțiva privilegiați după victorie. 

– Știi ce mă intrigă cel mai tare ? lpocrizia, demagogia moraliștilor de azi ! De câțiva ani, politicieni de rang înalt, intelectuali reprezentativi toarnă în cel mai transparent și obscen mod pe la ambasadele străine de la  București și nimeni nu se sinchisește. Dimpotrivă, e un titlu glorios să fii colaboratorul cancelariilor de afară! Europarlamentarii noștri, unii dintre ei, Monica Macovei, de pildă, par  trimiși  acolo nu de România, ci de alte țări. Cum vine chestia asta, Alex ?

Tu ai impresia că activitatea politică a lui Dan A. Lăzărescu urmărea să readucă la putere comunismul, să-i aducă pe securiști la putere? Îl dirijau din umbră, îl șantajau ca să ce? Ca să introducă instituția Avocatului Poporului în Constituție? La fel și Mona Muscă. Ce relevanță a avut pentru activitatea ei liberală fosta colaborare ? Niciuna, dimpotrivă: a dat României Legea accesului la informație! Eu am scris cărțile de istorie ca să se întoarcă în România comunismul și practicile abuzive ale Securității? N-am avut niciun privilegiu în comunism, am fost un proscris. Cum să vreau întoarcerea acolo? Este o inepție. 

Delațiunile de astăzi, ca și culegerea de informații de la colaboratori,  nu diferă cu nimic de ce făcea Securitatea. Au fost și cazuri de șantaj, de presiune. Nu cunosc sigur că s-ar întâmpla și astăzi. Dar trebuie înțeles un lucru: abuz în activitatea Securității (care, oficial, era organ de stat), a colaboratorilor, a fost, din punct de vedere juridic, doar ceea ce depășea prevederile legii de atunci, identice cu cea a americanilor și ale unui stat subiect de drept internațional, membru ONU, îmbrățișat la Casa Albă etc. Este o naivitate să crezi că atunci când Statele Unite acordau regimului comunist Clauza națiunii celei mai favorizate nu știau cum funcționează Securitatea română. Ba colaborau în draci cu ea. Legislația Securității interzicea șantajul și presiunea (cu un singur amendament pentru unele situații speciale). Este adevărat că ofițerii au făcut abuzuri pentru a ieși în evidență, dar am văzut și rapoartele de control și sancțiuni ale conducerii. Documentele cu abuzurile Securității se găsesc în fondul „cadre” din Arhiva Securității, nu la ONG-uri.  Cauza atacurilor la adresa mea este „periculozitatea” adevărurilor demonstrate de mine în subiecte sensibile pentru statul român, faptul că există o voce – căreia de fapt nu pot să-i conteste europenismul cultural, admirația pentru civilizația britanică și atașamentul față de SUA (am fost unul dintre contributorii secreți la intrarea României în NATO) – care atrage atenția că cetățenii României formează o comunitate care trebuie să aibă toate drepturile națiunii moderne, în primul rând o identitate.  

– De ceva vreme, piața de carte este bombardată cu broșurile de istorie ale Iui Lucian Boia. Am spus broșuri, pentru că așa mi se par mie, niște cărțulii adresate liceenilor, nu mai mult. Păstrând proporțiile, râvna aceasta a istoricului devenit vedetă seamănă cu cea din anii ´90 a scriitorului Pavel Coruț, greșesc ? Venerabilul Neagu Djuvara a scos și el o serie de volume cu păreri despre istorie, Robert Kaplan încearcă să ne arate cine am fost și cine suntem, desigur, de pe poziții vădit anticomuniste și, uneori, chiar antiromânești. De pildă, pentru ultimul, Mihai Eminescu este un „antisemit notoriu”, iar Mircea Eliade, „strălucit și periculos”1, deopotrivă. Ai citit lucrările respective, sunt ele cărți de istorie, în sensul strict al cuvântului ? Au ele un rol subversiv, ori de vină este înclinația românului spre scenarită și urzeli internaționale ?

–  Nu sunt cărți de istorie. Conțin multe falsuri istorice, manevrate pentru a specula incultura. Sunt opinii libere, eventual eseuri pe subiecte de istorie. Ele se încadrează unui curent politic de propagandă negativistă și antinaționalistă care vrea să schimbe percepția despre identitatea națională românească („depășită”, „marginală”, „provincială”, „ficționară”, „mitologică”), pe care autorii nu și-o asumă, în favoarea unei identități europene generale în care elementele identitare românești să dispară și România să fie un grup de regiuni culturale diferite, aparținând de fapt altor spații: Transilvania, Ungariei și Occidentului; Moldova Ortodoxiei răsăritene, Muntenia balcanismului, poporul  român  devenind  doar  o  limbă  locală,  ca accident  istoric.  Repet, cărțile lui Boia și Djuvara sunt acumulări de falsuri istorice pe care cititorul neavizat nu le observă, ceea ce se speculează fiind incultura lui domenială.  Iau un singur exemplu, la întâmplare. Lucian Boia afirmă senin: „Nicăieri în Europa, până în jurul anului 1800, nu s-au decupat granițele, nici măcar ca proiect ideal, potrivit etniei și limbii vorbite1. Complet fals ! Iată, de exemplu, situația delimitării frontierei pe râul Eider între națiunea medievală saxonă (germanici) și cea daneză (scandinavi) prin tratatul lui Carol cel Mare din 811, în conformitate cu „practica și obiceiurile lor” (secundum ritum ac morem suum sacramentis pax confirmatur), așa cum a confirmat în 1076 Adam de Bremen în opera sa Gesta Hammaburgensis ecclesiae pontificum. Aplicarea criteriilor etnice de separație a popoarelor europene la formarea „identității europene” în timpul lui Carol cel Mare este o realitate acceptată de Istoriografia occidentală: „Este de asemenea fascinant că expansiunea imperiului lui Carol cel Mare a atins, cu excepția danezilor, frontierele nordice și estice ale popoarelor germanice din Vestul Europei din zilele sale. Diferitele relații politice cu cei aflați dincolo de regiunile lingvistice romanice și germanice – bretonii, slavii nordici și estici, avarii, sarazinii și grecii – au fost de așa natură încât aceia să rămână în afara frontierelor imperiului franc2. Granița de astăzi între Germania și Danemarca este aceeași, iar danezii sunt considerați scandinavi. La Djuvara este o fantezie totală, lipsită de orice subtilitate, mai bine exprimată categorial de Țuțea: „Bate câmpii!” Profesorul Matei Cazacu l-a făcut praf într-o carte specială, pe care istoricii o citesc râzând, bătrânul, care își speculează senectutea ca și cum ar reprezenta o autoritate culturală, fiind pur și simplu ilar. 

– În ce relații ești cu grupul intelectualilor talibani – Pleșu, Liiceanu și Patapievici -, cei care aproape că au acaparat dezbaterea publică de idei, una din care au fost eliminați intelectualii de stânga ? Cu tot respectul pe care îl port inteligenței celor trei, transformați mai degrabă în mercenari ai gândirii de dreapta, eu nu prea pricep cum poate fi de dreapta un intelectual  adevărat. Și cum s-au învoit ei să joace rolul de ciraci pe lângă un tip grobian și incult ca Traian Băsescu ? Roberto Bolaño scria că principala preocupare a intelectualilor sud-americani e să supraviețuiască. Să fie asta una dintre explicațiile gesturilor unor intelectuali români recenți și nu numai ?

Așa cum ți-am spus, este vorba de un curent negativist antinaționalist finanțat de Soros și de unele organisme occidentale în toate țările din Balcani. Unele au respins oficial curentul. Academia bulgară, de exemplu, a afirmat clar că nu va renunța la Istoria materialistă. Scopul curentului este de a elimina „naționalismul”, pe care îl consideră peiorativ o formă de extremism, deoarece întreține tensiunile etnice și poate exploda în conflicte într-o zonă care trebuie să fie o piață liniștită. La noi au fost mai multe etape: în prima fază, a fost o revendicare anticomunistă, confundând voit cultura română din perioada comunistă cu propaganda comunistă pentru a acredita ideea „deșertului cultural” pe care urmează să-l umple ei cu idei democratice; apoi a fost reacția la atacurile la persoană și antisemite ale curentului ultranaționalist al lui Vadim, prelungire a propagandei ceaușiste, reacție care s-a extins până în mandatul lui Traian Băsescu, pe care l-a avantajat o imagine de anticomunist, antinaționalist; apoi a fost spaima din 2000, când Vadim a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale; în sfârșit, principala acțiune a fost îndreptată înspre integrarea în Uniunea Europeană, folosindu-se de orice fals despre istoria și cultura românilor, pentru a contracara o „mentalitate orientală”, inadecvată viziunilor occidentale, pentru a modifica identitatea națională în ceva care ar trebui să fie o identitate europeană, de fapt occidentală. Dacă observi, ei nu mai sunt la fel de vocali astăzi. România a intrat sub control occidental, iar partidul lui Vadim a dispărut. Opera lor, atât cât există mai ales prin editoriale și articole moralizatoare, de corectitudine politică și de fantezii globaliste, întrețin cele trei principii ale Clubului de la Roma, mai ales pe al treilea: 1. Nu există soluţii naţionale pentru probleme transnaţionale; guvernele sunt obligate să colaboreze pentru a găsi soluţii comune la probleme comune. 2. Corporaţiile transnaţionale sunt principala forţă a economiei globale; ele determină direcţiile generale ale economiei naţiunilor-stat, mai mult decât guvernele. 3. În interiorul unei naţiuni-stat, autoritatea guvernamentală este erodată de forţe social-populare; organizaţiile neguvernamentale au devenit forţe active care, de cele mai multe ori, modifică politicile (determină cursul evenimentelor); ele sunt nervul terminal al umanităţii, mai mult decât guvernele3. Vor ca organizațiile lor să conducă statul, din umbră sau din lumină, cu activiști trimiși la Cotroceni, în Guvern, iar mai recent și în Parlament. Nu m-ar deranja dacă doctrina lor ar fi națională, în limitele naționalismului civic. Dar este antinațională și, în plus, sunt inconștienți: proiectul european este al diversității și multiculturalismului, nu al răspândirii unui model unic.

– Și totuși nu mi-ai spus în ce relații ești cu grupul respectiv și nici dacă intelectualul adevărat poate fi și de Dreapta !

Răspund mai întâi la a doua problemă. În România se afirmă că intelectualul ar trebui să fie numai de Dreapta, pentru că este situat în clasa de mijloc, este elită și trebuie să se opună stângismului nivelator. Adevărul este că intelectualii de Stânga de la noi simt nevoia să sprijine partidul lui Ion Iliescu prin propagandă, ca un reflex de apărare, prin aderarea la ideile propagandei, deși ar putea să nu o facă, implicând opera și nivelul lor cultural în politică. Ei văd în personajul Iliescu și în subordonații săi o soluție de echilibru, necesar unei societăți așezate și benefice culturii, dar societatea noastră nu este așezată și trebuie mai întâi așezată de Dreapta. În al doilea rând, partea de contraatac și polemică a Stângii a fost lăsată prea mult timp pe seama lui Vadim și Păunescu. Eu cred că opțiunile politice pot fi sprijinite de intelectual numai prin argumente culturale, în domeniul cultural de care aveam cea mai mare nevoie a fi conturat după ’89 și pe care l-a enunțat un singur om, unul singur: logicianul Anton Dumitriu: „Faceți reforma educațională înaintea reformei economice!”  Aici Dreapta și  Stânga nu au nicio importanță.

În ce privește relația cu acele personalități, voi completa cu două situații. În 1998 l-am cunoscut pe domnul Patapievici la sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS). Mi-a cerut o întâlnire, în care m-a rugat să-i explic cumva, de la intelectual la intelectual, care este mentalitatea ofițerilor din Armată, în ce măsură ei înțeleg transformarea din anii postdecembriști și dacă o mentalitate reziduală comunistă poate conduce la o „lovitură”. I-am expus pe larg, mai bine de o oră, întreaga evoluție a mentalității militare, așa cum o observasem eu cel mai bine din interior. Totodată, i-am vorbit clar despre valori pe care nu are voie să le ignore (tocmai declarase la televiziune că „ofițerii sunt niște idioți” și că patriotismul lui nu poate fi contestat pentru că, în caz de pericol, va fi primul care va lua arma să apere România; o dovadă de naivitate: până ia el arma, războiul e deja pierdut). Am convenit să aduc câțiva ofițeri la o întâlnire GDS. Am ales câțiva militari intelectuali cu lecturi, cu stăpânirea a două limbi străine, cu viziuni realiste asupra mersului omenirii. Generalul Bălan (ulterior a fost trimis atașat militar la Washington) le-a povestit cum a trăit revoluția și a răspuns impecabil, chiar foarte jovial, la toate întrebările. Parcă a vorbit în fața unor momâi spălate pe creier. Era un grup fantast, ideologizat și politizat până la orbire, care se declara intelectual. Singurul lucid de acolo mi s-a părut domnul Filipescu, disident autentic. La plecare, Bălan, foarte încurcat, mi-a spus: „Dacă asta este intelectualitatea română care va democratiza România și ne va duce în Europa, e vai de capul nostru!” Îți spun eu: în NATO ne-au dus Armata română și SIE, care au știut să negocieze un anumit potențial strategic interesant pentru Statele Unite; în UE ne-a dus personal, peste rând, domnul Emil Constantinescu. Generalul Bălan a rămas cu aceeași impresie și despre domnul Patapievici, în care și eu nu văd decât un verbiaj eufuistic4.

Cu Andrei Pleșu situația relației este regretabilă și neplăcută. Eu i-am citit opera, și dinainte de ’89, și de după. Aș putea oricând să am un dialog, mai ales pe tema îngerilor. Așa cum a precizat, este un eseist și trebuie înțeles ca atare. A i se atribui alte dimensiuni culturale sau politice este un exces. Regret însă faptul că o polemică decentă deschisă cu el în ziarul Ziua a fost ruptă brusc de un act reprobabil: un jurnalist de acolo și-a permis să pună un articol propriu, în care îl ataca violent pe domnul Pleșu, la rubrica mea și sub numele meu. Nu-mi aparținea. Am telefonat și am anunțat că nu voi face un protest, pentru a proteja ziarul care îmi oferise spațiul publicistic, și că mă retrag din redacție. Domnul Pleșu a crezut cumva că mi s-a făcut frică (m-a amenințat cu tribunalul) sau că am abandonat „lupta”. Nu, m-am retras discret și cu mare regret. În rest, este măsura în care crede în prostiile din dosarele de Securitate. Tendințele sale moraliste din articolele politice de presă nu mă interesează, pentru că eu cunosc „istoria” sa de ministru în mai multe guverne și de consilier prezidențial. Sunt gata să polemizez cu el oricând pe teme culturale sau educaționale interesante pentru români. Andrei Pleșu nu reprezintă nimic în istoria politică a României, decât poate prin anecdota cu omleta Maricicăi și care poate ilustra plastic situația de atunci din Ministerul de Externe,  dar este o personalitate culturală care merita o polemică autentică. Probabil că nu-și dă seama cât de mult îi lipsește asta în perspectiva sa de personalitate istorică, în momentul de față nulă sau inundată de imaginea imundă proiectată asupra lui. Cu toate eforturile lui de a se disocia de „grup”, afișând o postură superioară, distantă, chiar critică, el va rămâne, prin reactualizarea ostilă și insistentă a presei, un membru al grupului antinaționalist, antinațional, Soros etc.  

 

– Când crezi că se va putea discuta obiectiv despre perioada comunistă din România, cu tot ce a însemnat regimul instaurat după 1945? E prea devreme pentru o reabilitare a lui Ceaușescu ?

 –––––––––––––––

Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997, p.146.

2 Rosamond McKitterrick, Charlemagne. The Formation of a European Identity, Ed. Cambridge University Press, Cambridge UK/New York, 2008, p. 136, (subl.n.).

3 Keith Suter, What does Globalisation really mean?, Club of Rome. Deutsche Gesellschaft, 3. Quartal 1998, p. 4.

4 În limba engleză euphuism, însemnând prețios, afectat.

Sursa: mariannazat.ro