Mircea Druc: ”Călăul Republicii găgăuze”

mircea-druc

 

Cu certitudine, la mijlocul anilor 80,  ”masele largi populare” din RSSM erau convinse: realitatea, în care vegeta norodul sovietic, reprezenta un model de ordine socială reușit. Dar, în ajunul colapsului Imperiului ideocratic bolșevic, printre frații noștri găgăuzi din sudul Basarabiei, apăruseră și câțiva ”revoluționari profesioniști”. Aceștia puneau, absolut totul, sub semnul întrebării. Activitatea lor poate servi drept ilustrație a  unui paradox  – „Deşteptul se adaptează la lume aşa cum este ea, nebunul caută să o transforme: de aceea orice progres este opera nebunilor”(Bernard Shaw). Sau a tezei -„Toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate şi conduse de diletanţi şi şarlatani” (Alexandr Zinoviev).

Revoluționarul Leonid Dobrov, autorul proiectului ”Republica găgăuză”, îi consideră eroi ai neamului său pe Topal,  Kendighelean, Zavriciko, Buiuklî, Marunevici, care, citez: ”… au proclamat și au menținut câțiva ani la rând statalitatea unui mic popor; nu oricine ar avea curajul să-și asume  o atare responsabilitate; toți au familii, toți conștientizau atunci, ca dealtfel și în prezent, gradul de risc, toți erau stigmatizați necruțător de către opoziție  și alte pături ale societății, dar, cu chiu cu vai, împingeau înainte autoproclamata Republică”.

Prin prisma anului 2017, demersurile și acțiunile liderilor găgăuzi ”par naive și chiar ridicole uneori”. Este o  apreciere a lui Leonid Dobrov. În prefața la «Записки террориста», (una din cărțile sale autobiografice), constată: ”Acum, după destrămarea URSS, ne-am maturizat cu toții dintr-o dată, am devenit mari politicieni și analiști, îi certăm și-i jignim pe toți. Atunci însă, totul se întâmpla pentru prima oară,  hotărârile  erau  luate  în niște dimensiuni diferite de cele prezente. De aceea,  cititorul  va percepe cu greu epizodul, când Ivan Burgundji, fiind ”juristul principal” în echipa lui Mihail Kendighelean, și-a jucat propriul rol, individual, rolul său în proclamarea Republicii găgăuze, când,  în seara de 18 august 1990, în ajunul congresului, l-a convins pe Kendighelean să aibă  curajul de  a face acest pas”.

Leonid Dobrov, consideră că ”apogeul confruntării  în relațiile dintre conducerea moldovenească  și liderii găgăuzi a apărut  la 25 octombrie 1990, când, la chemarea  prim ministrului Mircea Druc,  mii de ”voluntari” cu armatură  în mâini, împreună cu forțele speciale, au blocat toate satele  și orașele găgăuze. S-a creat  marea opoziție  a două popoare, care în istorie n-au intrat în conflict niciodată”.

Eu, însă, am o cu totul  altă părere. Cred că în toată activitatea mea de ”om politic” am procedat la fel ca liderii de la Comrat și Tiraspol. Aceștia, fiind găgăuzi și ruși/ucraineni, luptau pentru făurirea Republicii găgăuze și Republicii Moldovenești Nistrene. Eu, fiind român,  luptam pentru desprinderea de URSS  și reîntregirea patriei mele România. Și, adeseori, pe fruntașii de ieri și de astăzi ai improvizatelor Pridnestrovie și Găgăuzie, pe cei care speculează ca niște fervenți ideologi ai Imperiului, îi întreb retoric: Cine și de ce a cerut implicarea voluntarilor moldoveni în conflictul Chișinău-Tiraspol și Chișinău-Comrat? A fost  cumva o  decizie idioată  a necumpătatului  Mircea Druc? Ce se întâmpla în Moldova Sovietică până la  momentul   acela crucial?

 

Prima mea ”confruntare” cu revoluționarii găgăuzi a fost  una amuzantă. În 1988, am trimis din Cernăuți,  la săptâmânalul ”Literatura și Arta” din Chișinău, un articol intitulat ”Marele paradox”. Contribuiam și eu cum puteam la combaterea scandaloaselor Teze,  lansate de Ministerul Adevărului (secția ideologie  și propagandă a CC PCM). Argumentam  necesitatea adoptării oficiale a termenului ”limba română” în loc de ”limba moldovenească” și a trecerii la grafia latină. Pledoaria am scris-o, firește, în română. Redactorul Valentina Tăzlăoanu mi-a transpus-o în chirilică  și  a publicat-o  cu unele mici retușări. Tot în chirilice ”Marele paradox”  a apărut şi în volumul „O luptă, o suferinţă şi …”.  Această culegere de documente, articole de publicistică, alcătuită și îngrijită de Boris Vieru, include ”documente ale trezirii şi dezvoltării conştiinţei naţionale în spaţiul dintre Nistru şi Prut, documente plămădite de popor din aluatul speranţei, dar şi al disperării de a-şi  mai vedea vreodată limba maternă îmbrăcată în straiele ei fireşti şi stăpână aici, la ea acasă. Cartea urmează să rămână pentru generaţiile în creştere o mărturie vie a timpului zbuciumat pe care îl trăim azi”.

 

Citez un aliniat din argumentele mele în favoarea alfabetului latin: ”De-a dreptul absurde sunt şi afirmaţiile precum că scrisul nostru ar fi cumva în detrimentul naţionalităților conlocuitoare. Nu a înregistrat nimeni asemenea plângeri  din partea neautohtonilor din Gruzia şi Armenia, unde grafia naţională, cu specificul ei, nu e probabil chiar atât de uşoară pentru cei care n-au învăţat-o special. Este exclus ca în republicile baltice ruşii să pretindă că alfabetul latin îi complexează şi le ştirbeşte din drepturile civice. Cu atât mai mult că sunt datori să-l înveţe oriunde s-ar afla, căci studiază obligatoriu o limbă europeană (engleza, franceza, spaniola, germana), unii chiar de la grădiniţă. Ba mai mult. Găgăuzii, după cum atestă documentele, până la 1954 declarau drept limbă maternă – limba turcă, înveşmântată şi ea în grafie latină. De aceea zic: poate că fraţii găgăuzi revin şi ei odată cu noi la alfabetul latin, căpătând astfel un acces direct la valorile incontestabile ale civilizaţiei de limbă turcă. Regretabil, dar prea puţin cunosc istoria şi cultura găgăuzilor, aşa că îi rog să mă ierte dacă nu am dreptate”.

La câteva zile după publicarea articolului  mă telefonează  de la ”Literatura și Arta” Mircea Blajinu  și-mi spune râzând: ”Nene, să nu mai vii pe la Chișinău. Ieri a dat buzna în redacție un ”comando” de la Comrat. Întrebau cine își permite să le dea sfaturi găgăuzilor. Intenționau să-ți predea o lecție de ”civilizație găgăuză”. Era la noi Andrei Vartic și i-a convins, cu mare greu, că autorul nu e din redacție,  și nici din Chișinău. Au promis să mai vină”.   O fi fost oare  printre vizitatorii aceia și Leonid Dobrov?

Ce am mai  putea afla  și deduce din arhive și cronica timpului? Țin minte, la 30 octombrie 1987,  avea loc la Chișinău o plenară lărgită a conducerii Uniunii scritorilor. Drep epigraf al înaltului  for intelectual servea o strofă din poemul lui Pavel Boțu – «День семьи»: «Здравствуй, страна большая,/ Здравствуй семья великая,/ В которой, как лист на дереве,/ Есть и моя семья». Versurile reprezintă o preluare tipică a așa numitei  ”ștafete a prieteniei și frăției” de la  ilegalistul român Emilian Bucov, autorul poemului «Древо жизни». Apropo, din cupletele/strigăturile politice ale literaților  sovietici moldoveni s-ar putea compila un epos colectiv ”Cântarea Internaționalismului”.  Și o numeroasă pleadă de istorici ocupase poziție de luptă în linia întăi a frontului ideocratic: erau susținute zeci de teze de candidat și doctor în științe istorice. Tematica veche, răsuflată: ”Eliberarea moldovenilor de sub jugul  burghezo-moșierilor români” și ”Prietenia seculară moldo-ruso-ucraineană”. 

La acea plenara asista  ideologul Bondarciuk, secretar CC PCM, cel care a coordonat apariția Tezelor contra    limbii de sat și grafiei latine. Alături de acesta îl mai vedeam  în prezidiu pe Mitrofanov, din  partea CC PCUS, și câțiva șefi de partid de rang  local – Tampiza, Grosu, Mironik. Au mai fost invitați la masa prezidiului Loteanu, Sobor, Arhanghelski, Skalnaya, Selina, Kojevnikov și Efimov. A deschis lucrările plenarei Ion Ciobanu, prim secretar al Uniunii scriitorilor. Raportul ”Rolul și responsabilitatea scriitorilor în educația internaționalistă și patriotică  a oamenilor muncii” a fost prezentat de Ion Hadârcă, secretarul biroului de partid al Uniunii scritorilor.  Și cum  sala nu era radioficată, scritorii  au luat decizia ca referatul, luările de cuvânt  și dezbaterele  să fie  doar în limba  rusă. Astăzi, cineva ar putea fi tentat să comenteze unele dintre personajele participante la congresul scriitorilor. 

În mai 1990, imediat după ce deputații Sovietului Suprem al RSSM  au  votat candidatura mea  pentru funcția de președinte al Consiliului de Miniștri,  jurnalistul Boris Vieru, de la ”Literatura și Arta”, mă intervieva: ”Ce opinie aveţi pe marginea crizei de guvern din săptămâna trecută? A fost chiar atât de neaşteptată precum susţin unii? ”Dumneata insişti asupra termenului ”criză?” ”Da, consider că există destule motive ca să calificăm astfel demisia lui Petru Pascari și situaţia de la sfârşitul săptămânii trecute”.  ”Aveți dreptate, a fost, într-adevăr, o criză. Dar eu nu dispun, acum, de informaţiile necesare pentru a afirma dacă a fost regizată  sau nu, de anumite forţe. Vă ”consolez”, însă, cu precizarea că noi, în general, ne aflăm  acum  și  vom activa și pe viitor  într-o criză permanentă”.

Aproximativ la două luni,  mi-a parvenit  la guvern un demers, care mi se părea suspect. Cinci generali ai Districtului militar Odessa, printr-o persoană interpusă, cereau pentru fiecare în parte, un ”carte blanche”: dreptul  de se deplasa nelimitat pe întreg teritoriul republicii. Și doreau ca acest permis să aibă neapărat semnătura lui Druc. Numele generalilor solicitanți: V.V. Osipov, G. P. Donskoi, V.S. Kolesov,  V. P. Kovaliov, A. S. Maliarov. Se mai  preciza în acel demers, că generalii vor fi însoțiți de un grup de specialiști în  ”evenimente extraordinare și calamități naturale”.

Conform  unui plan secret al grupului de deputați ”Soiuz”, Comandamentul districtului militar Odessa, la indicațiile superiorilor de la Centru, demarase o psihoagresiune asupra Moldovei Sovietice. O diversiune ingenioasă,  gen «Спецпропаганда», compusă din diverse elemente: patos, lirică, atmosferă și, bineînțeles, minciuni mass media.  Efim Lvovici Berșin, născut la 16 octombrie 1951, în orașul Tiraspol și Xenia Grigorievna Mialo, născută la 13 mai 1936, în orașul Râbnița, au fost mobilizați printre primii specialiști în dezinformare, reprezentând grupuri de interese diferite. Sarcina trasată era să contribuie ”creativ” la pregătirea psihologico-informațională a populației pentru iminentul  război ruso-român.  Iar ofițerii Armatei a 14-a însuflețeau  liderii de la Comrat  și asigurau pe toate căile activitatea separatistă a acestora. Comratul imita și asculta de Tiraspol, care testa rezistența Chișinăului prin acțiunile provocatoare ale găgăuzilor. Militarii și mass-media rusă erau de partea separatiștilor: zilnic, prin agentura lor profesionistă,  informau și intoxicau structurile Centrului, inclusiv politicienii și decidenții  de la Moscova și Kiev.

Concomitent cu activizarea statului major de la Odessa, sesizasem o cooperare intensă a fruntașilor de la Comrat cu un grup de ofițeri ai diviziei aeropurtate, dislocate în sudul Basarabiei, la Bolgrad. Această unitate militară sovietică are un merit aparte în formarea ”Republicii Găgăuze”, în vara anului 1990. Consideram acest fapt o inadmisibilă  diversiune a unei unități militare sovietice asupra unei republici unionale sovietice. Intenționam să mă adresez Centrului pentru a deschide o anchetă penală. N-am mai reușit. Acum m-aș adresa cineaștilor, sigur fiind că ar ieși  un film de aventuri captivant.  Deși astăzi  lumea nu prea citește monografii voluminoase, celor care ar dori să cunoască în amănunte desfășurarea evenimentelor, le recomand o sursă excepțională de date și documente – cartea generalului Ion Costaș – Transnistria 1989-1992: Cronica unui război ”nedeclarat”.   

Prin 1990,  NOI, la Chișinău, eram  niște diletanți în tentativa de a face față unui război informațional-psihologic. Pentru majoritatea basarabenilor, Televiziunea centrală a URSS, canal-I era principală sursă de informație. Și, recunosc, mă încânta alura Tatianei Mitkova, prezentatoarea principală  a buletinului de  știri  la  (ТСН) ЦТ СССР.  Vedeam zilnic o față nouă printre jurnaliști și reporteri.  Mitralia cuvintele nu alta. Un fenomen inedit pentru telespectatorii sovietici. Ulterior, la București, îmi aminteam de acest aspect    privind-o pe Andreea Esca la ProTV. Știam că Tatiana nu este o simplă crainică de  știri compilate de redactori. Ea selecta materialul și transmitea  ceea ce credea oportun. Pe atunci, în 1990-1992, Tatiana Mitkova era indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii și estonienii, dar necruțătoare cu moldovenii. În octombrie 90, «Татьяна, милая Татьяна» (Pușkin) începea știrile din Moldova Sovietică cu –  ”Sângerosul premier Mircea Druc…” sau  ”Călăul Republicii Găgăuze …”  Iar corespondentul CNN la Moscova prelua  gratuit  aceste știri pentru telespectatorii din lumea întreagă.

Încurând se vor împlini trei decenii de când ”a murit mătușa” (Uniunea Sovietică). EI, însă, continuă să abordeze fenomenele din fosta RSSM izolat, smulse din context. Nu țin cont și de evenimentele identice, petrecute în toate coloniile Imperiului. Timp de aproape trei decenii, agențiile de presă ruse și ucrainene, Wikipedia, varianta rusă, mijloacele de comunicare în masă ale ”Republicii Moldovenești Nistrene” și ale ”Republicii Găgăuze” și mass-media statalisto-moldovenistă a Republicii Moldova propagă ostentativ aceleași falsuri. Jurnaliștii și gâștele colhoznice nu pierd ocazia de a-l înfiera pe Mircea Druc ex prim-ministrul Moldovei –   unionist fanatic, inițiatorul voluntariadei, călăul  poporului găgăuz”. (Xenia Mialo). Și, cu toate că  media-minciuna e  considerată  un delict, ea  rămâne arma principală  pe  toate fronturile războiului  informațional-psihologic.

Din an în an, din lună în lună,  intercalează  în textele lor de știri  și analize o nota bene: ”În octombrie 1990, ca reacție la cursul autorităților RSSM de unire cu România, autodeterminata Republică Găgăuză a anunțat începerea alegerilor Sovietului Suprem al Găgăuziei. Aceasta a servit drept pretext pentru a trimite în Găgăuzia coloane de mașini  cu activiști ai FPM și voluntari din România, însoțiți de detașamentele de miliție, cu scopul de a împiedica alegerile și a reprima Mișcarea găgăuză pentru independență națională. Campania anti-Găgăuzia a fost condusă  de prim-ministrul Mircea Druc. Acțiunea a provocat victime printre populația Găgăuziei. Escaladarea conflictului a putut fi evitată datorită intervenției unor  unități ale forțelor armate ale URSS”.  Această „nota explicativă”, pentru cei ca mine, care au trăit evenimentele,  nu e decât un procedeu propagandistic. Repetat la infinit, ar putea servi drept mostră de minciună mass media  pentru studenții facultăților de ziaristică  și viitorii profesioniști în  operații ale rîzboiului informațional-psihologic.

Nuanțe și precizări: în octombrie 90,  nu am avut pierderi de vieţi omeneşti.  Și am evitat vărsarea de sânge nu datorită, ci în pofida „implicării unor structuri ale forţelor armate sovietice”. Și nicidecum ”voluntari din România”, ci voluntarii români din Basarabia au ajuns atunci  în raioanele din sudul republicii.   Constantin Tauşangi,  etnic găgăuz, deputat în Sovietul Suprem al RSSM le explica jurnaliștilor situația: „Două conflicte, unul la Comrat şi altul la Dubăsari. În primul caz, la Comrat, în fruntea celor două coloane, de ambele părţi, se aflau oameni, care nu voiau vărsare de sânge şi erau dispuşi să-şi sacrifice propriile vieţi, numai ca să le salveze pe ale celorlalţi. În cel de al doilea caz, la Nistru,  situaţia era diametral opusă”.

Adevărul: EI așteptau de la NOI,  în octombrie 90, ceea ce se întâmplase deja la Suhumi, Sumgait, Fergana  și prin alte părți ale Imperiului  în agonie: ”Sânge, mult sânge, cu orice preț!”. Nemulțumiți de ”moliciunea” găgăuzilor, și-au luat revanșa la Nistru. EI au prevăzut la Dubăsari și victime, și sânge și tot ce le convenea forțelor, care doreau dezmembrarea RSSM. Evenimentele din 2 noiembrie 1990 de la podul din  Dubăsari merită  o abordare strict juridică, fără  divagațiile și emoțiile părților aflate în conflict.

Agenția de presă rusă ”Regnum” întrece orice măsură.  În 2007, a  publicat  articolul „Genocidul găgăuzilor și esenţa ideologiei româno-unioniste”. Citez: ”În 1990, puterea reală în RSSM a fost concentrată în mâinile  FPM. Adoptând un curs de românizare totală, frontiștii,  de la bun început, au trecut la reprimarea agresivă  a oricărei tentative de rezistență.  Un prim exemplu de protest  masiv a  fost proclamarea Republicii găgăuze în sudul țării.  Desigur, o atare evoluție a evenimentelor  nu se încadra nicidecum în planurile unioniștilor.

 Prim-ministrul RSSM, lider al FPM,  a  organizat și  condus personal campania de reprimare din sudul republicii. E cazul să atragem atenția și asupra faptului că în parlament deputații frontiști, precum și comuniștii, au afirmat sus și tare că  ”găgăuzii nu sunt popor, ci doar un grup etnic”. Viitoarea exprdiție punitivă a avut drept scop  represiunea găgăuzilor, efectuată expres pe criterii etnice. Lozincile care răsunau  zilnic  prin Chișinău: ”Un găgăuz bun este un găgăuz mort!” și ”Găgăuzia este un pecingine  pe corpul Moldovei!” sunt caracteristice pentru anii aceia. Ele conturau elocvent  intențiile  luptătorilor pentru ”ordinea românească”. 

Mircea Druc, un funcționar de stat  oficial a condus de fapt acțiunea de exterminare a găgăuzilor. Ieri româno-unioniștii amenințau să nimicească toți găgăuzii. Astăzi refuză deschis dreptul la existență  a unui alt popor – cel moldovenesc.  Pe moldoveni îi consideră  doar o parte a națiunii române și, în această privința, ideologii  unionismului au  rămas  cu doctrina lor de la începutul anilor 90”. 

În concluzie, autorii  – Ivan Kirioglo (găgăuz) şi Oles Goncear (ucrainean),  membri ai unei echipe, care, în 2007, au lansat la Odessa proiectul ”Moldova Mare”, cer imperativ: „Să fie judecat Mircea Druc pentru genocidul poporului găgăuz. Cercetarea  documentelor care conțin declarațiile publice ale miniștrilor, deputaților și altor  funcționari de rang înalt ne poate clarifica  cine poartă răspunderea directă  pentru tentativa de  a iniția o distrugere în masă a oamenilor pe criterii etnice. Mulți dintre acești lideri se află acum pe teritoriul României, unde se bucură de stimă și considerație, ca de exemplu,  domnul Druc, menționat mai sus, care, indiscutabil, trebuie  trimis  în judecată  printre primii”.

Istoricul rus, Andrei Marciukov, un simpatizant al liderilor separatiști de la Tiraspol şi Comrat, le-a explicat băieților: „Termenul „genocid” se cere abordat cu acurateţe. Chiar dacă luăm în consideraţie agresivitatea naţionalismului românesc, să vorbim despre genocid, nu e cazul. Totuşi, n-au existat, probabil, planuri de exterminare în masă a poporului găgăuz.”.   

Din 2007, tot aștept citație, ca să  mă înfățișez  la o anumită dată  înaintea  unei instanțe judecătorești  sau a unei autorități. Sunt încântat  și doresc ca cel mai aspru tribunal din lume să mă judece ”pentru genocidul găgăuzilor”.  Prin 2010, am întâlnit ocazional la Chișinău un lider găgăuz, fost coleg, care cunoaște la perfecție situația din sudul Basarabiei.  În 90, eram deputați în Sovietul Suprem al RSSM.  În prezent,  el este profesor universitar. Am adus vorba despre ”genocidul găgăuzilor” și intențile  lui Kirioglo și Stan: ”Sunt ferm  hotărât să ajung  la Curtea Penală  Internațională de la Haga. În principiu, aș fi  în stare  să mă apăr singur la tribunal.  Dar e mai bine, cred, să găsesc un avocat  de profesie.  Ai putea să-mi  recomanzi pe cineva, dar să fie neapărat de naționalitate găgăuză?” Reacția profesorului (nu-i dau numele, îl protejez): ”Mă faceți să râd!  Nu e decât o mitologie! Sunt doctor în drept. Dacă  acești ”tineri politologi ” vă dau în judecată,  mă angajez personal,  ca  martor și avocat al inculpatului”.

Pe parcursul anilor, nu numai străinii, ci și specia de gâște colhoznice autohtone, moldovenești,  au dezinformat mereu, continuând și în prezent: ”În 1990, la Chișinău, a acaparat puterea FPM. Iar acum ne încurcă unionismul și România!”. Chipurile, fără ”blestematul acela de FPM”, în ”Moldova, țară de minune”, toate le-am fi trăit ușor. Și, zic EI, ar fi înflorit în continuare ”prietenia frățească a noroadelor sovietice”. Uite așa, în pofida capitalismului muribund și a Occidentului în putrefacție. Dumitru Moțpan, liderul agrarienilor, unul dintre pilonii statalității moldovenești, spune:

 ”Frontul popular a despărțit societatea pe baricade opuse. El promova deschis o politică naționalistă, având scopul să distrugă unitatea națională, iar practic, să divorțeze familiile mixte. Pe parcursul desfășurării evenimentelor politice, tactica Frontului popular se modifica. Ca și denumirea – Frontul popular, Frontul Popular Creștin Democrat. Dar ideologia rămânea neschimbată: unirea cu România și introducerea limbii române ca limbă de stat. Figura lui Mircea Snegur, președintele Sovietului Suprem al RSSM, fost secretar CC PCM pentru agricultură, ne insufla încredere deplină. Ne-am dat seama târziu, când  deja Snegur se lăsa condus de frontiști”. (Думитру Моцпан. «Шипы и розы», Кишинев, 2005 г.) Astfel, EI, gâștele colhoznice internaționaliste,  încearcă să prelucreze conștiința populației  din teritoriile răpite în 40/44. Vor s-o convingă: ”Cel mai bine ar fi  să ne întoarcem cu toții  în colhozul natal,  în URSS – paradisul  nostru pierdut!”.

Adevărul e că FPM, o mișcare civică  pestriță, specifică tuturor republicilor sovietice, nu a dispus niciodată de suficient potențial economic, ca să obțină o reală putere politică. Ca dealtfel  și mișcările civice – Frontul popular ucrainen ”Ruh” și  Frontul popular bielorus ”Adradjenne”, denigrate și astăzi de omul sovietic nostalgic. În organele de conducere ale republicilor respective, fronturile populare nu aveau decât niște reprezentați, persoane protejate/acoliți («ставленники» – cuvântul preferat al interfrontiștilor). Sincer, nu-mi amintesc când, cum, și cine  dintre liderii Mișcării de renaștere națională a românilor basarabeni și nord bucovineni ar fi ocupat posturi cheie la Chișinău sau la Cernăuți.  Într-un anumit fel, doar autorul acestor evocări ar putea fi considerat o excepție. În opinia gâștelor colhoznice internaționaliste,  Mircea Druc, noul președinte al Consiliului de Miniștri, nu era decât un «ставленник» al FPM.

La alegerile din februarie 1990, NOI, gâștele sălbatice naționaliste, nu am ieșit victorioși. Noul Soviet Suprem al Moldovei Sovietice era compus din 394 deputați. Pridnestrovie era reprezentată de  60 de  aleși ai poporului, care formau  grupul «Советская Молдавия». Ulterior, acestă fracțiune avea 132 deputați, dintre care mulți erau fondatori și activiști ai mișcării «Интердвижение». Printre conducătorii mișcării respective poziția cheie o dețineau directorii întreprinderilor unionale și a celor din complexul militaro-industrial, subordonate  direct ministerelor de ramură din Federația Rusă sau Ucraina. EI, în plan psihologic, erau  niște consevatori-misoneiști. Înjurau la tot pasul Perestroika, pe Gorbaciov, și negau necesitatatea oricăror reforme, în general. Așa s-a născut la Chișinău, în primăvara lui 90, un fel de opoziție parlamentară  rusofonă. Reprezentanții gâștelor colhoznice internaționaliste, solidari și motivați puternic, boicotau absolut totul ce venea din partea reprezentanților gâștelor sălbatice naționaliste. Scopul lor principal era să torpileze orice propunere legislativă a FPM, care  milita pentru ieșirea din componența URSS. Comportarea sfidătoare a deputaților din gruparea «Интерфронт» incita enorm mulțimea, care se aduna zilnic în fața  clădirii Sovietului Suprem.

Până la finele anului 1988, în RSSM a fost la putere o nomenclatură brejnevistă exemplară. Cât despre noua putere de la Chișinău, ediția 90-91, nu putem afirma că ar fi fost o fruntașă în emulația republicilor frățești pentru ieșirea din componența Imperiului. Chiar și Minskul a întrecut Chișinăul, declarând independența RSSB la 25 august 1991. Lituania, Letonia și Armenia au făcut-o încă în 1990. Estonia și-a declarat indeprndența  la 20 august, în toiul puciului de la Moscova. Ucraina și Federația Rusă și-au anunțat ieșirea din componența URSS la 24 august 1991, în momentul când s-au convins că puciul lui Ianaev a eșuat.  Tergiversarea nu mai avea rost.  Și fără eforturile  fronturilor populare  Imperiul se dezagrega în văzul lumii întregi. Astfel, sărbătorita  ”independență” a căzut ca o pară mălăiață în… palma  moldovenilor stataliști.  Cu un an în urmă, la Comrat, în data de 19 august, găgăuzii  primii  au pus de o mini republiucă a lor, independentă,  eventual, în cadrul URSS, RSSFR sau RSSU. Iar la Tiraspol a fost anunțată indeprndența Republicii Moldovenești Nistrene, cu două zile înainte ca parlamentarii de la Chișinău,  să fi votat și ei, în unanimitate,  „Declarația de independență a  Republicii Moldova”.

La 29 august 1990, o delegație găgăuză ajunsese la Leningrad. Paricipa la ”Conferința a doua internațională pentru drepturile omului”. De la Comrat, separatiștii transmiteau prin telefon informații despre evenimentele din zilele de 29-30 august. Leonid Dobrov și alți găgăuzi le difuzau în cadrul acelei conferințe. În Piața Palatului avea loc un mare miting. Numeroși disidenți și apărători ai drepturilor omului  se perindau la tribună. Cu unii dintre ei Dobrov era cunoscut încă din 1989; evadase atunci dintr-un ospiciu și se ascundea la Moscova, în locuințele acestora. Mitingul purta un caracter vădit anticomunist. Erau atacați vehement liderii de la Kremlin, mai ales președintele URSS: ”Gorbaciov, împreună cu KGB, asmuță poapoarele unele contra altora, suprimă democrația, controlează presa, nu acordă libertate republicilor baltice și Gruziei”. Victor Kuzmin, membru al partidului ”Uniunea democratică”, deputat în Sovietul Moscovei, l-a invitat pe Leonid Dobrov la tribună. L-a prezentat scurt și ia oferit cuvântul. Discursul  disidentului găgăuz:

 ”Stimați tovarăși! (Râsete în mulțime)… Mă scuzați… Eu sunt din provincie… acolo, la noi, e încă puțină civilizație… Stimați domni! Prieteni! Deja de  câteva ore ascult cuvântările dumneavoastră despre aceia că de  toate nenorocirile noastre de astăzi  sunt vinovați numai comuniștii… (E adevărat! Jos cu ei! – se auzeau replici din mulțime).  Cu toate acestea, la noi în Moldova și în Găgăuzia, de-acu de o  jumătate de an comuniștii au fost înlăturați de către neformali. Acum la putere,  în Moldova, se află Frontul popular, iar la noi, în Găgăuzia, la putere sunt neformalii, la fel niște oameni fără de partid.  Și anume astăzi, când la putere  în Moldova și în Găgăuzia sunt neformalii, situația la noi este aproape de un război civil. Anume astăzi, când fostul deținut politic Gheorghe Ghimpu a ajuns la putere în Moldova (în prezent este deputat în parlamentul Moldovei), iar în parlamentul Găgăuziei mă aflu eu, de asemenea deputat și fost deținut politic, nu ne putem înțelege între noi, pentru a diminua cumva situația incendiară. (Torni apă la moara KGB! – a  strigat  cineva din mulțime indignat). Încă odată repet, comuniștii nu mai sunt la noi la putere, dar situația social-politică în regiune nu s-a înbunătățit nici un pic. Așadar, cine e de vină stimați prieteni? Cine-i vinovat? Poate  că  dumneavoastră știți care e răspunsul  la această  întrebare,  dar eu personal nu-l cunosc”.

Din lipsă de informație veridică  sau  poate din rea voință, revoluționarul Dobrov inducea lumea  în eroare. Precizez, în absolută cunoștință de cauză: Frontul Popular din Moldova nu s-a aflat niciodată la putere. Și în prezent, la Tiraspol, Comrat, Bălți și în bună parte la Chișinău, deciziile sunt luate de persoane cu  o tradițională mentalitate bolșevică.

Există o mulțime de analiști, care, post factum, debitează mereu predicții și soluții salvatoare. Stan Horja, eternul înțelept și clarvăzător, un ilustru reprezentant al moldovenismului, publica în „Moldova Suverană”, din 14.06.07, un pamflet  caustic intitulat ”Un ilustru reprezentant al românismului fără viitor”. Citez: ”Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării româneşti în Basarabia. Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarăşii lui politici, nici, cu atât mai mult, de raţiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici aşa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat ţara şi a condus până la urma la conflictul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi”.

Justificarea sau regretele nu sunt apanajul meu. Totuși, l-aș  întreba pe Stan Horja: Care dintre premierii Republicii Moldova a procedat corect față de Comrat și Tiraspol?  Dacă el ar fi fost șeful executivului în octombrie 90, ce ar fi întreprins  pentru  a fi  perceput  de toată lumea  ca ”un bun premier al  RSSM”? Ce ar fi făcut, ca să nu fie șters din lista foștilor  premieri, așa cum s-a procedat cu Mircea Druc, pe timpul mandatelor lui Vladimir Voronin? Ar fi acceptat  el autonomia pe criterii etnice, precum toți  premierii care au urmat după ”odiosul Druc”?  Ar fi alergat cu buchete de flori la Comrat ca să felicite ”eroii norodului găgăuz” – Topal, Kendighelean și Burgundi  – cu proclamarea Republicii Găgăuze? Și-ar fi cerut iertare de la clanul mafiot din așa zisa RMN, ca Igor Dodon la Tiraspol, în 2017? S-ar fi considerat el un adevărat continuator al statalității Moldovei medievale, când Ștefan cel Mare lupta  pentru ieșire la mare cu tătarii din Crimeea, frații găgăuzilor, care  nici astăzi  nu se mai opresc  cu revendicările lor?

În toiul campaniei din sud, Mihai Călin, un tânăr jurnalist de la Chișinău, diagnostica exact: ”1990  este  un an câștigat  de  Kremlin la toate capitolele”. Laurii reveneau  forțelor oculte. Inclusiv KGB-ului. Toate realizărie  noastre democratice  erau  net inferioare cuceririlor din anul precedent.  Moldova Sovietică nu mai rămânea o excepție în comparație cu alte republici unionale, fiind nevoită să decreteze starea excepșională în câteva raioane din sud. Cauza situației explozive era politica liderilor din Pridnestrovie  și ”teritoriile  cu populație preponderent găgăuză”. Este unica formulare corectă, lansată de Partidul social-democrat din Moldova Sovietică. Din start, respingeam sintagma ”teritoriul populat compact de găgăuzi”.

În sudul Basarabiei locuiesc români  și alte seminții. În octombrie 1990, nu ştiam de vreo „mişcare găgăuză pentru independenţă”. Auzisem de Angheli, Marunevici, Dobrov şi Burgundji, creatorii mitului „Marele Bugeac”. Dintre toți activiștii găgăuzi, numai Leonid Dobrov poate fi considerat ”erou național”. Ceilalți, proveniți din nomenclatura PCUS și structurile KGB, sau transformat ulterior într-un clan  mafiot, similar cu cele de la Tiraspol, Odessa și Chișinău. Ironia destinului! Din câte cunosc, Leonid Dobrov  nu s-a ales  mai cu nimic. Lupta revoluționară  a disidentului găgăuz cu nume  rusesc/bulgăresc, merită un studiu obiectiv, inclusiv psihologic. 

De unde a apărut  ”mișcarea găgăuză  pentru independența națională”, care a și proclamat ”Republica Găgăuză”, nerecunoscută  niciodată de nimeni? Pentru opinia publică  sovietică și mondială nu exista nici un fel de Găgăuzie în sudul RSSM. Aveam, de jure şi de facto, trei  mici raioane locuite de cetăţeni sovietici. În paşaportul fiecăruia (buletinul de identitate sovietic) era indicată și naţionalitatea:  găgăuz, bulgar, ucrainean etc. Şi, la o adică, când  şi-a pierdut aşa zisa Găgăuzie independenţa? Și față de cine dorea ea s-o recapete în 1990? La acea dată, în raioanele respective era în vigoare doar Constituţia URSS. Față de cine se doreau ”independenți” cei circa 130.000 de găgăuzi?  Față de URSS?  De reținut: astăzi, în unele țări europene există mai mulți români basarabeni decât găgăuzi  în Republica Moldova și Ucraina. Nu cred că în Portugalia,  la Setubal  și Cascais, unde ”locuiesc compact  migranții moldoveni” va   începe  o ”luptă pentru autonomie sau Republică moldovenească”.

Apropo, ”directorii roșii”  la Tiraspol și liderii de la Comrat ne-au luat-o înainte cu voluntarii. Smirnov, încă la începutul lui 89, a constituit la întreprinderi ”drujine muncitorești”. În baza acestora s-au format detașamente muncitorești de sprijinire a Miliției (ROSM). Ce reprezentau aceste detașamente?  ROSM era  invenția lui Lukianov, implementată  pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Dar ”voluntarii lui Lukianov” și-au îndeplinit misiunea numai în RSSM. La început participau activ la acțiunile de masă organizate de Interfront. După care, treptat, au lichidat organele  puterii  legitime  în raioanele din stânga Nistrului.

În 1989-1990, la Comrat, fruntașii găgăuzilor au  acționat  discret: făceau troc ”alcool-arme”  cu ofițeri din Divizia de desant și parașutism, dislocată în sudul Basarabiei, la Bolgrad. În 1990, echipa lui Burgundji și Kendighelean era înarmată. Nu știu dacă și  Maria Marunevici – ”Passionaria găgăuză”,  făcuse rost de armă. Totodată doresc să aflu dacă a purtat arme careva dintre liderii Mișcării de renaștere națională  a românilor basarabeni – Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Ion Vatamanu, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, Lidia Istrate? Sau deputații FPM Gheorghe Ghimpu, Ion Hadârcă, Nicolae Costin, Mihai Ghimpu, Andrei Baștovoi, Gheorghe Mazilu și toți ceilalți membri în conducerea FPM?… Poate cineva  dintre EI, sau dintre NOI, să-mi confirme?  Unii aderenți ai FPM au făcut rost de arme abia în primăvara lui 92, când la Nistru s-a declanșat faza deschisă a războiului  ruso-român. Dar nu prin mijloacele ilegale, precum separatiștii de la Tiraspol și Comrat, care  atacau  arsenalele unităților militare sovietice.

La 19 august 1990,  Victor Pușcaș, vice președinte al Sovietului Suprem  și eu, președinte  al Consiluului de Miniștri am semnat ”Adresarea către deputații Sovietelor localede deputați ai poporului, către întreaga populație din raioanele Comrat, Ciadâr-Lunga, Vulcănești, Taraclia și Basarabeasca ale RSSM”. Sovietul Suprem  s-a întrunit la 8 septembrie  într-o ședință extraordinară. A fost  adoptată o hotărâre: Comratul să renunțe la autoproclamata republică în termen de cinci zile  și să arboreze tricolorul, drapelul oficial al RSSM.  În caz contrar, Chișinăul urma să introducă starea excepțională.

Duminică, 23 septembrie 1990, la căminul cultural din Sadaclia/Basarabeasca s-au întrunit deputații sosiți din raioanele Basarabeasca, Comrat, Taraclia, Ciadâr-Lunga, Vulcănești, din centrele raionale Cimișlia, Cahul, Ialoveni și orașul Tighina. Conform listelor de înregistrare, au participat 400 de deputați de toate nivelurile. Sala, calculată pentru 600 de locuri, era arhiplină și multă lume asista în picioare. Adunarea  deputaților era o acțiune  autorizată de Prezidiul Sovietului Suprem.

Au luat cuvântul  în cadrul adunării 18 deputați. Și  mai erau doritori să-și spună punctul de vedere. Nu numai al lor, ci și al alegătorilor care le-au înmânat mandatul de deputat. Și nici unul nu s-a pronunțat în favoarea divizării teritotriale a RSSM. Din contra, au răsunat îndemnuri ferme pentru unitate, acțiuni bine cântărite, dialog și muncă de lămurire  în mediul  celor induși în eroare, avertizări de a nu se admite  nici un fel de ciocniri, cu atât mai mult vărsări de sânge. ”Suntem, spuneau atunci  deputații, o parte integrantă a Europei și chestiunile noastre politice  trebuie să le soluționăm în mod civilizat”.

Forul aleșilor poporului a adoptat o serie de documente: Declararația  adunării  deputaților de toate nivelurile; Adresarea către toți locuitorii din RSSM; Apelul către populația găgăuză; Adresarea către Mircea Snegur, președintele RSSM, Alexandru Moșanu, președintele Sovietului Suprem și Mircea Druc, președintele Consiliului de Miniștri. A fost adoptat textul unei telegrame, către Sovietul Suprem al URSS. Telegrama urma s-o citească deputatul poporului  al  URSS  Eugen Doga,  la  sesiunea ordinară a Sovietului Suprem al URSS. Mai mulți deputați au formulat problema revocării unor deputați  ai URSS, care pierduseră  completamente legăturile cu alegătorii lor. De la Sadaclia, deputații au plecat  pe la casele lor ”purtând în inimii ferma convingere de a  păstra cu orice preț integritatea teritorială a plaiului străbun”.

Jurnalistul Gheorghe Berbecaru, prezent  la acel for, expunea  în ” Moldova Suverană”, din  25 septembrie 1990, cele mai importante argumente din cuvântările deputaților. Forul deputaților din zona anunțatei repubici găgăuze  l-a  deschis vicepreședintele sovietului raional Basarabeasca, Alexandru Gălușcă: ”Secole la rând moldovenii au așteptat vremuri mai bune pentru prosperarea plaiului. Dar ele au venit abia în ultimul timp, când poporul a căpătat posibilitatea  să-și aleagă  el singur reprezentanții în organele puterii de stat. Dar în aceste condiții promovarea politicii imperiale a Centrului continuă cu și mai multă perfidie. S-a pus la cale destrămarea republicii în mai multe ”cnezate” mici”.

 A fost prezent și a vorbit Alexandru Arseni, membru al prezidiului, președinte al Comitetului permanent  pentru drepturile omului și relațiile dintre națiuni: ”Avem un Parlament nou, neordinar, cum nu l-am mai avut niciodată. El a adoptat la prima sa sesiune o serie de legi, care formează pietrele de temelie  ale reînvierii noastre. Dar legile au fost întâmpinate în diferite zone ale republicii neunivoc. La început am crezut, că de vină sunt însăși legile acestea și am  sperat, că lumea le va studia mai bine și apoi vom reveni la modul de realizare a lor. Cu aceasta parlamentarii au plecat în vacanța de vară. Dar nu au plecat în vacanță și forțele ostile republicii. Ele au bătut insistent la porțile Centrului, ale Moscovei, și în scurt timp ne-am pomenit cu meleagul pe cale  de dezintegrare, cu două republici unionale noi, formate în mod nelegitim pe teritoriul nostru  strămoșesc. Ne pare rău, că în capcană au nimerit frații noștri găgăuzi, cu care tot timpul am trăit omenește. Nu știam cu precizie de unde s-a organizat această lovitură de stat. Acum  știm  – din Centru”.

A punctat  și Alecu Reniță, deputat al Sovietului Suprem al RSSM, circumscripția 130 Abaclia/Basarabeasca: ”Tare aș vrea să fie un simplu zvon știrea, că există în Centru un proiect   de creare a vre-o 50 de republici de tipul celor găgăuză și transnistreană, cu care să fie  încheiat Acordul Unional. Într-o oarecare măsură acest lucru l-a confirmat Mihail Gorbaciov în discursul său la sesiunea Sovietului Suprem al URSS, unde a ofensat toată RSSM. Dar declarăm: nimeni nu va reuși să fure nici o palmă de pământ din moștenirea noastră istorică! Din contra: se duc tratative pentru întoarcerea teritoriilor, care ne-au fost furate anterior de clica stalinistă. Imperiul Roman a dominat aici la noi acum două milenii, apoi s-a destrămat. Se poate întâmpla  și acum tot așa cu Imperiul Rus, care își mai joacă mendrele în republicile unionale”

Președintele Vladimir Voronin  a  decorat doi generali ruși (probabil din grupul celor cinci) cu ordine și medalii ale Republicii Moldova. Meritul acestora nu a fost făcut public. Iar Stepan Topal, ”președintele  fondator al Republicii Găgăuze” îl  invidia pe Voronin.  El  nu avea cu ce să-i decoreze pe cei, care au  contibuit  la improvizarea republicii lor miniaturale în sudul Moldovei Sovietice. Găgăuzii  se discurca  cu cisterne  de spirt și  brânză de capre.  Ulterior,  liderii de la Comrat, după modelul celor de la Tiraspol, și-au confecționat ordine și medalii. Astfel, niște grupulețe  de vanitoși se joacă  și astăzi de-a țara .

La 11 martie 2013, mass-media rusă și ucraineană  prezenta situația ca și cum  ar exista în realitate o Republică Găgăuză: ”Serviciul  de presă al guvernului Găgăuziei a transmis pentru mass-media că veteranii forțelor militare ale Republicii găgăuze vor primi indemnizații și o medalie specială. Bașcanul Mihail Formuzal și-a anunțat tot sprijinul pentru cei care  ”au făcut Găgăuzia”. Stepan Topal,  primul președinte al republicii  și Mihail Kendighelean, primul președinte al Sovietului Suprem vor pregăti macheta medaliei și lista participanților la făurirea Găgăuziei. De asemenea, Bașcanul  l-a trimis  pe  Kendighelean la Tiraspol, ca să  întocmească listele  persoanelor, care vor fi decorate cu medalii. Pe Buzadji l-a trimis la Taraclia, să pregătească lista femeilor care, în octombrie 1990, au  blocat calea voluntarilor și nu i-au lăsat să intre în Găgăuzia”. Conform presei de la Tiraspol, ”urmau să fie decorați cu medalia găgăuză și lideri politici din Rusia, Turcia, Ucraina și Pridnestrovie, care au jucat un rol important în constituirea Găgăuziei. Președintele Republicii Moldovenești Nistrene, Evgenii Șevciuk, a felicitat conducerea Republicii Găgăuze cu obținerea independenței față de Moldova, la 19 august 1990”

Încurajați de politica președintelui Dodon, în martie 2017, prim-separatistul Ivan Burgudji a reactivat  mișcarea ”Găgăuz Halkî”. La deschiderea oficiului erau prezente  mai multe personalități găgăuze, unii fiind legați de grupările subversive desconspirate în 2014. Veteranul, neobositul Leonid Dobrov, declara în 2013 că „de 18 ani este încălcat statutul juridic al Găgăuziei și trebuie de organizat un referendum până la summit-ul de la Vilnius”. Anterior, el adunase 5 000 de semnături pentru separarea Găgăuziei de Republica Moldova. ”Găgăuz Halkî” consideră că legile  privind statutul  Găgăuziei adoptate la 21 iulie 2017 de parlamentul Republicii Moldova,  coboară autonomia până la nivel de raion și  îndeamnă  organizarea unui congres al tuturor deputaților  de toate  nivelurile, din 1990  până în 2017. Bașcanul Irina Vlah a condamnat decizia  Republicii Moldova de a-l declara pe vicepremierul rus Dmitri Rogozin persona non grata. Într-o Notă publicată  pe pagina oficială  a conducerii Găgăuziei se menționa: ”Poziția pe care a luat-o Chișinăul în legătură cu parteneriatul moldo-rus nu reprezintă atitudinea reală a locuitorilor din UTA Găgăuzia și a întregii societăți moldovenești față de norodul rus și de conducerea Federației Ruse”.

De reținut faptiul că nu toată lumea evaluează evenimentele precum analiștii  și consultanții  lui Voronin, în 2007, sau ca președintele Dodon în 2017. De exemplu, jurnalistul Aexandr Inozemțev, chiar atunci, în octombrie 90, aprecia situția ca un adevărat  vizionar: ”Scenariul elaborat în liniștea birourilor KGB a prevăzut totul. Destabilizarea situației în RSSM  a avut loc ”pe nota zece”. Repetiția cu alegerile în sovietul suprem  al ”Republicii găgăuze” a pus  începutul  unei operațiuni de o și mai mare amploare, care urmează să se încheie cu un război civil –  e vorba de alegerile în sovietul  suprem al ”Republicii Moldovenești Nistrene”, planificate pentru 25 noiembrie. Această  repetiție  ne-a demonstrat că pentru  popoarele conlocuitoare din Moldova Sovietică încă totul e înainte. Conflictul planificat  e asemeni  unei capcane predestinate Frontului Popular al Moldovei. Strategii districtului militar Odessa și general-colonelul Osipov știu prea bine cum să-l atingi pe moldovean. Ei joacă fotbal cu sentimentele naționale – cine va lovi  mai tare și mai precis”.

”Susținută de baionetele Armatei a 14-a,”Republica Găgăuză”, având un guvern marionetă, ia exemplu de la autonomia pridnestroviană, apărată  și de blindajul armatei tiraspolene. Provocându-i pe liderii Frontului Popular la intervenții stihinice, cu mâna goală, contra războinicilor înarmați și drujinilor muncitorești din Râbnița, Tiraspol, Comrat, Cimișlia, reprezentanții autonomiilor susnumite au ajuns să folosească bande criminale pentru  dezlănțuirea  confruntării naționale. Scopul lor constă în discreditarea  conducerii FPM și dimisionarea ulterioară a guvernului RSSM, pentru a curăți terenul  ca să  revină  la putere  CC  PCM, apărat cu fidelitate de vestele antiglonț ale generalului Șatalin” (”Tineretul Moldovei”, miercuri, 31 octombrie 1990).

Numeroasele  apeluri către liderii găgăuzi  și acțiunile constructive ale  organelor legitime ale RSSM   nu au produs nici un efect. La 9 septembrie, la Comrat, s-a organizat un miting la care vorbitorii cereau  unui Comitet,  considerat de găgăuzi drept Guvern provizoriu al Republicii găgăuze,  să ia măsuri drastice  pentru apărarea populației acesteia. După miting, Dobrov a fost anunțat imediat de  către ”prietenii” din Chișinău: ”Către Comrat se îndreaptă  opt autobuse a poliției speciale!” La 28 august 1990, Leonid Dobrov a fost trimis de urgență la Moscova de către Comitetul provizoriu al Găgăuziei. O delegație a găgăuzilor solicita  audințe  la organele superioare de conducere ale URSS  și  la Sovietul Suprem al RSFSR, pentru a înmâna  ”declarația istorică”  a congresului  de la 19 august ”Despre libertatea  și independenț poporului găgăuz față de Republica Moldova și  proclamarea Republicii găgăuze în componența Uniunii reînnoite”.

În treacăt fie spus, nu m-am așteptat să descopăr în evocările unui disident sovietic inadvertențe și fabulații de genul acesta: ”În cartea mea nu se spune mai nimic despre rolul de pacificator al actualului premier Andrei Sangheli în acele zile fierbinți  din octombrie 1990. Căci anume pe el l-a numit Mircea Druc ”guvernator” la Comrat. Și anume el, din obligație, urma să-i aresteze pe liderii Găgăuziei și să intre în Comrat ca guvernator.  Însă,  în loc de aceasta, Sangheli, împreună cu cei din conducerea Găgăuziei,  nu contenea să zboare cu elicopterul prin raioanele de sud  ale Moldovei despărțind  și neadmițând  măcelul interetnic”.

Când, în ce an s-au întâmplat toate aceasta? Unde era Leonid  Dobrov, la închisoare sau la spital? De ce-l perie așa pe Andrei Sangheli? Fiindcă poartă nume de familie cu rezonanță găgăuză? Pentru că între timp devenise prim ministru de la care găgăuzii așteptau  să obțină ceva? În timpul evenimentelor din octombrie 90, Andrei Sangheli se afla pe o foaie turistică în Egipt. El nu trebuia să aresteze pe nimeni și, mai ales, la indicațiile lui Druc. Generalul Costaș închiriase un  elicopter și împreună  am zburat prin toate raioanele din sudul Basarabiei  și n-am permis încleștarea  părților antagoniste. Cei interesați se pot lămuri vizionând pe youtube filmul documentar ”Zile de cumpănă” și luând act de îndrumările mele în timpul constituirii batalionului  de voluntari ”Tiras-Tighina”.

Trupele de desant s-au retras din sudul Moldovei sovietice.  Situația era controlată de trupele MAI a URSS. În fond, un instrument al Centrului care lupta din răsputeri să păstreze Imperiul. Ne apropiam de sărbătoarea Crăciunului și de revelionul anului nou 1991. Românii basarabeni și nord-bucovineni erau profund îngrijorați: cu ce vom merge? Cu ”secera și cocanul” încălecate? Cu steaua biblică și plugușorul? Sau fără plugușor și urături,  călare pe taburi, cu secera într-o mână și  ciocanul în alta,  sau …

Recapitulăm: Statul major al districtului militar Odessa, la indicația Centrului, a organizat și asigurat logistic acțiunile fruntașilor găgăuzi. Câțiva ofiţeri ai diviziei aeropurtate din Bolgrad au înarmat şi antrenat  comandourile găgăuze;  Statul major de la Odessa aştepta  nerăbdător „un piculeţ de sânge”, pretext pentru „a curăţa Chişinăul de naţionalişti moldoveni pro-români”. Alte unități, ale aceleași armate imperiale, intervin ca să aplaneze conflictul. Generalul Șatalin, în fruntea unui batalion al trupelor MAI al URSS, a intrat în Comrat la solicitarea preşedintelui RSSM. Anterior Mircea Snegur îşi coordonase demersul la telefon cu preşedintele URSS Mihail Gorbaciov. Oricum, Kremlinul decidea, fiindcă nimeni nu anulase legile sovietice. Nu numai în octombrie 90, ci și în decembrie 91, Constituția URSS era în vigoare în raioanele de sud, ca și pe întreg teritoriul Moldovei Sovietice. Până la puciul  de la Moscova din august 1991, până la semnarea Actului de la Belovejskaia Puşcia, în decembrie 1991,  nimeni nu anulase legislaţia Uniunii Sovietice.  

Mărturisesc că, în octombrie 90, m-a amărât peste măsură  ”verdictul” unui fin intelectual: ”Cortina. Jocul ”de-a voluntarii” a luat sfârșit  odată cu venirea trupelor de interne  ale generalului Șatalin. După atâta zgomot am cules  tanchetele MAI din Moscova. Voluntarii se întorc așa cum s-au dus. Mă întreb care a fost sensul lor? Au fost blocate drumurile și de ”Arkalâk”, și de voluntari, s-a declarat republici suverane și Moldova, și Găgăuzia,  pentru ce și pentru cine? Dacă am vrut să vină reporterii  agențiilor de presă din lume să ne vadă naivitatea, atunci am obținut ceea ce am vrut”(Gheorghe Erizanu. ”Tineretul Moldovei”, miercuri, 31 octombrie 1990).

Un alt intelectual, Mihai Călin, constata că până la urmă, în pofida nereușitelor campaniei găgăuze, ne-am ales cu ceva, citez: ”Nu s-a vărsat sânge, deși poporului nostru îi crăpase răbdarea; am elaborat, în cel mai operativ mod, o lege nouă,  și îmi pare  că e o lege bună, pornind totodată și mecanismul  de punerea ei  în funcțiune; după o perioadă de acalmie, spiritul național românrsc e din nou în urcuș – au cerut acțiuni concrete  nu numai voluntarii  cu mâinele goale, dar și echipele de poliție; din toată masa  de voluntari poate fi selectată operativ măduva corpului de carabineri; ne-am convins că prin acțiunile desfășurate  în România s-a demonstrat o dată în pus că sângele apă nu se face; s-au scos măștile de actor  de pe fețile  liderilor politici”.

Replica mea tacită a fost: NOI ne-am clarificat odată pentru totdeauna. Pe rol la ”Tribunalul Conștiinței” se află un caz clasic, acțiunea Kremlinului, de-a pururi ”eliberator”. Forțele oculte ale Centrului imperial au pus în scenă o piesă, în care EI joacă profesional, cu o măiestrie de invidiat. Kremlinul jubilează fiindcă  ne-a forțat să cerem ajutorul său de ”pacificator”. A demonstrat și altor colonii că ”parada suveranităților”  a fost o iluzie. Că nu suntem în stare să ne facem dreptate cu forțele proprii.  În momente grele, Republica Moldova a solicitat sprijinul Ucrainei. Personal, de la Cimișlia, în 1990, l-am  rugat pe Witold Pavlovici Fokin, omologul meu de la Kiev, să nu permită infiltrarea comandourile separatiștilor, prin frontiera ucraineană din sudul Basarabiei. Rugămintea mea a fost transmisă prin ministrul Constantin Tampiza. Nu mi-a răspuns. Astfel, Comratul,  în octombrie 90,  s-a umplut  de  voluntari, majoritatea ucraineni, pe atunci o  forță de șoc a găgăuzilor. Impostorii și fariseii, cei care au dezmembrat RSSM și,  la 27 august 1991, nici  nu au votat independența Republicii Moldova, sunt acum ”moldoveniști” și ”stataliști”. Și, în bătaie de joc, l-au decorat pe ”fostul premier Mircea Druc,  care nu recunoaște statalitatea țării lui Ștefan cel Mare” cu o medalie având inscripționat în rusește: «За победу  над своим народом» (”Pentru victoria asupra propriului popor”).

Se mai discută și astăzi la Chișinău  dacă aveau  rost ”Podul de Flori” și  ”Voluntariadă”. Campania  în sudul Basarabiei și detașamentele de voluntari  reprezentau o reacție spontană, firească. Cine dintre  demnitarii din RSSM ar fi putut să nesocotească voința a trei milioane de români basarabeni? Indiscutabil,  ar fi fost riscant să ții cont doar de Tiraspol și Comrat, fără să înteprinzi ceva. Promotorii proiectului ”Marele Bugeac” reprezentau 21 de sate cu 130 de mii de locuitori. Moldovenii, și nu numai, se adresau cu miile  prședintelui, parlamentului și guvernului cerându-le să pună capăt dezmățului separatist. În caz contrar ei singuri vor apăra pământul strămoților cu toate mijloacele disponibile. Documentele s-au păstrat, sunt extrem de elocvente  și  operăm onest cu ele.

Amploarea  mișcării  de voluntari și faptul cum a gestionat conducerea legitimă a RSSM deplasările a o sută de mii de oameni, l-a impresionat chiar și pe un general sovietic al trupelor de desant aerian cu expirența  războiului din Afganistan. Totuși, nu putem pretinde lauri pentru patriotism sau brevet de invenție a demnității naționale. Eu, personal, am puține și  modeste merite legate de acest fenomen istoric, la fel de simbolic ca și ”Podul de flori” de la Prut. Lor, polițiștilor și voluntarilor  basarabeni,  paricipanți la campania contra  unor aventurieri, li se cuvine  recunoștința noastră și a viitoarelor generații.  La 27 iulie 1990, Svetlana Gamova, o cunoscută jurnalistă din Moscova, mă întreba: ”Cum vă simiți în rolul unui șef de guvern?” ”Dacă sincer – ca un kamikadze. S-a creat o situație critică, și ca întotdeauna, în asemenea cazuri, cineva acoperă ambrazura cu pieptul. Timpul m-a ales pe mine, de aceea mă supun fatalității” (Din interviul   publicat  în «Союз», № 27, 1990). Și dacă  foștii voluntari mă consideră  și pe mine drept unul dintre liderii lor, voi fi mereu și profund onorat. Am făcut tot posibilul să nu-i dezamăgesc pe toți compatrioții  cu simțul datoriei, dispuși să-și dea viața pentru integritatea teritorială a RSSM. Personal, încă din adolescență, în adâncul sufletului, așteptam o Lebădă Neagră. Dar, în octombrie 1990, în sudul Basarabiei române, nu aveam  de unde să știu că ”marele eveniment”se va produce atât de curând.