Protocoalele Kogaionului (1)

Protocoalele Kogaionului

ION COJA:

Luând notă de faptul că personalităţi evreieşti, impor­tante şi reprezentative pentru evreimea mondială, au făcut în repetate rânduri declaraţii explicite prin care acuză autorităţile româneşti, pe români, de genocid, de uciderea a sute de mii de evrei în perioada 1939-1944,

Înţelegând astfel că aceste acuzaţii reprezintă de-acum punctul de vedere oficial, al guvernului israelian şi al comuni­tăţii evreieşti internaţionale, inclusiv al organizaţiei B’nai B’rith.

Aflând că pe baza acestor acuzaţii, niciodată dovedite, sunt emise totuşi pretenţii la despăgubiri materiale imense, de zeci de miliarde de dolari, pe care ar urma ca românii să le plătească unor instituţii evreieşti care oricum nu au nici o legătură cu pretinsele victime ale Holocaustului din România,

Conştientizând pericolul „de moarte“ pe care aceste acuzaţii şi pretenţii îl reprezintă pentru noi, românii, şi resimţind cu indignare şi mâhnire postura de naţiune pe nedrept agresată în care ne pune astfel cu spatele la zid comunitatea evreiască internaţională, ne vedem obligaţi şi îndreptăţiţi să renunţăm la menajamentele cu care noi, românii, am răspuns până acum la astfel de acuzaţii şi, ca act de legitimă apărare, aducem la cunoştinţa tuturor următoarele teze şi ipoteze româneşti.

Întreaga răspundere pentru cele înfăţişate mai jos revenind celor care, din ticăloşie sau nesăbuinţă, au inventat şi au mediatizat minciuna despre Holocaustul şi suferinţele cumplite ale evreilor din România:

Holocaustul – între mitologie şi rigoarea juridică

§ 1. Marea tragedie a Holocaustului anti-evreiesc, a Shoah-ului, este un fenomen istoric atipic, în care au fost implicate o mulţime de persoane, instituţii, guverne şi state, precum şi felurite idei, doctrine, teorii. Adevărul integral despre cei vinovaţi de această crimă oribilă trebuie stabilit ca atare, integral, oricât de dureros ar putea fi azi preţul adevărului, şi aceasta nu numai din nevoia de a face activă ideea de justiţie, dar şi pentru a se putea lua, pe plan mondial, măsurile potrivite care să ne asigure că în viitor omenirea nu va mai trece prin situaţii cât de cât asemănătoare. Considerăm, de asemenea, dată fiind gravitatea acuzaţiei, că în această situaţie nici o instanţă omenească nu poate decide vinovăţia cuiva fără a respecta întocmai regulile bunului simţ şi ale probaţiunii juridice, ştiinţifice. După păre­rea noastră aceste reguli nu au fost întotdeauna respectate şi în mod deosebit nu au fost respectate de cei care, în ultimii ani, îi acuză pe români de genocid anti-semit, de holocaust! La fel, nu e corect nici să fie respinsă o acuzaţie fără examinarea senină şi imparţială a probelor şi a argumentelor invocate. Din perspectiva acestor principii, procesul Holocaustului, declanşat cu o întârziere greu de justificat, este departe de a se fi încheiat, departe de a fi ajuns la concluzii şi sentinţe definitive şi incontestabile în ceea ce priveşte vinovăţia şi dimensiunile vinovăţiei celor implicaţi în evenimentele istorice atât de tragice care au constituit contextul şi substanţa fenomenului numit Holocaustul din anii 1939-1945.

Înainte de a face din Holocaust un capitol din istoria ultimului secol, ba chiar un capitol din mitologia modernă, Holocaustul trebuia cercetat strict juridic, din perspectiva dreptului penal şi civil, pentru a stabili, în primul rând la nivelul individului, gradul de implicare şi de vinovăţie a fiecăruia, pentru a-i identifica în persoană atât pe criminali, cât şi victimele. Deşi este regretabil de târziu, totuşi încă nu este prea târziu ca acest mod de abordare să fie cu prioritate practicat, cât încă mai trăiesc martori importanţi ai acelor evenimente.

Un astfel de martor este bunăoară regele Mihai I al României, care a fost şeful statului român în perioada 1940-1947 şi care, după câte ştim, nu a fost deranjat până acum de nici unul dintre cei care acuză guvernarea României din acei ani de uciderea a sute de mii de evrei. Sunt o mulţime de întrebări la care răspunsul lămuritor poate veni azi numai de la fostul rege. În plus, regele Mihai a avut anumite răspunderi oficiale în acea perioadă care îl fac răspunzător, în mod solidar cu mareşalul Antonescu, pentru o serie întreagă de abuzuri şi vexaţii anti-evreieşti, aceasta, fireşte, dacă acuzaţiile aduse de activiştii Holocaustului la adresa românilor se vor dovedi adevărate. Ni se pare suspect faptul că aceste acuzaţii ocolesc persoana regelui Mihai. Fără voia noastră ne încearcă impresia, ne paşte gândul că aceste acuzaţii la adresa fostului rege nu vor fi pronunţate atâta vreme cât regele Mihai mai este în viaţă şi se poate apăra.

Considerăm – cu valoare de principiu – că pretenţiile materiale pe care le formulează „partea“ evreiască, în frunte cu Elie Wiesel şi alţii eiusdem farinae, ne obligă să simplificăm radical perspectiva noastră asupra Holocaustului, să abandonăm percepţia morală şi emoţională a Holocaustului şi să reducem în mod automat problematica Holocaustului la un proces de daune, ale cărui reguli de desfăşurare nu pot fi altele decât cele cunoscute, respectând întocmai procedurile juridice practicate pretutindeni în lumea civilizată. Conform acestei proceduri, înainte de a formula pretenţii de daune materiale, autorităţile în cauză sunt obligate să prezinte actele care dovedesc realitatea şi identitatea atât a victimelor, cât şi a asasinilor. Nota bene: nu este sarcina istoricilor, ci a juriştilor să examineze actele şi dovezile prezentate de reclamanţi, de petenţi. Fără a prezenta actele şi probele cerute de practica judiciară în asemenea cazuri, pretenţiile la daune materiale sunt nule şi neavenite.

Subliniem de la bun început că reclamanţii („partea evreiască“) nici până azi nu au putut prezenta o listă cu numele victimelor Holocaustului din România, aceasta în condiţiile în care toată arhiva comunităţii evreieşti din România acelor ani a fost transportată în Israel şi este inaccesibilă pentru istorici, inclusiv pentru istoricii evrei cinstiţi.

Nu putem, în momentul de faţă, decât să tragem o singură concluzie: actele şi documentele din arhiva Comunităţii Evreieşti din România contrazic teza Holocaustului şi contravin pretenţiilor materiale formulate de anumite cercuri evreieşti, motiv pentru care accesul la această arhivă este practic interzis.

Dar trebuie spus că acest motiv – interesul de a ascunde adevărul, dezonorează autorităţile evreieşti, însuşi statul Israel, întreaga comunitate evreiască, pe care le decade din dreptul de a ne mai acuza de Holocaust! Este o mare nedreptate, propriu-zis o abjecţie, să acuzi pe cineva de crima cea mai odioasă şi totodată să ascunzi cu bună ştiinţă probele nevinovăţiei celui acuzat. Numai în felul acesta poate fi interpretată strădania penibilă a „adversarilor“ noştri de a împiedica cu orice preţ, inclusiv cu preţul dezonoarei, accesul la arhivele în care noi sperăm să găsim dovezile nevinovăţiei noastre! Probele nevinovăţiei părinţilor noştri!

Adăugăm celor de mai sus „detaliul“, mereu uitat, că nici cadavrele celor 400.000 de victime mereu invocate nu au fost găsite. Deşi nu s-a găsit după război nici o groapă comună cu cadavre de evrei ucişi de români şi nici vreo instalaţie menită să facă dispărute cele patru sute de mii de cadavre, istoricii holocaustizanţi nu catadixesc să explice de ce nu se găseşte nici o urmă materială a hecatombei umane care a produs 400.000 de victime, de cadavre. Aşadar, nu cunoaştem nici numele victime­lor, şi nu au fost găsite nici cadavrele! Singurul lucru care se cunoaşte este mărimea astronomică a daunelor şi a pretenţiilor. O mai spunem o dată: conform normelor juridice, cei ce pretind daune trebuie să producă dovada săvârşirii faptelor incriminate. Fără certificate de deces, fără cadavrele celor ucişi şi fără a se şti măcar numele victimelor şi al asasinilor nimeni nu poate lua în serios pretenţiile evreieşti la despăgubiri! Procedura juridică este incompletă şi total neconcludentă.

Menţionăm că în Basarabia şi Bucovina au fost totuşi găsite gropi comune, cu oameni ucişi în perioada 1940-1944. Numai că victimele erau români, victime ale unor asasinate în masă comise, o parte din ele, de concetăţeni evrei!

Când evreii au fost într-adevăr victime, ale ocupanţilor unguri, horthyşti, în Nord-Vestul Transilvaniei, la Sărmaş şi alte localităţi, cadavrele lor au fost găsite şi identificate, la fel şi asa­sinii! Şi a fost vorba de numai câteva sute de evrei, nu sute de mii de evrei! Repetăm: din cele patru sute de mii de evrei despre care se afirmă că au fost ucişi de români, numărul cada­vrelor identificate nu reprezintă nici măcar 1 (unu) la mie!

– Va urma –

Avem și noi protocoalele noastre: Protocoalele Kogaionului