Suferința sacrificială creatoare în regal memorial: În memoriam Dumitru Rotaru

Dumitru Rotaru

 

E de un foarte bon-ton acest modern dicton: chiar și lumea-i inventată să ajungă într-o carte-cetate. Oamenii tot sunt o carte. Ne-o demonstrează și argumentează doamna Veronica Rotaru prin volumul În memoriam Dumitru Rotaru – operă în regia suferinței, credinței și biruinței. Citind-o, auzi, simți și consimți materia plângând și-nflorind. Autoarea surprinde și convinge că se poate trece peste toate. Însă marea revelație este cel dispărut și renăscut de pana (mâna) măiastră a sufletului sacrificial veronian. Un matern etern, o  Ană legendară a rezidit-clădit idolul vieții sale ca o  catedrală domnească, l-a plăsmuit-pictat cu litere aurii pentru sine și pentru vecii. Ni se părea că-l cunoaștem suficient de bine pe D. Rotaru din subtilele portretizări colegiale anterioare. Dar n-a fost să fie. Consoarta și soarta dumisale, Veronica Rotaru ne-a descoperit tainele evidente și camuflate-n profunzimi cu o sobrietate și limpezime stilistică, metaforică, nerv exploziv, suferitor și tămăduitor, înălțător și luminător. Am rămas cutremurat-consternat, chiar oripilat de suferințele sfâșietoare ale  autoarei pe care le-a transplantat și îmbălsămat în rânduri incendiare devastatoare din plumbul incandescent al literelor, cuvintelor și propozițiilor eseistice. A izbutit să stăpânească și cumpănească sufletul gânditor și scriitor devastat de pirederea unui bărbat – o trestie gânditoare suferitoare, un rege al radiojurnalismului – de o finețe sufletească uluitoare. Au ajutat-o lecturile profesionale ale dumneaei de o viață, alimentate și inspirate de Dumitru – fost luptător în ring și campion al Chișinăului, ulterior postat în fața microfonului magic – numai doamna Veronica cunoștea, intuia și admira mai profund ființa soțului, ea ne  redescoperă calitățile lui creatoare și truditoare, triumfătoare și suferitoare, inclusiv prăbușirile în prăpastia disperării și revenirea la normalitate.

Se pare că legendara Veronică a cuplului eminescian n-a radiografiat idolul său cu atare puteri răvășitoare, urmârind și relevând odiseia lui sufletească sacrificială sfinxială în culorile și splendorile unei sensibilități lirosofice fulminate. Ne convins și învins că idolul său era de o sfințenie singulară, n-a avut ostilități, dușmănii-vrăjmășii. Precum tatăl Sergiu nu și-a permis să înjure ori să comită careva animozități în prezența fiului.

Doamna Veronica Rotaru  a sculptat și înălțat statuia luminiscentă a lui Dumitru – etalând inocența morală și intelectuală-spirituală, teologicală, psihofizică și emoțională, a pătruns în laboratoarele lui jurnalistice artistice și filosofice, l-a readus în patria mică  – Marcăuții miraculoși, venerați, păstoriți și zeificați cu ai lui părinți-sfinți, ilustrând cu imagini și metafore neordinare saga unui suflet singular, care – aidoma regelui Midas – tranforma în aur totul de ce se atingea. Dumitru a întrunit între coperțile cărții pritenii de suflet și suferință, ideal național astral dintro generație admirabilă: Petru Oltu, Traian Musteață, Ionel Căpiță, Nicolae Buzdugan, colegii din copilărie și prietenie, ascultătorii săi adorabili din republică etc. E o sfântă carte despre un ilustru frate. Cinste și onoare autoarei pentru o atare splendoare artistică cristică.

Grigore Grigorescu

august 2017

Rânduri ţesute din lacrima amintirilor

Dumitru (Ticu) era trup și suflet dedat serviciului. Un adevăr pur, dar și dur. Care duce la suferință. Deoarece acest adevăr este cunoașterea exactă dintre lucrurile reale și cele nereale. Și îl cunoștea cu inima lui mare (creierul fiindu-i lacheul ei). Știa că cel mai mare păcat al oamenilor e frica de a-l recunoaște. Cu el, cu adevărul, rămâi etern și nealterabil. Făcându-te să te cunoști pe sine. Și atunci toate ideile, răsărind ca soarele, se manifestă peste tot și devin proprietatea fiecărui ascultător, ca și aerul pe care-l respirăm. Fiindcă ce nu este adevăr, nu este nici moral, nici onest. Și numai jertfindu-i lui a putut închega multe prietenii. Și din fiecare întâmplare sau faptă era deprins a culege adevărul. Și avea o mare dorință să-l găsească. Numai cu el, cred, a ajuns să se scalde în eternul fluviu al nemuririi și acum apele lui îl duc prin spații și timpuri până la portul eternității.

De rând cu adevărul, care cuprinde numai idei, îi plăcea frumosul, pe care-l demonstra în materie sensibilă, numai de sufletul lui sesizată. Avea o coardă în sine ce răsuna la fericirea fiecărui ascultător. Întocmai cum soarele răsare pentru toți și le dă lumină și căldură, așa se străduia ca și cuvântul lui să ajungă la fiecare suflare ce-l asculta. Era cea mai mare mulțumire sufletească a lui, o fericire ce-i era cu putință. Știm, spre cer nu se poate înălța decât adevărul. Și uneori, oricât ne-am strădui, rămânem departe de el… Îi auzim numai șoapta, simplă, sfântă… Ce puțini o aud!… Oceanul adevărului este nesfârșit, dar cel fundamental e același, veșnic. Iubind adevărul, ticu nostru a fost omul adevărat, asigurând fericirea nu numai familiei lui, ci și a altora. Și în viață, și în simțire, și în scris, și în gând a rămas mai ales ce a dat altora, astfel căpătând și consecvența, și caracterul, și străduința, și iubirea oamenilor. Nu pentru a le cruța sarcina de a se îngriji de el, ci pentru a primi sarcina de a se îngriji de ei.

Pe parcurs a conștientizat clar că există și alte moduri de a-ți trăi viața, când începi să cauți și să pui întrebări: cine sunt, ce fac și dacă e suficient ceea ce fac. Trecând anii, mărturisesc că avea multe răspunsuri, înșirându-le în fiecare emisiune, în urma căreia avea satisfacții pe care, cu sinceritate, nu am cuvinte să le descriu la adevărata lor valoare și intensitate. Avea în centrul ei omul – armonizarea lui, a relațiilor cu ceilalți, a comunicării. Iar ei, oamenii, se regăseau în spusele sau constatările lui. Astfel parcă găsindu-și un echilibru fizic, moral, emoțional și spiritual. Le vorbea simplu, pe înțeles, cu claritate. Dacă ați ști cât de mult se străduia ca să găsească cuvintele potrivite și ideile, făcându-le ușoare, jucăușe. Îl interesau nespus cum vor fi primite, cum vor fi conștientizate, dorind să le cunoască și gândurile, și recunoștința.

A fost mereu un căutător. Găsea totul din interiorul lui. Pe lângă bucurie și fericire își dădea bine seama că avem nevoie și de abundență, nu în sens de bogăție, ci de o îndestulare, fiindcă numai din prea plin poți oferi, poți da și altuia, și nicidecum dintr-un gol. Viața lui ca și cum era predestinată, fiecare clipă își avea destinația ei. Nu simțea blocaje. Ieșea ușor din orice împiedicare sau imobilizare. Avea o aură rar întâlnită. Am stat în aura tăticului nostru Dumitru. Și avea o aură destul de puternică. Dacă aveam neajunsuri, la apariția lui aveam de toate. Ne luminam. Dacă eram triști, deveneam bucuroși, adică mișca totul spre bine. El foarte simplu renunța total la orgoliu, la frică, la îndoială, la griji, adică la tot ce-l putea despărți de Dumnezeu..

În virtutea meseriei și, în special, a emisiunii “Meridian Turistic”, a pășit pragul tuturor mânăstirilor din republică. Știa cine stă în fruntea oricăreia din ele. Cu ușurință ne povestea despre unele care socotea că au ceva care se evidențiază. Şi mai ales că de fiecare dată aprindea lumânări pentru cei trecuţi în nefiinţă. Nu numai pentru ai lui apropiaţi, ci şi pentru colegi de serviciu, prieteni, cunoscuţi. Ni-i înşira ca de pe o listă din timp pregătită. Dumnezeu să-i odihnească!

Nu e uşoară această capacitate omenească de a inventa, de a crea, de a dispune de o fantezie bogată. Şi reuşea, fie cu instrumentele raţiunii, fie cu expresii simbolice. Muncind, obsesiv… Muncind, a învățat să scrie corect din gramatică, din sintaxă. Muncind, a învăţat cum să legene o frază pe arcuri noi. Muncind, a învăţat cum să treacă, printre nourii rândurilor sale, argintie şi tremurătoare, luna imaginii frumoase. A învăţat să facă gândul să se mişte pe hârtie cum i-a fost voia: când la pas, când la trap, când vijelios. Şi a izbutit, într-adevăr, să arate că are aptitudini deosebite. Şi aşa, a muncit până la năucire, ca să adeverească şi mai mult acest dar de la Dumnezeu. Aici munca devenindu-i şi o aspră condiţie e a-şi evidenţia posibilităţile.

În continuare: „Meridian Turistic”, o emisiune de Dumitru Rotaru.

Cât farmec se transmitea numai prin acest generic. Simplu la prima vedere. Era ca un copil al lui. Când naşti o fiinţă eşti încredinţat că va trăi veşnic, e înspăimântător să te gândeşti altfel. Şi-o dorea să dăinuie. Pentru el această emisiune a reprezentat o permanentă dăruire. Se implica în ritmuri universale, ca încet-încet să ajungă la destinele semenilor săi. Cu fervoare se străduia să regăsească fiorul trăirii autentice. Prin cugetările lui descreţea frunţile multor ascultători, îi ridica, îi înălţa peste micile necazuri. Avea un fond intelectual bogat. Şi afectiv, de asemenea, marcat de bună-credinţă, de deschidere spre toleranţă.

Cu prezenţa lui impunătoare, cu sprâncene negre, cu mâini frumoase, expresive. Gesticulând, ele îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare… Cu un efort remarcabil căuta soluţii şi dezlegări, uneori categorice, stabilea rezolvări precise, fără nicio posibilitate de îndoială, spărgea orice formă de viaţă care tindea s-o închidă. Ne făcea să ne bucurăm de bogăţia vieţii şi ne îmbia să călătorim împreună fie în ţară, fie peste hotarele ei. Ca să ieşim măcar pentru scurt timp din atmosfera de frământări şi contradicţii. Demne de semnalat sunt, într-adevăr, călătoriile, când ne invita să cunoaştem altceva decât ceea ce ştim, să călătorim în locuri cu adevărat frumoase şi interesante. Astfel apropiindu-ne de iluzia acestei fericiri. Da, le numim emisiuni. Dar ele erau adevărate spectacole. Rămâneai cu răsuflarea întretăiată, emisiunea era pe sfârşite, dar simţeai că doreşti să mai continue. Brăzdând în lung şi-n lat, s-a ridicat şi mai sus de puterile lui, râvnind ca şi cum să smulgă secretul acestei vieţi, să surprindă armonia universală, să evidenţieze ce e emoţionant chiar şi din ceea ce ne pare indiferent. Fiindcă avea o simţire de artist. (Era învinuit de băieţi de această fire a lui şi-l numeau „De ce frunza nu cântă”… Dând exemple de părinţi care se gândesc cum să agonisească, nu cum cântă frunza…) Avea o memorie de invidiat. Îşi amintea întâmplări, oameni despre care vorbea până în cele mai mici amănunte. Sau cât de frapat şi minuţios povestea despre fenomenele din natură. Era un romantic incurabil. Spunea ademenitor ceea ce a văzut şi a înţeles, cu înclinaţiile spre reverie. Cu câtă bunăvoinţă ne îndemna: “Dragii şi bunii mei ascultători! Iarăşi suntem împreună şi iarăşi vă zic acelaşi sincer dintotdeauna Bine v-am găsit la „Meridian turistic” – fiind şi el un fir din fuiorul de frunze pe care-l toarce acum această superbă doamnă,..

Când se întorcea acasă de la serviciu sau din deplasare, ne spunea o frază: „ticu a cunoscut un om foarte bun”. Şi aşa în fiecare seară. Însuşirea lui cea mai de preţ e omenia. Puterea cea mai nobilă i-i raţiunea, prin ea ne-a deschis spre adevăr, fire răbdătoare şi îngăduitoare, plin de respect şi stima oamenilor. A făcut cât se poate de plăcută viaţa noastră şi a celor din jurul lui.

Iată şi câteva cuvinte ce mi le-a dictat în acea perioadă cumplită pentru el: “Dintre toate harurile dăruite de Bunul Dumnezeu l-am ales pe cel al omeniei. Şi până în clipa de faţă sunt încredinţat că am de-a face cu oameni buni. E numai vina mea dacă ceva nu e normal. Cerul mi-a dăruit restul favorii Sale sub chipul consoartei şi al urmaşilor. Păzească-i Domnul şi să-i ocrotească. În primul rând, mulţumesc pentru protecţia Celui de la care am luat fiinţă. Fie ca Cerul să slăvească şi să eternizeze sacra Dumneavoastră faptă pentru mine. Dacă aş fi în stare, aş pune blazon de laur pe bunătatea şi încrederea ce mi-o daţi. Din mare credinţă – pentru D-voastră, din mare nădejde – pentru mine. Un răsfăţat al culturii, un îndrăgostit al curiozităţii, un observator cum se întrece natura în miracole… dar şi un mare îndurerat… Vă îmbrăţişez cu multă dragoste. Al Dumneavoastră pentru totdeauna – Dumitru Rotaru”.

Cred că anume în acest loc şi moment aş putea da citire ultimelor şi unicelor lui confesiuni, să le numim aşa, care n-au avut şansa de a fi continuate, cu mare, mare părere de rău.

“Frica de a fi înghiţit de timp m-a urmărit, abandonându-mă numai unei forme de viaţă… În suferinţă. Realitatea bolii m-a îngenuncheat. Mă opuneam, la început, cu mare dârzenie, de unul singur. Nici pentru ai mei, scumpi, nu dădeam de înţeles. Extrem de lucid – fără a fi corupt în interior – mi-am dat seama că în viaţă e suficient să calci peste un adevăr, pentru ca la urmă să calci pe toate. Suferinţa mea e grea, mi-a distrus şi m-a lipsit de afinităţile mele cu lumea, cu oamenii dragi mie. M-am simţit apăsat de existenţă, timpul şi spaţiul s-au detaşat esenţial de mine. Cad în dejnădejde, fac sforţări să nu mă cucerească pe mult timp şi-mi dau seama în scurtă vreme că nu-mi indică nicio ieşire. O supremă (singură) soluţie am socotit a fi, din starea în care am fost încleştat: apropierea de Bunul Dumnezeu. Care mă linişteşte, totodată descoperindu-mi necesitatea unui ultim adevăr. Arta de a suferi. Arderea interioară simt cum mă ridică pe un plan cu totul particular faţă de viaţă. Mult i se va ierta, fiindcă mult a suferit, auzeam uneori această zicere de la alţii. Înseamnă oare că omul câştigă o anumită excelenţă în Univers? Asta pentru a-mi spulbera gândul de a fi un învins al sorţii. Suferind, capeţi destin. Iar acceptarea ei o socot ca cel mai mare eroism. Cred că cine a avut o singură dată presimţirea veşniciei, vieţuirea în timp, cu fapte şi oameni, este o concesie pentru care nu există răsplată pe pământ. Clipele de singurătate mă resemnează, îmi aduc linişte. Mă opresc, în frânturi, la amintiri, la acele momente unice, când bucuria definea extazul. Dându-mi convingerea că viaţa este o echivalenţă de acte care trebuie consumate spre a evita spaima de a fi. Ajungi să te suporţi fără remuşcări şi să te întrebi dacă nu e mai bine să trăieşti fără să mai ai nevoie de tine însuţi. Adică firea se dispensează de fiinţă. Şi cine ne întoarce spre noi înşine, când sforţarea e mai mult spre a ne îndepărta? Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieşte mintea mea e cea a Micuţei mele (aşa mă numea din tinereţe – s. m.), suflarea mea pe pământ… Aici voi rândui o scriere aparte…

Ziceam de fiinţă, dar contează viaţa, nu durata ei. Căci orice moment îşi are solemnitatea lui. Mă străduiam să nu las moştenire nicio nedreptate din urma mea. Nu jeleam nicio idee, gând ce-mi veneau din prisosul care-mi umplea inima. Mă bucuram nespus când colegii apelau la mine. Eram uneori acuzat de-ai mei că mă descătuşez pentru toţi, altul ar acumula numai pentru sine. Ţineam mult la amicia prietenilor mei, dar nu mă destăinuiam în momentele dureroase, în pătimiri. Goga zicea: “Să nu ştie nimeni ce rane te dor”. Îi ţineam în armonie, şi nu-i descurajam, până nourii grei trecători nu se mai iveau pe orizontul vieţii mele. Astfel punând stăpânire pe partea nobilă a firii lor. Asta îmi doream din toată inima, o dorinţă în deplină afirmare, numai aşa sufletul meu îşi redobândea pacea…

…Chiar dacă soarta m-a lovit, rog Bunul Dumnezeu ca demnitatea să nu mă părăsească. Ea e bunul cumpăt sau măsura dreaptă în conștiința propriei valori. Semnele demnității mă străduiam să le am în față – împlinirea datoriilor, modestia, să fiu discret, îngăduitor, să am inima deschisă și stăpânire de sine. Știam că un om izolat nu le poate avea. De aceea bucuria mea mai mare era să fiu înconjurat de oameni. Mă înfioram în clipa când simțeam deosebirea ce mă despărțea de ceilalți. Mi-era frică să nu ne învrăjbească, fiind conștient că numai asemănările ne pot apropia. Și mă străduiam ca să găsesc raza de cultură ce ar putea ușor să pătrundă la creierul ascultătorului. Mă sileam pe cât puteam să mă desăvârșesc, la fel desăvârșindu-i pe ei. Mă străduiam să fac cât se poate de plăcută viața din jurul meu. Eram dorit permanent să cunosc, să știu, să aflu evenimente, cauza lor”.

Arderile spirituale ale lui ticu le cunoşteam. Se regăsea frecvent în mijlocul familiei, unde se bucura de afecțiune şi de înțelegere. Seara toate capetele erau adunate în jurul lui, ca o garanție a armoniei, ca o dovadă a fidelității, ca o siguranță a reușitei. El parcă scăldându-se în ecoul propriilor împliniri. Păzind acea graniță ideală unde visul da un sens vieții. Ca visul să conducă imaginația până să devină poveste… Învârtindu-se în acelaşi timp în jurul lui însuşi. Să afle dacă visul se va realiza şi-şi va permite, măcar cât ţine un ţipăt, să se lase dus de-a rostogolul, până va face să tacă liniştea…

Spectacol teribil al lui ticu, întors asupra lui însuşi. Prietenii adevăraţi ai lui ticu au fost Traian Musteaţă, Nicolaie Buzdugan, Petru Oltu, Tudor Oboroc, regretaţii Ananie Badan, unul dintre cei rari şi cu inimă mare, şi Ştefan Verdeş, de asemenea, aveau o plăcere enormă aflându-se împreună. Mai târziu Ion Munteanu, unul dintre „fraţii de aur”, dl. Vladimir Davidescu, individualitate de invidiat, moştenită de la parinţi cu suflet mare, pe care ticu i-a cunoscut şi i-a petrecut în veşnicie, dl Vasile Grişco, un milostiv prieten şi coleg din domeniul turismului, Grişulea, cum îi zicea ticu finului Grigore, care nu era zi să nu-l telefoneze, ş.a., care i-au fost prieteni până şi după moarte…

Și-a iubit enorm baștina, satul natal Mărcăuți. Mai ales consătenii. Îi prețuia mult și știa despre fiecare în parte cu ce se poate proslăvi. Dacă despre unii nu se putea pronunța, atunci știa totul despre părinții sau buneii lor. Își lăuda cu multă încredințare locurile roditoare, livezile de cireși, îndeosebi, care erau ceva deosebit, locuri de rai pe pământ. Era un curios observator al fenomenelor naturii, le descria și povestea în amănunte. Deseori plana în regiuni imaginare ale ei, o asculta, ca apoi să o domine, să descopere în ea lucruri noi. Se purta ca un amant al ei. Era absolutul perfect. În ea avea armonia infinită. Se topea de bucurie la vederea peisajelor – a lanurilor, pădurilor, pășunilor și văilor verzi. Își recăpăta puteri numai privind minunatul copac de nuci din curte. Uneori îmi lămuream chiar a fi posibil că anume această înfrățire curată cu natura i-a format caracterul de romantic incurabil. Nu putea fi altfel, căci așezarea satului pe cea mai înaltă stâncă a Nistrului este o raritate, ca de basm. Casele de la margini răsfirate pe mari întinderi. Numai miezul satului se alege vederii cu case mai strânse. Când ieșim din ograda noastră și ne îndreptăm spre fântână după apă, o priveliște mai frumoasă mă îndoiesc că se poate găsi. Vezi Nistrul în imensitate, cu apa albăstruie contopindu-se cu cerul. Mulți pe care i-am adus să ne viziteze satul au rămas vrăjiți de vederea Nistrului. Priveliștea lui de la înălțime întărea lămuririle ca un argument. Mai ales celor din alte ținuturi. Sau minunata pădure “Țiganca”. Prin care era un drum-cărare ce-l ducea pe ticu în satul Susleni, unde a făcut școala medie. Întrezăream în stânga și-n dreapta, prin duiumul verdelui, mușchiul moale ca un așternut de perne, ferigile cu miros adormitor, bureții galbeni, ciupercile roșii, mânăstârcile cât pâinea. Toate acestea alcătuiau pentru mine negândita, marea întâlnire cu Pădurea. Despre care auzisem atâtea de la ticu. Zvonul ei l-am acceptat ca o țintă de dor chiar și în visuri. Îmi închipuiam că ar putea ieși în cale ursul sau mistrețul cu colții aduși ca să ridice pământul în rât. Că ar putea ieși vipera cu semn pe frunte, stând la pândă. Pădurea era pâlcul de fluturi multicolori, era înaltul și adâncul, era oboseala proaspătă ce-o simțeam în sânge. Pădurea “Țiganca” era priveliștea în care intram, tot mai adânc, și care, la rândul ei, intra și ea în noi. Ne deschideam numai pleoapele mai tare ca să ne străbată răcoarea prin ochi. Acum pădurea-i împrejmuită. Puțini sunt cei care au favoarea de a-i admira vraja. E regretabil!

Ne bucuram și de acel univers, prietenos și cald, scăldat într-o lumină irizată, pe o cărăruie îngustă cu troscot și ierburi încâlcite până la fântâna din fundul grădinii, creat de tata Serghei și mama Vasilița, părinții lui ticu, unde ne improvizau o măsuță și zeama pregătită de ambii era cea mai gustoasă de pe lume. Copiii își amintesc până azi și spun că așa mâncare pregătită de tuca Sârghi, cum îl numeau ei, nu mâncau la nimeni. Erau de fiecare dată bucuroși de nepoți. Avem și filmări făcute de ticu, cum Laurențiu îl iscodește pe bunel de orice copăcel, de când e plantat și altele. Așa a aflat și de nucul care a fost răsădit în cinstea nașterii lui ticu. Și care în ajun de a ne părăsi ticu s-a răsturnat… Ce minuni ne arată Dumnezeu! Sau că nepoțelul se naște dimineața și în aceeași zi seara ticu pleacă la Ceruri…

  Veronica Rotaru