Mircea Druc: ”Amazoane în  ștrampi” și  ”separașism”       

mircea-druc

 

Expresia  bizară ”амазонки в колготках» (”amazoane  în ștrampi”) o cunosc  din 1991, când răsfoiam  zilnic  publicațiile de la Chișinău și Tiraspol.  Atunci, ea  mi-a adus aminte  brusc  de o întâmplare pe care voi relata-o mai jos. Iar conceptulseparașism” a intrat de curând în vocabularul unor politologi ruși și  e format din combinația a două cuvinte – ”separatism” și ”Rusia” (Rașa, în engleză). Neologismele ”rașism” și  ”separașism” denotă o consonanță cu termenul ”fascism”. Rămâne de clarificat  dacă  ”lumea rusă” are afinități cu doctrina clasică fascistă, numită și ”a treia cale”, sau, mai curând, cu  național-socialismul (nazismul) german din perioada interbelică. În prezent, istoriografia rusă, ca și cea  sovietică, în trecut, substituie  niște noțiuni  distincte – ”național-socialismul” și ”nazismul”  german cu ”fascismul” italian.  Și acest fapt, deloc întâmplător, merită o analiză riguroasă academică.

Termenul ”separașism” semnifică o pseudo-mișcare separatistă, provocată în mod artificial pe teritoriul unui stat suveran de către un alt stat. De regulă, obiectivul statului-provocator constă în anexarea integrală a teritoriului. Sau instalarea propriului control asupra unei părți din teritoriul statului-victimă.  Rusia este acel stat, care a  inventat această stratagemă imperială, aplicând-o în practică cu succes.  Mai pe larg la acest subiect: Лев Розенберг. Сепарашизм. Kак в Кремле фабрикуются „народы”. Заразный вирус сепаратизма создаётся в московских лабораториях. (Lev Rozenberg. Separașism. Cum se fabrică la Kremlin ”noroade”. Virusul contagios al separatismului este produs în laboratoarele moscovite. www.ava.md).

În 1990, probabilitatea prăbușirii Imperiului ideocratic bolșevic se apropia de 100%. Kremlinul nu se pronunța deschis. Dar în culise, în subconștientul conducătorilor sovietici, se înfiripau idei legate de un  eventual colaps. Legenda spune: Anatolii Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, ar fi propus: ”Dacă e adevărat că unele republici sunt dispuse să plece, haideți să le forfecăm. Facem în fiecare republică câte un nucleu separatist și niște periferii prosovietice”.

Formidabil! Ce gândire ingenioasă de maestru: ”Separatism  antiseparatist!” Ce soluție mai eficientă pentru acele timpuri furtunoase!? Lituania, Estonia, Letonia, Georgia și Moldova Sovietică erau percepute la Moscova ca niște vedete ale desprinderii de Imperiu.  În 1990,  autonomiile din Georgia își anunțaseră deja politica fermă de menținere a URSS. În RSSM s-au autoproclamat două  republici pro sovietice, una găgăuză (august 90) și alta nistreană (septembrie 90). În Estonia, la rolul de ”republică nistreană” pretindeau Narva și Kohtla-Iarve, în Lituania, raionul Șalcininkai. Ce s-ar fi întâmplat cu raioanele separatiste din respectivele colonii dacă Imperiul mai rezista un an sau doi? Probabil, estonienii  și  lituanienii,  ar fi negociat undeva pe la Viena, statut  special pentru ”Republica Narva” și ”Republica  Șalcininkai. Și astăzi, culmea absurdității, artizanii acestor mini-state autoproclamate și nerecunoscute de nimeni, ar fi pretins, ca și cei de la Tiraspol, statut de observator la ONU.

Atunci, în 1990, NOI încă ne  axam  pe principiul  integrității teritoriale și inviolabilitatea frontierelor existente. EI, însă,  făceau apel la dreptul popoarelor la autodeterminare. Pe teritoriul Imperiului spulberat,  în rezultatul războaielor s-au separat de facto: Carabahul de Munte de Azerbaidjan, Abhazia și Osetia de Sud  de Georgia, Pridnestrovie de Republica Moldova. În 1991, a avut loc separarea de facto a Republicii Cecene Icikeria. Dar, în urma a două războaie sângeroase ruso-cecene, Icikeria independentă a fost lichidată. În 2000, Cecenia a fost reîncorporată în calitate de republică și subiect al Federației Ruse. Asta e! Ceea ce i se permite  unui Imperiu în relațiile sale cu separatiștii,  nu li se permite și unor state independente precum Ucraina, Georgia, Republica Moldova și altele. Ca urmare a războiului ruso-ucrainean în desfășurare, o bună parte a regiunii Donbass s-a separat de facto  de Ucraina.  Crimeea, anexată de Rusia în 2014, se pretează și  unei abordări aparte.

Conflictele armate/războaiele civile s-au desfășurat cu implicarea statelor străine, care susțineau militar și economic entitățile separatiste. Forțe militare străine au participat direct în operații de lupta de partea separatiștilor (Armata a 14-a în Pridnestrovie, trupele rusești în Osetia de Sud și Donbass). Doar în timpul războaielor ruso-cecene aproape că nu a existat careva imixiune externă. Acest fapt a și permis Rusiei să reanexeze Icikeria. Toate ”probele de amestec militar din afară”  în războiul cu Cecenia au fost fabricate în birourile FSB și GRU. Cele cinci republici care s-au separat de facto nu au fost recunoscute și admise în organizațiile internaționale. Abhazia și Osetia de Sud  sunt recunoscute numai de Rusia, Venezuela, Nicaragua,  Nauru și Vanuatu.  Pridnestrovie, LNR, DNR și Carabahul de Munte nu sunt recunoscute de nici un stat  sau organizație internațională.

 Lev Rozenberg, și-a început cariera  de jurnalist și politolog la Tiraspol și Chișinău. A cunoscut pe viu cele întâmplate și poate diagnostica: ”După destrămarea Uniunii sovietice, în ultimii 26 de ani, au apărut din senin niște  ”noroade” proaspete, necunoscute mai înainte de nimeni (inclusiv de etnografi  și demografi). Acestea nu se încadrează nici într-o categorie științifică existentă. Nu sunt nici popoare nici națiuni în sensul general acceptabil în țările cu tradiții democratice. Ceea ce le unește pe așa zisele ”noroade” e doar limba rusă, mentalitatea sovietică și tendința de a se uni cu Rusia; ele ignoră atât legislația națională/constituțiile propriilor state, cât și dreptul internațional. O trăsătură specifică a exponenților acestor ”noroade” este refuzul încrâncenat  de a  însuși  limba  oficială a țării,  limba  națiunii  titulare din țara în care locuiesc de mulți ani.  Ei doresc să știe și să folosească numai limba rusă, ca și în toți anii puterii sovietice. Iar declararea pe  hârtie a trei limbi de stat, cum s-a procedat formal în „ПМР”, nu e decât  ”un sat al lui Potemkin” sau  praf în ochi pentru lumea înconjurătoare”. 

E limpede: ”eterna Rusie eliberatoare” cu ”separașismul” ei ne-a mai fericit cu trei  ”țări de minune” – Moldova, Pridnestrovia și Găgăuzia, cu trei produse ”etnologice” și ”ecologice” – «молдавский народ», «приднестровский народ», «гагаузский народ». În prezent, fruntașii acestor ”noroade” salută  fascinanta/imperiala ”ridicare din genunchi a lumii ruse”, expansiunea ei agresivă în fostele colonii sovietice – Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia și  în alte regiuni de pe glob. EI duc dorul ”unor timpuri frumoase din trecut” și din perioada  dispărutului  regim totalitar comunist. Nu întâmplător în  „ПМР”, „ЛНР” и „ДНР”, în comparație cu celelalte teritorii ale Republicii Moldova și Ucrainei, sunt păstrate ziare («Комсомольская правда»), tancuri pe piedestal,  monumente, denumiri  de străzi și piețe botezate  cândva cu numele conducătorilor bolșevici, și alte piese din imagologia sovietică.

În 1985, când a început Perestroika, NOI  speram și luptam,  dar nu eram siguri că în decursul unui deceniu  vom avea ”limbă  de stat și grafie latină”. Venind  adeseori la Chișinău,  nu prea auzeam discuții politice; sâmbăta și duminica, la mitinguri, oamenii mai mult cântau și recitau poezii. Însă, la Tiraspol  se declanșase deja ”o mișcare întru apărarea drepturilor populației rusofone”. Iar  garantul acestor  ”drepturi” a fost declarată Uniunea Sovietică. De aceea la Tiraspol începură să ceară păstrarea  Uniunii  Sovietice  cu mult mai înainte ca Chișinăul  să fi adus vorba despre independență.

La 17 septembrie 1990, cu toată adversitatea separatiștilor,  am convocat o şedinţă itinerantă a guvernului RSSM la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului. Am mers acolo cu ştiri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obţinusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcţii: două linii tehnologice noi, de fabricaţie sovietică. 

Ne aflam în sala de festivităţi a Comitetului executiv orăşenesc, în plină şedinţă. Brusc, dă buzna Natalia Iosifovna Pojidaeva. O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde  demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator: “Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”. ”Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică.” “Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”.

Știind că are în sală și afară susținători, cetățeanca s-a ambalat într-o isterie teatralizată. Plăcerea activistei era să-l insulte pe Druc și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Convocase în piaţă un miting. Imediat, la îndemnul ei, mulţimea de alogeni, unii aghesmuiţi, au dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional. Au arborat în loc drapelul vechi, al RSSM, care, peste câteva minute a și fost înlocuit cu drapelul URSS. La spectacolul programat din timp, participa și un coleg, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari în Sovietul Suprem al RSSM. La propunerea Natașei, ”reprezentații norodului pridnestrovian” l-au votat, în ”numele revoluției”, drept noul Prim-secretar al Comitetului raional al PCM, în locul unui moldovean. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, rusul Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS. 

Fără  ”legendara femeie sovietică”, o Republică Moldovenească Nistreană nu s-ar fi născut și nici n-ar fi existat până  astăzi. ”Anume patriotismul altoit încă din fașă ne-a  făcut  să ieșim  în apărarea  ideii unei tinere republici. Oricât ne-ar fi de greu în prezent, nu aveam dreptul atunci să procedăm altfel. Chiar și în Moldova vecină populația rusofonă  trăiește numai datorită  faptului că alături se află un  bastion rusesc –  mica  și rezistenta Pridnestrovie” (Ludmila Lebedeva, lider sindical, Tiraspol). ”După eliberare, Igor Smirnov a venit la noi, cele care ședeam pe șinele de cale ferată întru susținerea ideii; ne-a mulțumit și a recunoscut că fără femei nu ar fi existat republica” (Lidia Bogaciova – lider sindical, Tighina). ”Imediat  după eliberarea deputaților, împreună cu Liuba Kosareva din partea comitetului muncitoresc (acum e președinte al Uniunii femeilor din Grigoriopol),  am plecat în delegație la Moscova. Am luat cu  noi un teanc enorm de ziare despre Republica  Pridnestrovie. Le difuzam, le introduceam în cutiile poștale din scara blocurilor. Ne-am dus pe la veteranii de război, președinte al Organizației unionale a veteranilor era  Alexei Maresiev. El a trimis  atunci la Chișinău o telegramă  ca să înceteze persecuția Pridnestroviei. Dar pe unde n-am umblat numai ca să  ducem știrile despre republica noastră independentă…” (Nadejda Yakubenko comitetul muncitoresc, fabrica de conserve, Tighina).

De fapt,  implicarea agresivă a ”marilor figuri feminine ale societății civile din stânga Nistrului”  erau/sunt niște efecte pato-psihologice ale ”patriotismului” de tip sovietic. Un fel de a fi a multor „specialiste” aduse  din fundăturile Imperiului după ”eliberarea” Basarabiei  și Nodulului  Bucovinei ”de sub ocupația fascistăo-română”. În anii 1960-1970, RSSM era supusă unui presing demografic fără precedent. CC PCM încuraja, pe diverse căi, imigrația din Federația Rusă  și alte republici. Nomenclatura locală a susținut întotdeauna cadrele din afară, în condiţiile în care problema amplasării  în câmpul muncii a localnicilor era destul de acută. Astfel, drept consecință a invaziei matrimoniale și a migrației, ne-am ales cu o elită feminină specifică. Odată cu Perestroika au ieșit în prim plan numeroase activiste alogene devenite  peste noapte  fruntașe ale ”separașismului”.

Ana Volkova,  venită la Tiraspol în 1956 din regiunea Kamceatka. În perioada 1983-1990 a lucrat ca  lector la Universitatea din Tiraspol. A participat activ la grevele contra legislației lingvistice, adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, la 31 august 1989. Membră a colegiului de redacție «Бастующий  Тирасполь» (”Tiraspolul  grevist”). Ex deputat în Sovietul orășenesc Tiraspol și Sovietul Suprem al RSSM. A îndeplinit funcția de vice spicher în Sovietul Suprem al RMN. A fost consiliera președintelui Smirnov. Recent, Krasnoselski, noul șef de la Tiraspol, a făcut-o consiliera sa. Volkova se consideră un fel de părinte spiritual, ideologul și cronicarul Republicii Pridnestroviene. A inițiat și organizat în Pridnestrovie așa zisele referendumuri  și nu pierde ocazia să menționeze că acestea  au  reprezentat  o premieră  absolută în toată istoria URSS.  Peste ani, au  urmat referendumuri similare  efectuate  de agenții ”separașismului” în Crimeea și  Donbass.

Galina Andreeva, ”femeia-amiral”, născută în China, venită la Tiraspol din Ural. A rămas până astăzi  neclintită în convingerile sale: ”Comitetul de grevă al femeilor din RMN a demonstrat lumii întregi  că viitorul nostru este în mâinile noastre. Comitetul este decorat cu ordine și medalii dar cea mai înaltă recompensă  este recunoștința  urmașilor  și memoria  transmisă din generație în generație. Femeile noastre  și-au pus umerele lor fragile sub povoara  grea a luptei  cu naționaliștii înrăiți din Moldova. Au demonstrat  bărbăție, fermitate și voința de a învinge, atât în lupta politică, cât și în tranșeele de la Coșnița-Dubăsari, la apărarea Benderului, în numele păcii, libertății norodului Pridnestroviei. Ele au eliberat deputații noștri și pe Igor Smirnov, primul președinte al RMN, din camerele de tortură ale naționaliștilor moldoveni. Ele s-au aflat în tranșee umăr la umăr  cu  bărbații   și chemau femeile Moldovei să oprească vărsarea de sânge. Ele  ”făceau rost” de arme pentru soldații noștri, ajutau să evacueze refugiații din Bender, făceau de gardă lângă răniți în spitale, îi înmormântau pe cei căzuți…”.

Galina Antiufeeva, venită la Tiraspol în 1975 din regiunea Amursk, Extremul Orient. În prezent  este vice președinte al Sovietului Suprem al RMN.

Ludmila Striganova, venită la Tiraspol din Taigaua Siberiană: ”Pentru mine, venită  din Rusia în acest ținut îmbelșugat, manifestările de naționalism erau percepute ca identice cu fascismul. Noi avem o cu totul altă mentalitate și legea Taigalei spune: jumătate din ceea ce ai s-o împarți cu alții pentru a supraviețui în condiții de climă aspră. Și iată că atunci, în timpuri grele, ne-a unit strâns  elanul sufletesc, căci nu  puteam accepta acel cadru în care doreau să ne înghesuie. Ca lideri ai mișcării sindicale din Pridnestrovie sarcina noastră era să lămurim lucrătorilor la întreprinderi  esența a ceea ce se întâmpla. Datorită activității noastre, oamenii muncii au optat pentru ceea ce le-a dictat  conștiința.  Am apărat ceea ce avem dat de la Dumnezeu – dreptul de a viețui liberi, de a  trăi așa cum considerăm că e corect și necesar”.

Ecaterina Moroz, venită la Tiraspol în 1960 din regiunea Kursk:  ”La Tiraspol în piața Constituției (acum Suvorov) aveau loc mitinguri  în susținerea creării RMN. Veneau mii și mii de oameni.  Ei nu doreau și nu puteau să joace după cum le cântau naționaliștii moldoveni, care între timp și-au trecut limba la alfabetul latin. Deputații noștri, care încercau să aducă la cunoștință autorităților moldovenești punctul lor de vedere nu erau admiși la ședințele parlamentului, fiind adesea batjocoriți. Atmosfera se încingea. În diverse orașe din Pridnestrovie au fost arestați deputații noștri, iar pe Igor Nicolaevici Smirnov l-au arestat la Kiev și l-au adus la Chișinău. Și atunci, la 1 septembrie 1991,  lângă Casa Sovietelor  din Tiraspol a avut  loc un miting  al  miilor de femei, la care am participat împreună cu colegele de serviciu. Așa a început  implicarea mea  în activitatea Comitetului de grevă al femeilor, o organizație  feministă unică. La acest miting  s-a adoptat hotărârea ca, în semn de protest,  să fie blocată circulația trenurilor pe direcția Chișinău”.

În august 1989, în toate  republicile  sovietice funcționau deja niște legi similare, intrate în vigoare fără conflicte. Însă, la Tiraspol, ca la comandă, s-a constituit un Comitet de grevă permanent.

”Legislația lingvistică draconică, adoptată de guvernul moldovenesc, leza în drepturi  oamenii care nu aparțineau naționalității titulare, au apărut cuvintele ”ocupant”, ”mancurt”,  lozinca ”Valiza – gara – Rusia!” În Pridnestrovie, unde oamenii  de diverse naționalități,  trăiau de secole cu principiile egalității  și umanismului, o atare politică provoca confruntarea.  Oamenii ajungeau la concluzia  că ar fi  mai bine să-și construiască propriul stat independent. Cu atât mai mult că acest ținut istoric a intrat în componența Moldovei abia după Marele Război pentru Apărarea Patriei, când s-a format  RSSM” ( Ecaterina Moroz, Tiraspol).

”Din Chișinău a venit o directivă ca într-un an să învățăm limba română. La întreprinderi și în instituții au început chiar să organizeze cursuri; dar oamenii au protestat – de ce să trăim conform indicațiilor cuiva? Avem dreptul să ne decidem soarta. Doream să păstrăm limba rusă ca limbă de comunicare interetnică.  În 1989, la întreprinderi, s-au  început grevele, după care am participat la ”războiul șinelor”,  când au fost arestați liderii noștri – Smirnov, Pologov și alții. Femeile făceau de gardă pe rând,  iar acasă, în timpul liber, făceam mâncare ca să hrănim greviștii” ( Maria Kulakli, Tighina).

”Era anul 1989. Începuseră grevele.  Toate întreprinderile participau. Umblam la mitinguri în oraș. Ceream, în primul rând, două limbi. În Moldova fusese adoptată  o lege – moldoveneasca  limbă de stat iar rusa – nu. În Moldova  vroiau să  treacă limba moldovenească  la alfabetul latin. Dar noi  vroiam ca să rămână alfabetul chirilic și să fie două limbi de stat”(Nadejda Iakubenko, Tighina).

Astfel, în perioada 21 august – 22  septembrie 1989,  pe malurile Nistrului,  în  centrul Europei,  s-a consumat o întâmplare fără  precedent în lume: peste 200 de mii de oameni  au făcut greve și au  protestat vehement  contra  unui  alfabet (latin) și a  unei  limbi (române).  Rămâne de văzut dacă femeile vor declanșa o grevă generală  și  în Kazahstanul de Nord după modelul celor din raioanele de est ale RSSM.  Zic asta  fiindcă, recent, conducerea de la Astana a decis să treacă limba kazahă  la  grafia  latină.  Să le ținem  pumnii kazahilor, poate  că  se  vor descurca  mai ușor decât  românii din Basarabia. 

În august 1991, la ordinul lui Elțîn, puciștii au fost încarcerați. Chișinăul a urmat exemplul Moscovei. Poliția Republicii Moldova l-a capturat pe Smirnov la Kiev și a mai reținut pe unii activiști de la Tiraspol, Tighina și Comrat, care au susținut deschis puciul lui Ianaev. Au început protestele.  Regretatul Constantin  Kiroșko, un foarte tânăr jurnalist, decedat în circumstanțe enigmatice, a investigat  ”o stranie sincronizare”: la Tiraspol femeile blocau calea ferată cerând eliberarea lui Smirnov și a celorlalți separatiști/puciști; la Chișinău deputații agrarieni făceau scandal în parlament – ”Tovarăși, stau vagoanele încărcate la Revaca, ni se strică pătlăgelele!”.

”Alo! Snegur! Hadârcă !  Se aude? Dați-i drumul lui Smirnov!”

Urmăream în ziarul ”Молодежь Молдавии” relatările despre femeile din Pridnestrovie, care luptau pentru eliberarea  primului președinte al autoproclamatei PMR. Pe acestea talentatul și mucalitul Costel Kiroșko le botezase subtil – ”niște amazoane în ștrampi din batalionul lui Igor Smirnov”. Așa le țin minte. Un reportaj de-a lui Costel despre revoluționarele de  la Tiraspol  mi-a reamintit un episod penibil trăit cândva. Eram la o ședință a biroului de partid a Comitetului raional Lenin din Chișinău. Se examina ”Dosarul Druc”. O foarte tânără comunistă mi-a adresat următoarea întrebare: ”De ce v-ați mutat din Moscova la Chișinău? Cu ce scop?” Nu pricepeam de ce fătuca fistichie din Tiraspol făcea parte din componența unui birou de partid din Chișinău. Parcă statutul nu prevedea și membri itineranți sau ”jurați” din partea  ”oamenilor muncii de la sate și orașe”. Precizând că ea reprezintă ”colectivele fruntașe” din orașul Tiraspol, mi-a cerut răspicat să  răspund,  «честно, по-партийному», la întrebarea ei. 

Încrâncenat de subtextul întrebării, i-am răspuns: ”În septembrie 1970, după  terminarea aspiranturii  la Institutul Americii Latine al AȘ a URSS,  și un curs  special  de șase luni la facultatea de economie a MGU, în domeniul ”Organizarea și conducerea întreprinderilor industriale”, am fost invitat ca lector la Institutul  Politehnic din Chișinău. Soția, absolvind GITIS la Moscova, a fost repartizată la Teatrul ”Pușkin” din Chișinău. Și aceasta, în conformitate cu legislația în vigoare, cu hotărârea conducerii superioare de partid și de stat privind repartizarea tinerilor specialiști, absolvenți ai institutelor  superioare de învățământ.  Soția și eu suntem născuți pe aceste meleaguri”.

Spre seara zilei acelea nefaste, ieșind de la Comitetul raional, m-am dus precipitat la teatru. Am găsit soția în cabina de machiaj. I-am spus că inchizitorii au pronunțat verdictul definitiv: ”Druc M.G. să fie exclus din partid pentru atitudine îngăduitoare față de manifestările naționaliste și pierderea vigilenței”. Mariana mea, rezistentă la stres, mi-a întins o floare. Un trandafir roșu, superb: ”La mulți ani!  Am rezervat  o masă  pentru două persoane la restaurantul ”Moldova”. Astăzi, Zorba meu împlinește 32 de ani”.  Uitasem că e ziua mea de naștere. Când  i-am spus ce m-a  întrebat activista de la Tiraspol, Mariana s-a făcut foc: ”Veneticele astea  or să ne mănânce de vii. Și pe mine una m-au întrebat la fel”.

Extras din interviul lui Boris Vieru pentru săptămânalul ”Literatura și Arta”, marţi,  29 mai 1990, ora 08.20.:

”- Sunteţi primul necomunist, primul om independent venit în fruntea guvernului republicii, fapt remarcat şi comentat abundent de unele mijloace de informare în masă din Occident. Să însemne, în această răsturnare de situaţie, domnule prim-ministru, că CC al PCM nu va mai exercita nici o influenţă asupra activităţii guvernului?

– Parlamentul republicii a decis eliminarea articolului 6 din Constituţie. Deci, s-a făcut primul pas, juridic, spre pluralismul politic. Urmează să adoptăm Legea cu privire la guvern, al cărei proiect va fi discutat în comisiile permanente, astăzi, spre sfârşitul zilei. Ei bine, în acest proiect se spune limpede că în aparatul guvernului nu vor exista structuri de partid. În ceea ce mă priveşte, subliniez faptul că sunt independent din punct de vedere politic. Atitudinea mea faţă de existentul PCM este neutră, calmă şi sper că nu voi avea nici un motiv de a mă amesteca în treburile interne ale partidelor în devenire.

– Şi o ultimă întrebare. Continuaţi să locuiţi la hotel, într-o cameră care cu greu face faţă presingului solicitanţilor şi vizitatorilor ce se perindă prin ea. Nu căutaţi o soluţie în acest sens?

 Domnule Vieru! Și dumneata dorești să mă car de aici!? M-am deprins  în camera 313 a hotelului ”Codru”.

– ?!..

– Glumesc, deşi, întrebarea dumitale mi-a adus aminte de o întâmplare penibilă. După facultate, Mariana, soția mea, fusese repartizată, la teatrul ”Pușkin” din Chișinău. În septembrie 1969, conform contractului de angajare, urma să primească o cameră într-un bloc, la Botanica. Acolo, într-un apartament comunal de trei camere, locuiai încă două familii de actori. Dar administrația teatrului nu și-a respectat angajamentul. Au cazat-o provizoriu la filiala hotelului ”Moldova”, pe strada Kiev, unde  acum  e blocul de studii al Institutului de Arte. Trăia într-o cameră împreună cu Anamaria Cezara, fiica noastră de șase luni, și  mama ei, venită de la țară s-o ajute. Toate utilitățile la comun, pe culoar.  Peste o lună,  o dădeau afară . ”Nu am cum să plec. Am fost repartizată după terminarea studiilor. Unde să stau? În gazdă nu te ia nimeni cu un copil în brațe …  Și diseară avem premieră”. Administratoarea a repezit-o:  ”Nu mă interesează.  De ce ați venit la Chișinău? N-are nimeni nevoie de teatrul vostru moldovenesc. Ne-au telefonat de la CC. Toate hotelurile să fie  curăţate urgent  pentru  cazarea delegaților!”.

Să vă spun ce s-a întâmplat. Ivan Ivanovici, cu dezlegare de la Leonid Ilici, bineînțeles, convocase un congres extraordinar. Delegați din toate republicile unionale. Și chiar din  unele țări ale lagărului socialist. În Moldova Sovietică, agrarienii experimentau de zor. Puseseră atunci de un nou organ de conducere – ”Sovietul colhozurilor”, cu statut de minister. O premieră a minesterologiei sovietice. De parcă nu erau suficiente cele două structuri birocratice de comandă existente deja – Ministerul agriculturii și Ministerul industriei alimentare. Încă o găselniță a partocrației locale criticată și astăzi  în Federația Rusă  și celelalte republici.

Disperată, Mariana îmi trimite o telegramă. Las  baltă examenele, teza, mă urc în avion şi vin într-un suflet la Chişinău. S-o iau cu mine înapoi nu puteam. Nu aveam condiții.  Știi, la Moscova e și mai complicat ca la Chișinău. Aproape imposibil, în prag de iarnă,  să închiriezi o locuință. Proprietarii se tem. Legea nu le permite să te dea afară când doresc, mai ales dacă ai și copii mici. Ce mă fac? Am cerut audiență la rectoratul Institutului Politehnic. Le-am explicat situația în care nimerise familia mea și… m-au ajutat. Am fost încadrat ca lector, din august 1970. Sunt recunoscător și astăzi unui om excepțional, rectorul și academicianul Sergiu Rădăuțanu… Domnia sa a dat indicații  și am  fost cazați imediat  la căminul  pentru familiști al Institutului de pe strada Frunze 104.

Dar, ca să vezi dumneata, domnule Boris Vieru, câte se pot  întâmpla în viața unui om.  Peste două decenii, istoria Marianei se repetă întocmai. Însă, de data aceasta cu mine, personal. Știi,  toți deputații din afara Chișinăului suntem cazați în acest hotel. De regulă, vineri seara plecăm pe la casele noastre. Luni dimineața, revenim la ședință. Într-o vineri, n-am plecat la Cernăuți. Aveam o sarcină grea: redactam, dactilografiam, definitivam ceva de mare importanță. Conducerea FPM luase decizia să elaborez urgent un ”Proiect de lege a guvernului” și să-l prezint, ca alternativă la proiectul  pregătit de Piotr Pascari.

Recent,  era  într-o vineri seara,  bate la ușă administratoarea agitată: ”Au început să sosească delegații la congres! Eliberați urgent camera!” ”Iarăşi congres! ”Ce congres?” ”Al partidului”. ”Care partid?” Administratoarea se uită cruciș la mine: «Вы что, с луны свлились!?» ”Nu, nu sunt căzut din lună. Sunt  un deputat al poporului, chiriaș cuminte, care achită factura la timp.  Și hotelul ”Codru” nu e proprietatea unui partid. Din câte știu, e la balanța Guvernului, care asigură cazarea deputaților Sovietului Suprem”. «Ладно, сейчас позоню в ЦК!» Sufocată de supărare, coboară iute la recepție. Am auzit-o raportând cuiva la telefon: ”Unul, cam straniu, nu pleacă. Druc, camera 313”.  Probabil, au întrebat-o cum îl chemă pe intrus. Nu știu cine era la celălalt capăt și ce i-a zis. A pus receptorul și nu m-a mai deranjat”.

Tot în ziua aceea m-a căutat la hotel un șef, responsabil de gospodăria guvernului: ”Mircea Gheorghevici, administratoarea își cere iertare pentru cele întâmplate. Vă rog, să n-o concediați. E o lucrătoare foarte bună…”. Am  râs cu poftă.  Devenisem  președinte al Consiliului de Miniștri și, de jure, un fel ”de proprietar” al hotelului ”Codru”. De administratoarea, care mai deunăzi  mă dădea afară, uitasem de atunci. De menționat: la sovietici, în RSSM, cu membrii biroului de partid și administratoarele, majoritatea  ucrainence sau rusoaice,  căsătorite cu militari, nu puteai comunica decât în limba în care  ”a vorbit marele Lenin” (metafora lui Vladimir Maiakovski).  De aceea, dialogurile, fiind traduse din rusă, își mai pierd din plasticitatea originală.

Sindicalistele, radiante și împlinite, sărbătoresc 20 de ani de la constituirea, în 1989, a Comitetului   de grevă  al femeilor din Pridnestrovie  –  o echipă de șoc, condusă de ”femeia amiral” Galina Andreeva.

Regret că nu am reținut numele acelei tinere de la Tiraspol  – o descendentă  a ”eliberatorilor” noștri din 40/44,  în rol de  ”jurată” la procesele naționaliștilor moldoveni din anii 70.  Posibil să fi fost una dintre activistele din poza de mai sus. Toate aceste ex-grevistele dolofane se laudă cu o mare victorie: eliberarea lui Igor Smirnov, capturat la Kiev de poliția RM și încarcerat la Chișinău.  Și  o fac pe bună dreptate: cu ajutorul femeilor, în grevă permanentă, clanul ”directorilor roșii” și alți susținători ai puciștilor lui Ianaeev, au reușit să proclame, la Tiraspol,  propria republică independentă. Și aceasta, cu două zile mai înainte ca la Chișinău ”deputații poporului”  să voteze independența Republicii Moldova.

Încă o divagație de ordin personal: Ana Volkova și Mircea Druc, au aceeași Alma mater. Ambii au absolvit MGU, în  1980, ea – facultatea de istorie, el – facultatea de psihologie. Probabil, s-au văzut de multe ori pe culoarele Universității. Cu siguranță, însă, nu le-a trecut prin minte că vor ajunge deputați în Sovietul Suprem al RSSM și  adversari ireconciliabili.

 Am menționat mai sus că, în primăvara lui 90, locuiam provizoriu în hotelul ”Codru”, unde erau cazați  și ceilalți  deputați care veneau la sesiune din raioane. Într-o dimineață traversam parcul și am văzut un cetățean agitat. Gesticula, gata să se încaiere cu doi colegi, care mergeau înaintea mea, la vreo zece pași. Am intervenit și  m-am luat cam dur de el. De atunci și până astăzi, am rămas cu un mare semn de întrebare. Individul acela era,  într-adevăr, un ”naționalist moldovean” cum afirmau ulterior rusofonii? De ce nu a scos nici un sunet, nici  o vorbă ”moldovenească”,  chiar și după tirada mea în română?  Mă privea cu ochii unui om care nu  înțelegea ce spun și s-a retras în fugă. În acea perioadă, excesele și actele de huliganism erau atribuite  membrilor Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni. Îmi era rușine și mă indigna acest neadevăr fiindcă umbreau idealul unionist. Instinctiv, m-am apropiat și mi-am cerut scuză de la cele două persoane agresate. Astfel i-am cunoscut pe deputații de Tiraspol Ana Volkova și Igor Smirnov.

Ulterior, m-am întrebat adeseori: de ce, în numele cui mi-am cerut scuze? Cine erai, tu, Mircea Druc? Un simplu ”deputat al poporului”, ca toți ceilalți. Nimic mai mult. Ce răspundere purtam pentru actele de huliganism din Chișinău? Sau poate că nu erau acte de huliganism, ci niște provocări bine organizate. Dar de cine  și cu ce scop?  Cu Volkova și Smirnov nu ne-am văzut după plecarea din Sovietul Suprem al RSSM a deputaților separatiști. Dacă ne-am mai întâlni cumva, i-aș ruga să-mi răspundă la o singură întrebare: ”Mai țineți minte întâmplarea aceea din aprilie 1990, la Chișinău? Mergeam  pe o alee în parc, ne duceam la  deschiderea sesiunii Sovietului Suprem și un necunoscut se lega de dumneavoastră. Eu nu pot uita  incidentul. Din mai multe motive.

În RSSM, încă nu avuseseră loc nici un fel de excese la care fac trimitere, ca un laitmotiv, ”apărătorii populației rusofone”  și ”moldovenii  stataliști”. Și nici nu-i trecuse cuiva prin minte  ideea unor concedieri la întreprinderile din dreapta Nistrului  pe motivul ”necunoașterii limbii de stat”.  Nu se înregistraseră nicăieri confruntări  între polițiștii moldoveni și gardiștii pridnestrovieni, nici  ”campanii ale voluntarilor” deoarece  încă nu existau nici unii nici alții.  Nu auzise nimeni de Mircea Druc, ”călăul republicii găgăuze”, deoarece se afla încă  la Cernăuți.  Nimeni nu avea știre nici de ” sângerosul general   sovietic Ion Costaș”. Dar pe malul stâng al Nistrului, în 1989-1990,  s-a produs  un eveniment fără precedent și crucial pentru destinul Imperiului în agonie: ”secretarii de partid” au cedat locul ”directorilor roșii”. La Tiraspol,  pentru prima oară  în istoria bolșevismului, s-a produs  o rotație sui generis: comandații industrii și organele  de conducere ale economiei  au uzurpat puterea  tradiționalei nomenclaturi partinice.

Anticipând  acest eveniment, mai mult de jumătate din efectivul KGB al RSSM și-a dat demisia. Câțiva ofițeri au plecat la Moscova sau Kiev. Majoritatea s-a încadrat armonios în structurile  administrative, inclusiv ”serviciile de securitate”, pe care separatiștii  le organizau în paralel, în Pridnestrovie.  Și, încă din 1989,  avea loc ”o bine camuflată scurgere” de arme și muniții de la depozitele Armatei a 14-a. Astfel, către anul 1991,  garda creată  ilegitim  în Pridnestrovie  era deja  înzestrată exemplar și capabilă de luptă. De aceea rămân, până la proba contrarie, cu versiunea mea: în RSSM, Igor Smirnov și Ana Volkova  erau principalii responsabili pentru realizarea proiectului ”separașist”, demarat de Lukianov și grupul de deputați «Союз». Smirnov a fost trimis la Tiraspol în 1987 și la mai puțin de un an desfășura deja o vastă activitate politică. La 8 august 1989, el a devenit  primul președinte al ОСТК. În raioanele din stânga Nistrului și Tighina el și-a subordonat pe verticală și orizontală toate structurile statului, efectuând un fel de ”conducere prezidențială directă”  și un control ideologic total.

La Moscova, conducerea KGB văzuse în Perestroika, cu mult  înaintea gerontocraților partidului-stat, un mare pericol pentru structurile sale. Și, din start, a trecut la acțiuni concrete de torpilare a  procesului de democratizare.  Pentru observatorii  evenimentelor din RSSM o dovadă în acest sens  era trimiterea lui Igor Smirnov ”în misiune” la Tiraspol, precum  și venirea, la momentul oportun, a lui Vladimir  Antiufeev. O confirmare că la Tiraspol, procesele ”separașiste” sunt coordonate  de KGB/FSB a fost și rezultatul  conflictului dintre militarii Lebed-Bergman, pe de o parte, și civilii Smirnov-Antiufeev, pe de alta.  Centrul imperial, la sugestia KGB, i-a preferat pe civili. Și nu  întâmplător, la momentul oportun,  generalul Antiufeev, seful KGB din Pridnestrovie și  Alexandru Caraman au fost transferați  în Donbass. 

Provocările, puse la cale în RSSM, de către duo Volkova – Smirnov,  erau coordonate  de viitorii puciști – Lukianov și grupul ”Soiuz. În 1990, Piotr Șornikov,  deputat în Sovietul Suprem al RSSM, dădea  zilnic interviuri ziariștilor din Moscova despre ”maltratarea deputaților rusofoni de către naționaliștii moldoveni” și  punea în gardă Centrul: încurând, inevitabil,  va curge sânge și zeci de mii de refugiați își  vor căuta salvarea în Rusia. Ironia destinului! Previziunile au devenit realitate în sens invers: peste 50 de mii de oameni din stânga Nistrului s-a refugiat în Basarabia, inclusiv corpul didactic și studenți ai Universității. Astăzi, la Tiraspol funcționează o Universitate rusă, la care Ana Volkova și Piotr Șornikov predau istoria, inclusiv un curs de ”Istoria Pridnestroviei și RMN”. Adevărul e că, în 1990, ”aleasa norodului” Ana Volkova ”se vroia agresată de naționaliștii moldoveni”. Altfel  n-ar fi reușit să-i convingă pe deputații din Pridnestrovie să părăsească in corpore Sovietul Suprem al RSSM. Misiunea  principală primită de la Centru consta în pregătirea de urgență a congresului care, la 2 septembrie 1990, avea să proclame Republica Moldovenească Nistreană. O primă și mare realizare practică a ”separașismului”.

Chipurile, în 89-90, NOI n-am fost cumințiți și, drept consecință, EI au despărțit raioanele RSSM de pe malul stâng  de cele de pe malul drept. Dar, zic eu, Alma-Ata și Kievul se purtau frumos și de aceia, ”Doctrina Lukianov” nu s-a răsfrânt și asupra lor. Centrul imperial nu intenționa să creeze în Ucraina și Kazahstan niște enclave de tipul ”Republicii Moldovenești Nistrene”. Îmi amintesc, la Chișinău, unii comentau cu invidie: ”balticilor le merge, dar  moldovenii, ca și georgienii, sunt mai puțin norocoși”. Foștii președinți  moldoveni – împăciuitorul Snegur, șmecherul Lucinschi și devotatul comunist Voronin nu și-au mai văzut țărișoara lor independentă, în frontierele fostei RSSM. Mă întrebam adeseori cum ar fi  procedat președintele Nazarbaiev, dacă OSTK, la comanda grupului «Союз», ar fi pus de o republică rusofonă în Kazahstanul de Nord?  În 90, existau și acolo mulți ”directori roșii” ca Igor Smirnov și Anatol Bolșakov și ”pasionare” ca Ana Volkova și Galina Andreeva. Totuși,  eternul  președinte Nazarbaiev, fără mare efort, s-a ales cu niște  ținuturi mai puțin kazahe.

 Victor Alcknis, ex-deputat  în Sovietul Suprem al URSS și susținător  deschis al puciului din august 1991, nu se distanțează de propria invenție – ”doctrina separatism antiseparatist”. La 24 iulie 2014, într-o emisiune la postul TV  rus ”Дождь”, acesta reconfirma  cu franchețe teza: ”Republica  Moldovenească Nistreană este creația Centrului”.  Personal, nu  m-am îndoit niciodată. Știam: deputații din grupul «Союз», în frunte cu președintele Sovietului Suprem al URSS Lukianov, susținut de cecurile pro-imperiale  din Moscova,  au contribuit la crearea nucleelor separatiste. În RM  – Pridnestrovie și Găgăuzia, în Georgia  – Abhazia  și Osetia de Sud,  în Azerbaidjan –  Carabahul de Munte și în Kazahstan –  regiunile de nord est. Astfel, EI  căutau să  împiedice ieșirea din componența Imperiului sovietic a republicilor unionale și să evite colapsul  regimului totalitar bolșevic.

În încheierea emisiuni, Mihail Zîgari, redactor șef și moderator l-a întrebat: ce va urma după  evenimente din estul Ucrainei? Invitatul său a răspuns: ”Kazahstanul de Nord va trece la Rusia. Dar aceasta se va întâmpla  după  plecarea  de la conducere a lui Nazarbaiev”.  Comentarii?  Kazahstanul va dori să iasă din uniunile pro-ruse și vor fi dezlănțuite stările de spirit  separatiste  în regiunile sale de nord-est, unde un important procent al populației  este rusofonă  și ne kazahă.   Așa cum s-a întâmplat în Crimeea și în estul Ucrainei,  în 2014. Același lucru se poate întâmpla și în Bielorusia. Nu degeaba Lukașenko  are mari temeri  legate de expansiunea  ”lumii ruse”.

În 2016, Ana Volkova încă mai credea sincer că statul moșit de ea și ”născut în rezultatul unui referendum”, organizat tot de ea, ”va fi recunoscut  până la urmă de comunitatea internațională”. Dar a mai apărut o problemă:  eroinele nu știu cum ar fi mai bine să se  numească oficial  statul pentru care și-au sacrificat o bună parte a tinereții… În ianuarie 2017, s-a efectuat un sondaj on line. Locuitorii din Pridnestrovie au fost întrebați: Cum ar trebui, după părerea dumneavoastră, să fie numită actuala Republică Moldovenească Nistreană? Au participat 525 de persoane, care au votat în felul următor: Republica Pridnestrovie – 29%; Republica Șerif – 27%; Republica Nistreană – 21%; Republica Moldovenească Nistreană – 19%, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană – 4%. Comentarii? Satul arde, baba se piaptănă. Să mai organizeze Ana Volkova un referendum și ”norodul pridnestrovian” va decide cu 77% – ”Republica Șerif”.

Timpul, tovarăși, timpul este necruțător cu toată lumea și le aranjează pe toate.  Recunoașterea Republicii Șerif se tot amână. Ucraina și RM se declară partenere cu SUA și acționează în comun pentru blocarea contingentului rus dislocat în Pridnestrovie.  Drept consecință, se complică asigurarea logistică, de exemplu,  apare insuficiența carburanților pentru tehnica de luptă. Ca urmare a demersului comun al R. Moldova și Ucrainei  în septembrie curent  ar putea fi abordată  la ONU  prezența militarilor ruși în zonă.

În ultimele luni, s-au tensionat  relațiile  între Moscova și celelalte două capitale Kiev și Moscova.   Formatorii de opinie, în general, neagă predicțiile sumbre, ca să mascheze o situație reală. În pofida oricăror asigurări din partea politicienilor, un război rece poate deveni fierbinte în orice moment. Conjunctura globală se agravează și conflagrația  pare inevitabilă. Iar părțile în conflict se pregătesc intens  de război.  Pacifismul și apatia  ”oamenilor muncii de la orașe și sate”,  evidențiate în sondaje trucate, nu e un factor decisiv. Într-un moment de criză, liderii de la Kiev, Chișinău și Tiraspol vor  ști cum să aducă rapid recruții/rezerviștii, mercenarii  și voluntarii în cazărmi și tranșee.

Pe zi ce trece se schimbă  situația. Apar tot mai multe fenomene, care diminuează optimismul amazoanelor de pe malul stâng al Nistrului. Se resimte și scăderea în continuare a nivelului de trai al populației. Deși  majoritatea se pronunță pentru  prezența militară rusească, numărul locuitorilor scade vertiginos. În prezent, există pe hârtie doar 340 de mii de suflete dintre care 260 de mii cu pașapoarte ale RM și României. Crește numărul pensionarilor și, cu părere de rău, cimitirele ocupă tot mai mult teren. Propagandiștii și politicienii liniștesc oamenii cu lozinci și afirmații:  ”Imposibil de rezolvat problemele pe cale militară;  rușii nu doresc război; populația nu va participa la eventuale acțiuni  de luptă”.  Cu toate acestea, fiecare  latură a triunghiului  Kiev – Chișinău – Tiraspol  se pregătește  de o iminentă confruntare militară.

Recent, tribunul Vladimir Jirinovski mai reducea din analfabetismul istorico-etnografic al oamenilor sovietici. De la un proeminent lider politic rus ei au aflat un simplu adevăr:  ”moldovenii sunt români, iar  moldoveneasca și română e una și aceeași limbă”. Reiese că degeaba se mândresc femeile Pridnestroviei    cu decorațiile primite pentru lupta lor contra românizării, alfabetului latin și limbii române. 

Jurnalista Svetlana Gamova, redactor la «Независимая  газета», fostă corespondentă specială în RSSM din partea organului de presă ”«Союз» (o expertă în ”separașism”) titra recent: «Приднестровцы становятся румынами» (”Pridnestrovienii devin români”). Și, împreună cu Galina, soția generalului KGB Antiufeev, au dezbătut un  proces alarmant – obținerea cetățeniei statului român de  către locuitorii din stânga Nistrului. Mass-media a descoperit recent că și soția președintelui Krasnoselski ar fi obținut cetățenia și culmea,  a depus jurământul față  de României,   ca toți solicitanții.

În septembrie 2017, Serghei Volkov, o înaltă față bisericească din Pridnestrovie, prin ucazul președintelui Dodon a devenit cetățean al RM. Deși se află la Tiraspol abia din 2010, a fost decorat recent cu medalia «25 лет миротворческой операции в Приднестровье». Pe de o parte, faptul în sine parcă ar știrbi  imaginea independentei RMN. Pe de alta, e bine, căci el poate mai ușor să-l consilieze pe Dodon. Arhiepiscopul Sava (Serghei Volkov) cunoaște problemele,  are multe distincții de stat din partea Rusiei, printre care «За службу на Кавказе» și «За службу в ракетных войсках стратегического назначения». 

Irina Vasilatii, candidată la  ultimele alegeri prezidențiale în  RMN,  fostă consilieră a lui Evgheni Șevciuk, se dă în spectacol prin Chișinău și a fost reținută de poliție. Iar Nina Ștanski, ex-ministrul de externe, dimpreună cu soțul s-au refugiat la Chișinău. Dar nu moare RMN  fiindcă aceștia au fugit la Chișinău și nu la Moscova. Părerile în Pridnestrovie sunt împărțite. Unii cred că la Chișinău cuplul prezidențial ar avea asigurată protecția din partea lui Vlad Plahotniuc. Alții sunt ferm convinși că de la Kremlin au primit ordin să se mai ”rețină” prin Chișinău pentru  ”întărirea ” lui Dodon și a militanților pentru apropierea de Rusia. Interesant, unde se va refugia cuplul prezidențial Svetlana și Vadim Krasoselski?

 Cu diverse ocazii, la aniversări, președinții Smirnov, Șevciuk și Krasnoselski au decorat femeile Pridnestroviei, inclusiv pe atacatoarea mea, Natașa Pojidaeva de la Dubăsari, cu ordine și medalii ale statului nerecunoscut de nimeni. Le-au mai decorat Biserica Rusă  precum  și conducătorii formațiunilor de cazaci de pe tot cuprinsul  fostului Imperiu ideocratic bolșevic. ”Amazoanele lui Smirnov”, nu neapărat în ștrampi, și-au păstrat până în prezent patriotismul specific. Un  efect al educației sovietice și un spirit revoluționar nativ. Dar, în esență, ele nu sunt decât niște gâște colhoznice internaționaliste și nu le-au interesat niciodată problemele gâștelor sălbatice naționaliste, limba și cultura aborigenilor. Și astăzi, eroinele se declară hotărâte să lupte până la recunoașterea de către comunitatea internațională a enclavei denumite ”Republica Moldovenească Nistreană”.

E la nave va! Irina Mișina, «Радио Приднестровья»: În 1989,  femeile, cu pași siguri, mărșăluiau  în  coloanele participanților la mitingurile de protest contra legislației lingvistice adoptată de Sovietul Suprem al RSSM, discriminând populația rusofonă. Și, cu adevărată bărbăție, doreau să ajute norodul găgăuz în 1990. Au  blocat cu stoicism  calea ferată în 1991, protestând contra arestării  deputaților noștri. Au ajutat cu uitare de sine pe apărătorii  republicii, în 1992, în timpul conflictului armat, dezlănțuit de RM contra norodului pridnestrovian. «Женщины Приднестровья»” nu e o simplă îmbinare de cuvinte, astăzi aceasta  sună ca un grad. Și sunt  distinse cu acest grad sau titlu  femeile care au lăsat în urmă  mitingurile  și grevele miilor de oameni, campania din Găgăuzia întru ajutorul norodului frate, ”războiul șinelor”, nedeclaratul război din 1992, blocada economică. Și întotdeauna femeile Pridnestroviei au crezut  fără șovăire că statul creat prin voința norodului pridnestrovian va fi recunoscut de comunitatea internațională”.

Încerc uneori un sentiment de compasiune față de aceste femei sovietice încremenite în trecutul lor dramatic. Pentru veteranele ”separașiste” nu există dubii de nici un fel:  regimul autoritar de tip sovietic de la Kremlin reprezintă  o pildă demnă de urmat; Putin  rămâne un idol infailibil,  un ”manager eficient” și un ”adunător de pământuri rusești”, cum era odată Stalin, ”conducătorul tuturor popoarelor”. Iar ”amazoanele în ștrampi” reprezintă produsul transpunerii în practică a unui proiect axat pe ideea de ”separatism antiseparatist”.  De fapt, nu importă dacă a existat într-adevăr o ”doctrină Lukianov”. Chiar  și  într-o formă  semi virtuală, ea poate servi drept lecție. Kremlinul a susținut în trecut, susține în prezent și  va continua să susțină în viitor regiunile  separatiste din fostele colonii sovietice, dar și din lumea întreagă. Astăzi, echipa conducătoare de la Kremlin duce războaie hibride și pune în practică stratageme care nici nu le-ar fi trecut prin cap ideocraților imperiali din grupul de deputați ”Soiuz”. Însă viitorul, cu Putin sau cu oricine altul în fruntea ”lumii ruse”, ne promite emoții puternice și zdruncinări epocale, fiindcă n-au mai rămas scenarii lipsite de risc. În special  pentru cei care, în prezent, caută să evite orice viitor neplăcut. În principiu,  însă, viitorul este impredictibil și inevitabil.