MIHAI  CIMPOI  ŞI  „ETERNA ÎNTOARCERE LA ARHETIPAL”

Mihai Cimpoi

Tatiana BUTNARU

Institutul de Filologie al AŞM:

O preocupare fundamentală în investigaţiile ştiinţifice ale lui M. Cimpoi constituie universul creaţiei lui Gr. Vieru, poetul aflat „într-o zodie a căutărilor” şi a resorturilor mitice, legat organic de straturile folclorice ale culturii autohtone. Începând cu unele creionări din „perioada disocierilor” [1, p. 20] şi a „eseurilor de duminică” [1, p. 20] şi până la monumentala sa monografie Grigore Vieru, poetul arhetipurilor, M. Cimpoi revine în permanenţă la izvoarele scrisului vierean pentru a aprofunda nişte principii artistice şi ontologice, ce-şi vor găsi expresie prin recuperarea unor valori estetice fundamentale. Critic de vocaţie, de o înaltă cultură a scrisului, cu deschidere spre literatura autentică şi novatoare, M. Cimpoi a manifestat interes faţă de creaţia lui Gr. Vieru dintr-o perspectivă hermeneutică, pentru a dezvălui complexitatea preocupărilor sale artistice, semnificaţiile originale şi moderne ale scrierilor vierene încercând să le reaşeze în palmaresul capodoperelor naţionale şi universale. S-a manifestat preocupat de revenirea poetului Gr. Vieru la izvoarele din care s-a constituit personalitatea sa artistică, la cristalizările estetice ale versului, orientarea spre deschiderea multiplă a temeiurilor existenţei umane. Întoarcerea şa izvoare, titlul unui eseu critic din 1985 [2], sugerează axa conceptuală a creaţiei vierene – revenirea la matricea stilistică a neamului şi, în acelaş timp, legătura cu tradiţia folclorică, cu mitul, balada, cucernica plenitudine în faţa maternităţii, de unde pornesc toate impulsurile inspiraţiei vierene, ceea ce îi asigură vitalitatea şi unitatea interioară a scrisului său. Varietatea preocupărilor artistice, teme, motive, efuziuni lirice – toate acestea sunt intuite şi receptate prin semnificaţia metaforică a unei iniţieri arhetipale în zona resorturilor sacre, „în apa izvorului”, „în verdele ramului”, aşa cum se destăinuia la timpul său poetul. Această mărturisire este abordată şi receptată la rangul de principiu estetic diriguitor şi mai poate fi intuită cu sensul de revenire nu numai la Eminescu, dar şi la sursele de inspiraţie mitico-folclorice, prin care sunt apreciate temeiurile existenţei umane, are loc condensarea „trăsăturilor esenţiale ale sufletului românesc” [3, p. 124]. Mama, iubirea, plaiul, frunza de aur a toamnei, „codrul de tei şi fag”, steaua şi izvorul indică un cosmos existenţial, care prefigurează permanenta „întoarcere la izvoare”, ceea ce semnifică, în această ordine de idei, „eterna întoarcere la arhetipal”.

  1. Cimpoi găseşte o modalitate relevantă de abordare a fenomenului Grigore Vieru în poezia contemporană: el se referă la personalitatea artistică a poetului basarabean numai atât, pe cât acesta „s-a infiltrat” în preocupările sale estetice, literare, gnoseologice, servindu-i drept imbold creator, model „în dreapta cumpănă” a valorilor. Pe de altă parte, opera lui Gr. Vieru este receptată doar în măsura în care aceasta şi-a găsit expresie în sfera intereselor sale de cercetare, găsind o comuniune sufletească dintr-o perspectivă multiplă: estetică, fenomenologică, onirică. De la bun început, a fost stabilită o comuniune sufletească unde Demiurgul-Poet îşi lasă efigia asupra criticului pentru a se întâlni în sfera sacrului şi a arhetipalului.

Orientată spre modernitate, opera lui Gr. Vieru indică calea spre universalizarea şi sincronizarea valorilor artistice în contextul general românesc şi european. Scrierile sale se manifestă prin stilizarea motivelor lirice şi sublimarea imaginii artistice, prin lărgirea orizonturilor estetice din sfera inspiraţiei general populare, poetul „supravieţuieşte cutezător nu doar prin demersul său naţional – identitar/ în spiritul mesianic a lui Goga-Mateevici/, ci şi prin culoarea lui existenţială, ontologică”, prin acea „mitopo(i)etică” [4, p. 5] cultivată de marii scriitori ai literaturi universale şi adaptată la resorturile individualităţii sale artistice. Referindu-se la complexitatea creaţiei lui Gr. Vieru, M. Cimpoi o interpretează la rangul de fenomen artistic, încearcă să delimiteze principiile fundamentale ale iniţierii mitice, să dezvăluie estimarea unor imagini şi semnificaţii artistice de un substrat mitologic străvechi determinate fiind de modificările succesive datorită unor corespondenţe estetice de sorginte mitică. Odată ce Gr. Vieru este apreciat drept „un poet al arhetipurilor, al principiilor matriciale, al timpului mitic, al originilor, adică al Marelui Timp” [4, p. 9], concomitent mai este interceptat la nivelul „originarităţii, al originarităţii limbii construite din cuvinte – arhetipuri” [4, p. 8], iar acestea „exprimă prin ele însele un timp, originar, după cum sugerează şi vechimea limbii din care fac parte” [4, p. 8]. „Ontologia arhaică” [4, p. 9] a existenţei umane din scrierile lui Gr. Vieru rezultă din aceste „cuvinte-arhetipuri” şi se materializează prin nişte imagini artistice de profunzime intuite la rang de generalitate.  Sfera arhetipală unde se menţine poezia lui Gr. Vieru este raportată la straturile folclorice ale culturii autohtone, poetul se încadrează în arsenalul mitului tradiţional prin nişte semnificaţii artistice pregnante, evoluând sub semnul regăsirii sale spirituale în dimensiunile artei eterne. Situaţia este apreciată ca fiind foarte importantă pentru sfera de investigaţie ştiinţifică, dar şi prin aprofundarea interesului faţă de schimbările structural – semantice din anturajul artistic vierean. „Miracolul” despre care vorbeşte D. Grigorescu [5, p. 11] descinde din tradiţia unui folclorism romantizat transpus în maniera lui Novalis şi a lui L. Blaga. Romantismul lui Gr. Vieru este de geneză mitică, el survine din orizontul folcloric al lumilor rurale, ceea ce îi asigură pe drept cuvânt rolul de „demiurg al sensibilităţii naţionale” [6, p. 8]. Or, asemenea vocabule „ca mamă, izvor, lumină”, după cum ne sugerează în continuare M. Cimpoi, extinde dimensiunile artei tradiţionale prin intensitatea sentimentului şi condensarea emoţiei, prin plenitudinea romantică a trăirii sufleteşti, unde se reconstituie „un clasicism gnomic cu accente discrete simboliste şi expresioniste [7, p. 140].

De subliniat, opera lui Gr. Vieru este receptată printr-o nouă paradigmă estetică, fiindu-i atribuită prestanţa cuvenită în procesul literar contemporan şi plasându-l alături de marii creatori ai lumii: Mihai Eminescu, Rainer Maria Rilke, Paul Claudel, dar în acelaşi timp sunt dezvăluite analogiile, similitudinile cu scriitorii din spaţiul cultural autohton. „Marcată de folclor şi eminescianism, subliniază M. Cimpoi, de influenţa lui Arghezi, intersectată de cea a lui Blaga, Goga, Voiculescu, poezia lui Grigore Vieru se impune prin nota originală pe care o dă dialogul „existenţial cu Viaţa şi Moartea” [4, p. 22], cu nişte „toposuri”, ce indică „acumularea de energii, iar acestea determină menţinerea poetului într-un mediu tradiţional – autohton, cu orientare spre arhetipal, cu strălucirea lucrurilor „în ochii lui Dumnezeu” [4, p. 27], cu revelaţia iubirii divine, „lumină din lumină”, ea să iradieze într-o bogată gamă de reprezentări simbolice, „Statutul liturgic” [4, p. 28] al poeziei lui Gr. Vieru este dezvăluit dintr-o perspectivă sacră, dar şi „de o puternică conştiinţă a tragicului, de o nelinişte nu metafizică ci psihologică, profund sufletească” [4, p. 28] atunci când meditaţiile eroului liric vizează nişte fapte neordinare din realitatea cotidiană sau le condamnă cu o incertitudine melancolică de rebel. Printr-o iniţiere estetică-filosofică, pe care o profesează în permanenţă M. Cimpoi, este relevată legătura dintre om şi univers la nivelul marii arte vierene, atunci când poetul rosteşte rugăciunile sale pentru ploaie, meleag şi iubire, aşa cum sesizăm din lectura mai multor versuri. Comunicarea liturgică rezultă dintr-o stare ontologică sau, cum precizează M. Cimpoi, „dintr-un model ontologic şi deontologic pe care trebuie să-l urmeze un poet sacru” [4, p. 30], în tendinţa de poetizare a naturii prin intermediul unor imagini cosmogonice sau exprimă ataşamentul dragostei sale filiale faţă de mamă şi baştină. Poezia lui Gr. Vieru se integrează într-o ontologie a spiritului unde sentimentul religios nu este sesizat în aspectul său direct, ci prin dimensiunile existenţiale ale universului, ale unei infinite trăiri sufleteşti, după modelul psalmilor biblici.

Evocarea dragostei materne, motivul fundamental al poeziei lui Grigore Vieru, îşi găseşte exteriorizare prin aceiaşi retrospecţie sentimentală, a unui impuls lăuntric ajuns să fie specificat prin reperele sacre ale fiinţării noastre, prin „deschiderea viziunilor spre adânc şi spre înalt”, prin „goetheanul zvon de sfere înfrăţite”, atunci când „căldura maternităţii pătrunde în depărtările cosmice” [4, p. 45].

Spre deosebire de alţi admiratori ai poeziei lui Gr. Vieru, M. Cimpoi priveşte tema maternităţii la nivelul de mit ontologic şi universal, este „Marele Simbol şi Marea ei temă” [4, p. 47], ce pendulează între fabulosul mitic şi reprezentările imaginaţiei sale creatoare. Aşa cum precizează exegetul „mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a copilăriei” devine treptat şi se menţine în anturajul liricii vierene drept „Mama naturii şi a Cosmosului, Muma în genere” [4, p. 47]. În dezvăluirea arhetipului matern din poezia lui Gr. Vieru, M. Cimpoi merge pe urmele lui M. Eliade şi înfăţişează resorturile estetice ale maternităţii „sub forma unei Mame, a unei Mari Zeiţe creatoare şi păstrătoare a Cosmosului” [8, p. 20], ea fiind predestinată să devină „o mamă a Totului, a Zeilor, ca şi a oamenilor, având semnificaţia formulei care „unifică nu numai Cosmosul, ci chiar neamul omenesc” [8, p. 20].

În conformitate cu modelul lui M. Eliade, M. Cimpoi întrevede în chipul matern evocat de Gr. Vieru un personaj feminin de excepţie, este „Marea mamă în jurul căruia gravitează dorinţele umanităţii”, este „arhetipul principiului structurant al universului ce se prefigurează în zorii omenirii, generând cunoscutele plăsmuiri mitice Mama Pâinii, Astarte, Isis, Maya, Magna Mater, Anaitis, Afrodita, Sybele, Rega, Geya, Demetr, Miriam sau Diana…” [4, p. 59]. M. Cimpoi dezvăluie „proiectarea maternităţii în întreaga natură” [4, p. 57], în contextul unor manifestări ritualice fundamentale, prin viabilitatea valorilor general-umane confirmate de strămoşeasca lege a convieţuirii, exprimă poziţia înţeleaptă a poporului faţă de esenţele primordiale ale vieţii, faţă de muncă, natură, trecerea ireversibilă a timpului. Este vorba de „o mamă eternă” înfăţişată „cu o forţă de sugestie nemaiîntâlnită în poezia noastră şi având stimuli evidenţi doar în reprezentările folclorice” [4, p. 57]. Opinia înclină spre nişte zone de transcendenţă mitică unde cultul maternităţii aprofundează o realitate etnologică şi se prezintă drept „unul dintre pilonii simbolici esenţiali adânc ancoraţi în fondul mitologic arhaic” [9, p. 224], „o matroană creatoare a fiinţei umane locale” [10, p. 297], redă „moartea şi renaşterea naturii, reluarea ciclului calendaristic, puterea binefăcătoare a revenirii primăverii” [10, p. 287], adică de perpetuare şi menţinere a vieţii. Revenirea permanentă a lui Gr. Vieru la dimensiunile arhetipale ale maternităţii este privită din interior şi este remarcată în exegezele lui M. Cimpoi drept „un axis mundi”, expresie a marilor rosturi umane, a revirementului artistic, de care este capabil un adevărat „poet al cetăţii” [4, p. 33]. Dacă Gr. Vieru înveşniceşte chipul mamei în turle de catedrală, cu alte cuvinte, „materializează Apele veşniciei” [4, p. 20]. M. Cimpoi reaşează şi menţine aceste „veşnicii” prin nişte dialoguri de profunzime. Datorită perseverenţei sale estetice, a disponibilităţii sufleteşti pentru cercetarea operei lui Gr. Vieru, acad. M. Cimpoi a inaugurat încă „un pod” în spiritualitatea românească, „podul de verb Grigore Vieru”, care la moment uneşte nu numai malurile Prutului, dar şi mai multe  meridiane ale lumii.

 

Note

  1. Zbârciog. Mihai Cimpoi sau dreapta cumpănă românească. Chişinău, Editura Gunivas, 2003.
  2. Cimpoi. Întoarcerea la izvoare. Chişinău, Editura Literatura artistică, 1985.
  3. Blaga. Tipologia culturii. Bucureşti, E.P.L.U., 1969.
  4. Cimpoi. Grigore Vieru, poetul arhetipurilor . Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2005.
  5. Grigorescu. Direcţii în poezia sec. XX. Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.
  6. Laurenţiu. Argument. Eseuri asupra stării de graţie. Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
  7. Grigore Vieru: arhetipalitate, sacru, ludic. În: M. Cimpoi. Orizont mioritic, orizont european. Craiova, Fundaţia Scrisul românesc, 2003.
  8. Eliade. Mitul reintegrării. Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
  9. Coman. Izvoare mitice, Bucureşti, Cartea românească, 1980.
  10. Buhociu. Folclorul de iarnă Zorileşi poezia păstorească. Bucureşti, Editura Minerva, 1979.